sâmbătă, 17 martie 2012

Dragoş - Primul Voievod al Moldovei

 foaienationala.ro
Primul voievod al Moldovei este prezentat în aceasta postură în toate variantele cronicilor Ţării Moldovei, care încep cu întemeierea acesteia ca stat. Este adevărat, în aceste cronici lui Dragoş, care este venit din Maramureş, i se atribuie rolul de descălecător al Moldovei, începutul domniei lui este plasat, de regulă, la 1359, având o durată de doar doi ani [1].Reputatul cercetător ieşean Leon Şimanschi, într-o lucrare apărută relativ recent, a demonstrat că atât Dragoş (şi anul 1359, ca dată de început a domniei lui), cît şi urmaşul său, voievodul Sas, au fost înscrişi în lista domnilor moldoveni abia la mijlocul secolului al XV-lea. Până atunci lista domnilor moldoveni începea cu numele lui Bogdan I. Către mijlocul secolului al XV-lea, despre vânătoarea de bour, în urma căreia s-ar fi produs descălecatul Moldovei, nu se cunoştea [2]. Lipsea şi indicaţia despre patria de origine a lui Dragoş, căci în varianta primară a listei domnilor moldoveni din a doua jumătate a secolului al XIV-lea este consemnată doar venirea lui în scaun şi domnia de doi ani, fără a se concretiza de unde a venit .
Aşa cum a demonstrat Leon Şimanschi, lista în cauză a fost completată prin “îmbinarea ştirilor transmise de pomelnice (care începeau cu numele lui Bogdan I – n.n.) cu cele de factură orală”, de unde a fost preluat numele lui Dragoş. Altfel spus, voievozii de până la Bogdan, inclusiv urmaşii lui Dragoş, Sas, Balc erau cunoscuţi doar din tradiţia folclorică, în ceea ce priveşte anul 1359 – unica dată precisă înscrisă în cronici pentru toată perioada de până la domnia lui Alexandru cel Bun (23 aprilie 1399 – 1 ianuarie 1432), el s-a datorat identificării primului voievod moldovean din tradiţie cu maramureşeanul Dragoş din Giuleşti, care în 1359 a condus o oaste din Regatul Ungariei, trimisă în Moldova să înăbuşe mişcarea împotriva supremaţiei regelui Ungariei Ludovic I (1342-1382). Faptul este documentat de diploma regală din 20 martie 1360, prin care erau răsplătite meritele lui Dragoş [4] din Giuleşti. Astfel, cei care au întocmit lista primilor domni ai Moldovei, după cum conchide Leon Şimanschi, “i-au atribuit restauratorului (subl. autorului) autorităţii maghiare” rolul care în realitate îi revenea lui Dragoş, întemeietorul adevărat al Moldovei.
Care a fost însă motivul că, urmărindu-se identificarea primului voievod moldovean, elaboratorii listei voievozilor Moldovei să-şi îndrepte privirea spre Maramureş? Leon Şimanschi a căutat să găsească motivaţia acestui fapt în “relaţiile politice intense, promovate cu lumea transilvană în vremea lui Iancu de Hunedoara”, care urmărea readucerea Moldovei în sfera politică a regatului Ungariei. Deşi acest moment şi-a avut rostul său, mai convingătoare pare a fi o altă explicaţie a motivului identificării lui Dragoş, întemeietorul Moldovei, cu Dragoş, “restauratorul autorităţii maghiare” în Moldova.
Este ştiut că primii care au scris despre întemeierea Ţării Moldovei au fost nu cronicarii moldoveni, ci cei maghiari şi, în special, Ioan de Târnave – fost notar al regelui Ungariei Ludovic I. El a scris “Cronica Ungurilor” imediat după moartea patronului (1382). La contrapunerea textului din fragmentul consacrat întemeierii Moldovei din scrierea autorului ungur şi din naraţiunea desfăşurată despre descălecatul lui Dragoş, aşa cum ne-o prezintă “Povestirea pe scurt despre domnii moldoveni de când s-a început Ţara Moldovei, în anul 6867 (l359)”, atrage atenţia coincidenţa izbitoare în prezentarea Moldovei de până la întemeiere ca fiind pustie, depopulată, nelocuită din cauza vecinătăţii tătarilor, precum şi repopularea ei parcă prin strămutarea masivă a românilor din Maramureş [5]. Variantele cronicăreşti se deosebesc doar prin faptul că cea moldovenească este înfrumuseţată cu legendara vânătoare de bour şi îmbogăţită cu participarea vitejească a românilor de la marginea Regatului Maghiar, alături de oastea ungară, la luptele cu tătarii. O deosebire esenţială între cele două tradiţii o constituie, însă, personalităţile pe seama cărora este pusă întemeierea Moldovei: Ioan de Târnave îi atribuie această faptă fostului voievod al Maramureşului, Bogdan, iar cronicarii i-o atribuie lui Dragoş, prezentat şi el ca fiind parcă originar din Maramureş.
Pornind de la aceste asemănări şi deosebiri, dar fiind partizan convins al concepţiei descălecatului maramureşean, A.D. Xenopol, autorul primei sinteze de istorie a românilor, a încercat să promoveze ideea despre două descălecări, distanţate în timp şi cu conţinut diferit: mai întâi, cea a lui Dragoş, apoi cea a lui Bogdan [6].
Peste aproximativ jumătate de secol, un alt istoric român, Alexandru Boldur, referindu-se la asemănările dintre tradiţia cronicărească din Moldova şi scrierea lui Ioan de Tîrnave, ţinând cont de succesivitatea lor cronologică, a considerat pe bună dreptate că autorii cronicilor din Moldova, aflaţi în posesia tradiţiei orale locale despre Dragoş ca prim voievod şi întemeietor al voievodatului Moldovei, nu au putut ignora tradiţia cronicărească maghiară, pe care au împrumutat-o, supunând-o unor modificări. Astfel, cronicarii moldoveni “au scris despre întemeierea Moldovei sub influenţa izvoarelor ungureşti”. Autorul constată că “de la cronicari concepţia respectivă a trecut la istoricii români” [7]. Prin această influenţă se explică, fără îndoială, şi substituirea lui Dragoş, primul voievod al Moldovei din tradiţia orală, cu Dragoş din Giuleşti, conducătorul expediţiei oastei ungare.
Adoptarea tradiţiei maghiare despre întemeierea Moldovei la realităţile cunoscute din tradiţia orală s-a făcut foarte simplu, recurgându-se doar la o acţiune pur tehnică, dar nu şi lipsită de logică: ştiindu-se că în tradiţia locală Bogdan era prezent ca un al treilea voievod, după Dragoş şi Sas, aşa cum este înscris şi în cronicile ţării, şi admiţând că, dacă Moldova a putut într-adevăr să fie părăsită de locuitorii săi din cauza vecinătăţii tătarilor, apoi această privelişte tristă, redată de cronicarul ungur, a putut să existe doar înainte de Dragoş, şi nu înainte de Bogdan. A urmat, astfel, atribuirea afirmaţiilor lui Ioan de Târnave referitoare la Bogdan lui Dragoş.
Că anume aşa s-au produs lucrurile ne convinge absenţa informaţiei, în cronicile moldoveneşti, despre originea maramureşeană a lui Bogdan, deşi trecerea lui în compania feciorilor săi (şi nu a tuturor românilor din Maramureş, cum afirmă Ioan de Târnave) este un fapt documentat şi indiscutabil. În baza celor relatate mai sus şi a observaţiilor lui Alexandru Boldur, necontestate încă de nimeni, suntem de părere că teoria descălecatului maramureşean al Moldovei prin voievodul Dragoş este o creaţiune cronicărească, artificială, compusă în baza tradiţiei cronicăreşti maghiare, datorate lui Ioan de Târnave. Iată de ce considerăm lipsite de temei căutările identităţii lui Dragoş, întemeietorul voievodatului Moldovei, printre Dragoşii de Maramureş [8]. Pornind pe urmele cronicarilor, cercetătorii au căutat să-l identifice pe primul voievod moldovean printre purtătorii numelui Dragoş din Maramureş, fără însă a încerca să pună în evidenţă izvoarele naraţiunii cronicăreşti despre descălecatul Moldovei. Şi, deoarece în documentele maramureşene de până la 1350 sunt menţionaţi trei purtători ai acestui nume, inclusiv Dragoş, fiul lui Giula din Giuleşti, implicat în expediţia oastei ungare din Moldova în 1359, cercetătorii n-au ajuns la un numitor comun. Recent, sintetizarea opţiunilor existente efectuată de Constantin Rezachevici i-a oferit acestui autor temei convingător pentru concluzia că nici unul dintre Dragoşii de Maramureş menţionaţi nu poate fi identificat cu întemeietorul voievodatului Moldovei [9], în consecinţă, unii cercetători optează pentru un Dragoş neatestat de izvoare, dar care ar fi totuşi din Maramureş, căci legenda despre descălecatul lui în Moldova se referă “cert la un personaj istoric real” [10]. Că el a fost un personaj istoric real nu ne îndoim nici noi. Tradiţia descălecatului Moldovei trezeşte prea multe întrebări, iar consecinţele logice ale cercetătorilor, bazate pe această tradiţie, rezidă pe un fundament foarte şubred. Se invocă, de exemplu, faptul că Dragoş a pătruns atât de bine în conştiinţa maramureşenilor încât în 1683, când Miron Costin vizitează satul Cuhea din Maramureş…, localnicii i-au spus că acolo locuia Dragoş, fiul lui Bogdan [11] (subl. autorului). Cum s-a întâmplat, însă, că drept moşie de baştină a lui Dragoş este indicată moşia lui Bogdan? Apoi de ce Dragoş este prezentat ca fiind fiul lui Bogdan, în timp ce ambii reprezentau familii adverse? Iar gradul de rudenie indicat ar lăsa să se înţeleagă că descălecatul lui Dragoş ar fi trebuit să se producă după Bogdan?
Şi încă o întrebare sugestivă pe care nu şi-o pun adepţii teoriei descălecatului lui Dragoş: se ştie cu certitudine că voievodul românilor maramureşeni, Bogdan, a trecut din Maramureş în Moldova. Acest fapt a fost confirmat nu numai prin scrierea lui Ioan de Târnave, ci şi de diploma regelui Ludovic I din 2 februarie 1365. De ce cronicarii moldoveni, descriind descălecatul prin Dragoş nu menţionează trecerea în Moldova a lui Bogdan?
Ceea ce poate fi considerat o realizare indiscutabilă în istoriografia consacrată lui Dragoş este argumentarea convingerii că domnia lui, ca şi a urmaşului său, Sas, a fost anterioară anului 1359 [12]. În condiţiile lipsei totale de informaţii precise despre anul întemeierii voievodatului Moldovei, cât şi a absenţei unor temeiuri pentru identificarea voievodului Dragoş cu vreunul din Dragoşii maramureşeni, unica soluţie valabilă pentru depăşirea impasului credem că e cea propusă de A.D. Xenopol, ignorată de cercetători, şi anume: analiza fundalului istoric pe care este proiectată naraţiunea despre descălecatul lui Dragoş din cronica zisă moldo-rusă şi din acea a lui Grigore Ureche. Elementele principale ale acestui fundal istoric sunt următoarele: aflarea în fruntea regatului Ungariei a unui oarecare rege pe nume Vladislav (varianta slavonă) sau Ladislău (Laslău, varianta română); invazia masivă în Ungaria a tătarilor şi luptele înverşunate cu ultimii a oastei ungare, la care participă şi românii din Transilvania; izgonirea tătarilor din regat, apoi şi din Moldova, ca o acţiune premergătoare întemeierii ei ca ţară (stat). Confruntînd naraţiunea din cronicile moldoveneşti cu evenimentele istorice reale, documentate în izvoarele istorice şi care şi-au găsit ecoul în scrierile cronicarilor moldoveni, A.D. Xenopol a ajuns la concluzia că este vorba de domnia regelui Ladislau al IV-lea, care a domnit între anii 1272 şi 1290. Evenimentele concrete s-au produs la finele aflării acestuia în scaunul regal [13]. Argumentele lui A.D. Xenopol pot fi completate cu noi date documentare. Este ştiut că Ladislau al IV-lea a fost primul dintre regii Ungariei care, urmărindu-i pe cumanii din Ungaria, a întreprins o expediţie militară la răsărit de Carpaţi, zonă ce se găsea sub “controlul” tătarilor, adică s-a aflat în Moldova anume în cadrul evenimentelor care au însoţit formarea voievodatului lui Dragoş [14]. Şi nu e de mirare că anume personalitatea acestui rege a prins rădăcini în memoria colectivă a moldovenilor, la fel ca personalitatea primului voievod al Moldovei, Dragoş.
Încercările de a-l identifica pe Laslău (Vladislav) în tradiţia moldovenească cu Ludovic I, care a domnit în Ungaria de la 1342 până în 1382 şi care, în primii ani ai aflării sale în scaun, a dus şi lupte cu tătarii, nu numai că nu sunt acceptabile, ci chiar contraindicate, în acest caz el s-ar fi afirmat în tradiţia moldoveană cu numele de Laioş .
Astfel, voievodatul Moldovei ar fi fost întemeiat de Dragoş pe la mijlocul deceniului 9 al secolului al XIII-lea. Este adevărat, însă, că nominalizarea în tradiţia autohtonă a doar doi voievozi anteriori lui Bogdan I face incredibilă posibilitatea ca o perioadă de mai bine de o jumătate de secol să fi fost acoperită doar de două domnii. Vom vedea însă că domnia lui Sas s-a încheiat mai înainte de venirea în scaun a lui Bogdan şi că între aceşti doi au mai domnit şi alţi voievozi, care însă nu s-au învrednicit de memoria colectivă a supuşilor lor, rămânând în afara tradiţiei orale. Nu trebuie să ne uimească nici sărăcia flagrantă a altor informaţii despre voievodatul Moldovei pentru întreaga perioadă de până la mijlocul secolului al XIV-lea; ele sunt la fel de laconice pe parcursul câtorva decenii după instaurarea domniei lui Bogdan I. Prima ştire despre voievodatul Moldovei datează cu anul 1307 sau cu 1308, ea datorându-se lui Ottocar de Stiria. În cronica sa rimată, acesta descrie peripeţiile lui Otto de Bavaria, care s-a implicat în luptele pentru coroana regelui Ungariei şi în consecinţă a ajuns în captivitatea voievodului Transilvaniei Ladislau Kan. Cronicarul este informat despre trecerea lui Otto de Bavaria sub paza unui voievod valah de peste munţi, de unde a fugit la principele rus al Haliciului [16]. Conform acestei cronici, voievodul în cauză, aflat în alianţă cu voievodul Transilvaniei, îşi avea ţara sa situată între Carpaţi şi Rusia Roşie sau Mică, ceea ce conduce spre localizarea în partea de nord a spaţiului carpato-nistrean.
Nu încape îndoială că de voievodatul întemeiat de Dragoş, cu centrul la Baia, ţine sigiliul acestui oraş, consemnat cu numele Moldavia, din 1334. El are imprimată imaginea unui cerb decapitat, cu capul (en face) aşezat deasupra trupului (în profil), fugind spre stânga [17]. Aceasta ar însemna că, dacă întemeierea voievodatului Moldovei şi-a avut într-adevăr o legendă a întemeierii sale, apoi subiectul central al ei a fost vânătoarea de cerb, şi nu de bour, – încă o dovadă că naraţiunea cronicărească, având ca subiect vânătoarea de bour, ţine de întemeierea nu a voievodatului Moldovei, ci a unei alte formaţiuni similare, substituirea lor fiind o creaţiune a cronicarilor de mai târziu. Sigiliul oraşului Baia-Moldova constituie o mărturie a existenţei voievodatului de aici, acesta fiind în aplicare, din momentul confecţionării lui, mai multă vreme. Este important că el nu conţine nici un element heraldic care ar sugera vreo influenţă externă, adică o oarecare formă de dependenţă a voievodatului de o anumită putere din afară.
Descendenţa maramureşeană a lui Dragoş nu este dovedită documentar şi insistenţele în acest sens nu-şi au rostul cuvenit. Nu sesizăm nici un motiv pentru a vedea în entitatea statală întemeiată de el un nucleu incipient al viitorului stat Ţara Moldovei, o “marcă” militară creată de regele Ungariei Ludovic I pentru a-şi întări apărarea regatului său dinspre tătari. La vremea domniei acestuia, voievodatul Moldovei cu centrul la Baia (sau poate deja la Siret) exista deja de ceva vreme, în ce priveşte gradul de maturitate statală a acestui voievodat, este foarte probabil că în vremea lui Dragoş “a fost domnia ca o căpitănie”, cum scria în secolul al XVII-lea Misail Călugărul într-una din interpolările sale la cronica lui Grigore Ureche [18]. Să se reţină că varianta slavonă a naraţiunii despre Dragoş îl prezintă pe voievod dispunând de o drujină .
Conform tradiţiei şi unui vechi pomelnic de la Biserica Sfintei Treimi din Siret, Dragoş a fost ctitorul acestui sfânt locaş [20]. El ar mai fi construit şi o biserică de lemn la Volovăţ (Olhovăţ), aproape de Rădăuţi, unde ar fi fost înmormântat. Ulterior, această biserică a fost strămutată, probabil de Ştefan cel Mare, la Putna .
________________________________________________________________________
1. Cronicile slavo-romane din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan. Ediţie revăzută şi completată de P.P. Panaitescu. Bucureşti, 1959, p. 14, 39, 48, 60, 69, 159-160; Ureche, Grigore. Letopiseţul Ţării Moldovei. Ediţie îngrijită de P.P. Panaitescu. Bucureşti (f.a.).
2. Şimanschi, Leon. Istoriografia româno-slavă din Moldova. Lista domnilor din a doua jumătate a secolului XIV, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie “A.D. Xenopol”. Iaşi, t. XXI, 1984, p. 119-134.
3. Cronicile slavo-romane, p. 39.
4. Documenta Romaniae Historica. D. Relaţii între Ţările Române. Bucureşti, vol. 1,1977, p. 77.
5. Ioannis de Thwroczi. Chronica Hungarorum. Ab origine gentis inserta simul chronica Ioannis de Kikullew II G.I. Schwandtner. Scrip tores Rerum Hungaricarum. Pars I. Tyrnaviae, 1765, p. 317; traduceri româneşti ale fragmentului respectiv: Boldur A. Istoria Basarabiei. Bucureşti, 1992, p. 137; Spinei, Victor. Moldova оn secolele XI-XIV. Chişinău, 1994, p. 366. Naraţiunea desfăşurată despre “descălecatul” Moldovei: Cronicile slavo-romane din sec. XV-XVI, p. 159-160; Ureche, Grigore. Letopiseţul Tării Moldovei, p. 65-66.
6. Xenopol A.D. Istoria românilor din Dacia Traiană. Ediţia a IV-a, îngrijită de Nicolae Stoicescu şi Măria Simionescu. Bucureşti, voi. II, 1986, p. 32-41.
7. Boldur A. Istoria Basarabiei, p. 138-141.
8. Protagonist al acestor căutări poate fi considerat Dimitrie Onciul (Dragoş şi Bogdan fundatorii principatului moldovenesc, în “Scrieri istorice”. Ediţie îngrijită de Aurelian Sacerdoţeanu. Vol. I. Bucureşti, 1968, p. 119-120; vezi şi p. 483-484,486 ş.a. Căutările iniţiate de acest istoric au fost continuate de alţi autori, pentru ca, în perioada postbelică, ele să constituie preocupările principale în istoriografia românească a problemei formării Ţării Moldoveneşti: Cihodaru C. Tradiţia letopiseţelor şi informaţia documentară despre luptele politice din Moldova în a doua jumătate a sec. al XIV-lea, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie “A.D. Xenopol”. IV. Iaşi, 1968, p. 11-42; idem. Observaţii cu privire la procesul de formare şi de consolidare a statului feudal Moldova în sec. XI-XIV II Ibidem, t. XVII, 1980, p. 117-139; Sacerdoţeanu, Aurelian. Succesiunea domnilor Moldovei pînă la Alexandru cel Bun. Pe baza documentelor din secolul al XIV-lea şi a cronicilor româneşti din secolul al XV-lea şi al XVI-lea scrise în limba slavonă, în Romanoslavica, t. XI. Istorie. Bucureşti, 1965, p. 219-236; Gorovei, Ştefan S. Dragoş şi Bogdan întemeietorii Moldovei. Bucureşti, 1973; Idem. Cu privire la cronologia primilor voievozi ai Moldovei, în “Revista de Istorie”. Bucureşti, 1979, nr. 2, p. 335-345; Idem. Întemeierea Moldovei. Iaşi, 1997, p. 71-93.
9. Rezachevici, Constantin. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova a. 1324-1881. Vol. I. Secolele XIV-XVI. Bucureşti, 2001, p. 413-415.
10. Ibidem, p. 412. La p. 415 sunt menţionaţi autorii şi operele lor, care vorbesc “doar despre Dragoş din Maramureş”, fără a-1identifica. Ibidem, р. 412.
11. Ibidem, р. 412.
12. Ibidem, р. 415.
13. Xenopol A.D. Op. cit., p. 32-41.
14. Parasca P.F., Внешнеполитические условия образования Молдавского феодального государства. Chişinău, 1981, p. 42-49, 58-60.
15. Argumente sigure în acest sens ne aduc chiar cronicile moldoveneşti. Astfel, dacă cronica zisă anonimă a Moldovei, menţionându-1 pe regele Ungariei de origine polonă Vladislav Iagellon (1490-1516), îl numeşte Laslau, apoi cronica de la Putna I, referindu-se deja la urmaşul acestuia, Ludovic al II-lea (l516-1526), îl numeşte nu altfel decât Loiş, adică Laioş. – Cronicile slavo-romane din sec. XV-XVI, p. 20, 25.
16. Lăzărescu, Emil. Despre voievodul românilor din 1307-1308, amintit în cronica lui Ottonar de Styria, în “Analele Acade¬miei Romane. Memoriile Secţiunii Istorice”. Seria a III-a, t. XXVII. Discuţii în jurul faptului: Brătianu, Gheorghe I. Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti. Ediţie îngrijită de Valeriu Râpeanu. Chişinău, 1991, p. 150-151.
17. Vârtosu, Emil. Din sigilografia Moldovei şi a Ţârii Româneşti, în “Documente privind istoria României. Introducere”. Vol. II. Bucureşti, 1952, p. 460.
18. Ureche, Grigore. Letopiseţul Ţârii Moldova. Ediţie îngrijită, studiu introductiv, indice şi glosar de P.P. Panaitescu. Bucureşti, f.a. (colecţia “Clasici români”), p. 66.
19. Cronicile slavo-romane din sec. XV-XVI, p. 159-160.
20. Rezachevici, Constantin. Op. cit., p. 416, 420.
21. Ibidem, p. 417.

Sursă: Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005, p.19-24.
Altă sursă: basarabialiterara.com.md

joi, 9 decembrie 2010

Romanizarea si consecintele stapanirii romane in spatiul geto-dacilor

ROMANIZAREA. CONSECINTELE STAPÂNIRII ROMANE
IN SPATIUL GETO-DACILOR

Romanizarea reprezinta un proces istoric complex in urma caruia civilizatia romana patrunde in toate deomeniile vietii unei provincii si duce la inlocuirea limbii populatiei autohtone supuse cu limba latina. Acest proces putea avea loc in urma ocuparii (integrale sau partiale) a teritoriului locuit de un popor antic si incadrarii lui in statul roman pe o perioada a mai multor generatii.
Alte conditii favorabile procesului de romanizare au fost: nivelul inalt de dezvoltare a populatiei bastinase; introducerea in provincia respectiva a armatei si administratiei romane, iar impreuna cu aceste institutii si o anumita populatie-militari, functionari, veterani, colonisti; urbanizarea; raspandirea religiei, dreptului, invatamantului in limba latina.
Prezenta acestor conditii a dus la romanizarea unor imense spatii - Vestul si Estul Europei (spatiile lusitan, celt, iberic, galic, iliric, sud-tracic si daco-moesian). Ca urmare a romanizarii in evul mediu timpuriu s-au format popoarele europene: portughez, spaniol, francez, italian, roman.
Continuitatea geto-dacilor dupa cucerirea Daciei de catre romani este factorul determinant in declansarea procesului de imbinare a elementului autohton colonizat cu cel roman colonizator. Unii istorici considerau ca geto-dacii au fost exterminati in timpul razboaielor daco-romane. Altii minimalizau rolul colonizarii si civilizatiei romane in formarea poporului roman.
Istoricii si arheologii romani si straini au adus pana acum suficiente argumente pentru a demonstra ca si dupa razboaiele daco-romane populatia autohtona daca a ramas elementul etnic majoritar din provincie. Pe intreg spatiul Daciei romane elementele specifice ale culturii sale materiale (ceramica lucrata de mana, ritul funerar al icineratiei (arderii) s.a.) se prezinta alaturi de cele romane in circa 100 de asezari si necropole din secolele II-III d.Chr. Supravietuirea toponimilor ,si hidronimilor autohtone ne demonstreaza de asemenea continuitatea geto-dacilor (rauri - Donaris-Danubius, Alutus, Maris, Crisna, Sargetia, Pyrethos s.a.; localitati -Drobeta (Turnu Severin), Dierna (Orsova), Sarmizegetusa, Napoca (Cluj), etc.) Numele dacice date de romani unor colonii denota ca acolo locuiau numerosi daci.
Unitatile militare recrutau in numar mare barbati daci, fapt demonstrat de multe inscriptii descoperite in diverse provincii romane. 
Pe teritoriul Daciei au fost descoperite putine inscriptii cu numele dacilor. Acest fapt isi gaseste lamurirea, ca populatia dacica de rand locuia in asezari rurale si nu avea nici posibilitatea, nici deprinderea de a pune inscriptii funerare. Acei daci care ajungeau la o situate sociala si economica superioara nu erau interesati sa aminteasca vechea lor origine. Dar si in aceste cazuri numele dacic era uneori pastrat sub forma de porecla, sau era indicat numele parintilor, care aratau la originea daca a persoanei respective. Este semnificativ faptul ca dacii din ultima scena de pe Columna lui Traian sunt prezentati manandu-si vitele si intorcandu-se la vetrele lor. Si in acest caz Columna a atestat o realitate incontestabila.
In afara de geto-dacii din provinciile romane, la nord de Dunare populatie autohtona s-a pastrat pe teritoriile ce nu au fost incluse nemijlocit in aceste provincii. Dacii liberi, atestati pe teritoriul Transilvaniei de nord-est si Moldovei de vest, au continuat cultura lor traditionala, apoi, dupa cum vom demonstra mai jos, impreuna cu cei din provinciile romane s-au romanizat.
Continuitatea geto-dacilor in spatiul locuit de ei si dupa anul 106 a servit drept baza pentru sinteza daco-romana.
Premisele romanizarii in spatiul geto-dacilor constau din elemente ce au existat pana la cucerirea romana si din elemente aparute dupa aceasta.
Un proces complex de impletire a civilizatiei geto-dacice cu cea romana se declanseaza inca pana la cucerirea romana, la intersectia erei de pana la Christos cu cea de dupa Christos. in aceasta perioada marfurile si negustorii romani erau pretutindeni in Dacia, iar moneda curenta aici era dinarul roman, in Dacia isi gaseau refugiu fugari din Imperiu si dezertori din armata romana. Alfabetul latin era utilizat tot mai frecvent in spatiul geto-dac.
Dupa cucerirea romana a spatiului geto-dacilor, noile autoritati iau masuri urgente in vederea integrarii cat mai profunde in Imperiu a acestui teritoriu bogat si de mare importanta strategica. Calea cea mai buna pentru stabilirea unei vieti statornice in acest spatiu era romanizarea geto-dacilor, adica insusirea de catre ei a limbii latine si a modului de viata roman. Romanizarea a decurs mai intens in localitati urbane si mai lent in cele rurale.
Unul dintre factorii romanizarii (lingvistice) consta in organizarea politico-administrativa a spatiului cucerit. Catre anul 15 d.Chr. romanii au infiintat provincia Moesia. Organizarea ei temeinica se desavarseste in anul 46, cand la aceasta provincie este anexat teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra. Ulterior, in anul 86 d.Chr., este organizata Moesia Superior si Moesia Inferior. Cea mai importanta provincie din spatiul geto-dac - Dacia a fost organizata de Traian indata dupa razboiul daco-roman din 105-106. Provincia ingloba Transilvania (fara coltul de Sud-Est), Banatul si Oltenia (pina la r. Jiu). Dacia romana era administrata de imparat prin intermediul unui guvernator. Primul guvernator al Daciei a fost Decimus Terentius Scaurianus (106-112). La inceput provincia era numita Dacia Capta (cucerita), apoi-Dacia Felix. Datorita pozitiei sale strategice si evenimentelor care au urmat Provincia este reorganizata administrativ de cateva ori. Sub imparatul Hadrian (117-138), in anii 117-118, cand a urmat atacul dacilor liberi si sarmatilor, provincia a fost impartita in Dacia Superioara, care cuprindea Transilvania si Banatul, cu centrul la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (fosta capitala a lui Decebal), si Dacia Inferioara, care cuprindea Oltenia si coltul sud-estic al Transilvaniei, cu centrul la Drobeta.
A doua reorganizare este intreprinsa in anii 121-122, cand partea de nord a Daciei Superioare este separata sub numele de Dacia Porolisensis, cu capitala la Napoca (Cluj). Ultima reorganizare este facuta de imparatul Marcus Aurelius (161-180) in urma razboaielor purtate cu marcomanii (trib germanic din Panonia). El pastreaza Dacia Porolissensis, dar restul Transilvaniei il include intr-o provincie noua -Dacia Apulensis (cu capitala la Apulum - Alba lulia), iar din Oltenia si Banat organizeaza Dacia Malvensis (cu capitala la Malva pe Olt).
Toate aceste unitati erau divizate administrativ si fiscal, iar militar se aflau sub administrarea unui guvernator unic. Pe plan local activau conducatori de districte teritoriale urbane (magistri sau prefecti) si primari de comunitati rurale. Ei toti vorbeau limba oficiala a administratiei romane - latina, contribuind la procesul de romanizare.
Colonizarea, o alta cale a romanizarii, a constat in aducerea in Dacia a unui mare numar de populatie "din toata lumea romana" (conform relatarii istoricului antic Eutropius). Pentru a se intalege intre ei, colonistii trebuiau sa vorbeasca limba oficiala - latina. Asezati in grupe mari separate, acesti colonisti devin un adevarat focar al romanizarii.
Militarii, care in permanenta au stationat in provincie in numar de circa 35.000 oameni, erau cantonati in castre, dispuse pe intreg spatiul provinciei, in permanenta in Dacia au stationat doua unitati de elita (12.000 oameni): legiunea a XlII-a Gemina (stationata la Apulum (Alba lulia) si legiunea a IV-a Flavia Felix (langa Caransebis), retrasa in 119 in Moesia Superior. In anul 168, in vremea razboaielor cu marcomanii, imparatul Marcus Aurelius a stramutat din Dobrogea la Potaissa (Turda) legiunea a V-a Macedoniana. in provincie existau si unitati ale trupelor auxiliare (in care erau inscrisi si localnici geto-daci). Efectivul lor era de doua ori mai numeros decat al trupelor de elita. Alte legiuni si trupe auxiliare erau stationate in Dobrogea.
Trupe speciale in care erau inclusi si bastinati erau stationate intr-un numar mare de castre construite pe intreg intinsul granitelor provinciei (de circa 1500 km.) numite limes. In jurul castrelor militare s-au creat asezari civile (canabae), unde traiau tarani daci, familiile militarilor, mesteri, negustori. Limba de comunicare aici era cea romana. Multi daci dupa serviciul in amata romana (20-25 ani) dobandeau cetatenie romana si, intorcandu-se la asezarile lor de bastina, contribuiau la romanizarea conationalilor lor. Militarii din unitatile romane stationate in Dacia, dupa expirarea termenului serviciului deveneau veterani si erau improprietariti, de regula, in aceasta provincie. Pe terenurile primite veteranii formau gospodarii agricole, numite ferme, unde lucra populatia locala. Numarul mare al veteranilor in Dacia si Moesia a constituit, de asemenea, un focar de seama pentru raspandirea romanitatii.
Urbanizarea. Cresterea numarului de orase construite in Dacia a contribuit substantial la romanizare prin influenta economica si culturala a oraselor asupra asezarilor satesti. Taranii geto-daci, venind la oras pentru a efectua schimburi comerciale, intrau in contact direct cu civilizatia urbana romana, in Dacia erau 12 urbe-colonii (treapta superioara) si municipii (treapta inferioara), toate bine amenajate. Coloniile se conduceau dupa legile romane, iar municipiile dupa legile proprii.
Principalele orase erau Sarmizegetusa, Apulum, Drobeta, Napoca, Potaissa, Romula s.a. Inscriptiile si vestigiile ceramice din aceste orase marturisesc ca acolo locuia si o populatie autohtona. Existau, de asemenea, numeroase localitati care, desi nu erau recunoscute oficial, indeplineau, totusi, functii de centre urbane cu un anumit nivel de viata economica. Orasele erau conduse de un consiliu, alcatuit din decurioni, care erau nascuti oameni liberi si posedau o avere considerabila. Administratorii orasilor-magistratii, se alegeau anual. Conducerea oraselor era ajutata de o multime de functionari mai mici. Toti acestia aduceau o contributie substantiala la romanizarea provinciei, in spatiul daco-moesian se extinde ^dreptul roman clasic, se adopta normele juridice, caracteristice intregului Imperiu, in anul 212, in urma adoptarii asa-numitei Constitutii antoniane, populatiei libere din orasele Imperiului i se acorda cetatenie romana. Aceasta legislatie, fiind extinsa si asupra oraselor din Dacia si Moesia, a contribuit la atragerea populatiei locale de partea Imperiului Roman si la ormanizarea ei mai intensa.
Normele juridice romane si-au lasat amprenta asupra mentalitatii si comportarii populatiei autohtone in curs de romanizare.
Provinciile romane Dacia si Moesia erau intretaiate de o vasta retea de drumuri pavate de importanta strategica. Totodata, aceasta retea de comunicatii a favorizat circulatia rapida si permanenta a oamenilor si marfurilor, inlesnind raspandirea civilizatiei romane.
Dintre principalele drumuri vom mentiona cel ce strabatea Dacia de la nord la sud (Porolissum-Napoca-Potaissa-Apulum-Sarmisegetusa-Tibiscum-Loderata) si un alt drum care mergea de-a lungul Dunarii intre Dacia si Moesia, in Dobrogea drumul principal trecea pe tarmul marii, drum care lega fostele colonii grecesti. Din Dobrogea un alt drum pornea spre nord, mergea pe cursul inferior al Siretului, pe Trotus, Oituz si apoi intra in Transilvania (la Bretcu), unind astfel Moesia Inferioara cu Dacia.
Cresterea nivelului privind cultura materiala in epoca stapanirii romane (intensificarea metalurgiei fierului, producerea obiectelor de argint, sticla, ceramica, diverse importuri de calitate tehnica si artistica superioara) corespundea si unui nivel mai inalt al vietii spirituale, specifice societatii romane.
Folosirea intensiva a limbii latine este atestata prin cele peste 3.000 inscriptii latine, fata de numai 35 grecesti descoperite pe teritoriul Daciei. Alte 3500 de inscriptii au fost descoperite in Moesia. Geto-dacii adopta credintele si obiceiurile romane: divinitatile romane Jupiter, lunona, Venus, Diana, Silvanus, sau continua sa practice cultul divinitatilor locale sub nume romane.
Ca urmare a stapanirii romane, geto-dacii pe caile enumarate mai sus preiau limba latina si o folosesc in locul limbii lor autohtone, isi insusesc nume romane, isi ridica monumente funerare cu inscriptii latine, in Dacia si Moesia se impune limba latina vorbita - latina populara (sau vulgara), care adaptasera cuvinte si expresii locale, fapt caracteristic spatiului lingvistic al intregii lumi romane.
In afara de caile de romanizare a geto-dacilor descrise mai sus, carateristice primei etape a acestui proces - perioada premorgatoare cuceririi romane, si etapei a doua - perioada stapanirii romane (106-275), un rol decesiv l-a avut o a treia etapa, care se desfasoara dupa parasirea Daciei de catre romani (anul 275 d.Chr.) si se termina la cumpana secolelor VI-VII.
Retragerea administratiei si a legiunilor romane din Dacia la sud de Dunare a inceput in anul 271 la ordinul imparatului Aurelian (Aurelianus) si a s-a efectuat pe etape timp de patru ani. Dacia a fost evacuata deoarece in conditiile de criza economica a Imperiului Roman, apararea frontierelor acestei provincii de navalirile necontenite ale dacilor liberi, apoi ale gotilor cereau mari eforturi. Mai usor era de aparat un limis nou stabilit pe obstacolul natural Dunarea. De aceea s-a hotarat retragerea armatei peste Dunare si organizarea apararii pe noul limis. Pentru a sustine prestigiul Imperiului Roman, Aurelian formeaza la sud de Dunare doua provincii: Dacia Ripensis (care includea spatiul dintre Balcani «si Dunare) si Dada Mediteraneana (la sud de prima).
Unitatile militare si functionarii au fost urmati de o parte din paturile instarite ale provincialilor, care in noile conditii ar fi suferit pierderi economice. Cea mai mare parte a populatiei de rand a ramas pe teritoriul fostei provincii. Totodata, Aurelian a pastrat anumite capete de pod pe malul stang al Dunarii, prin stationarea unor unitati militare la Sucidava, Dierna si Drobeta. Politica Imperiului Roman de supraveghere a spatiului de la nord de Dunare a jucat un rol important in romanizarea de mai departe a geto-dacilor. Aceasta supraveghere a continuat si pe parcursul secolelor III-IV. Astfel, pe vremea imparatului Constantin cel Mare (306-337) a fost temporar restabilita stapanirea romana in sudul Olteniei si Munteniei.
Dupa retragerea aureliana principalul focar al romanizarii la nord de Dunare ramane populatia romana si cea romanizata din fosta Dacie Traiana. Lichidarea hotarelor care divizau populatia din fosta provincie romana si pamanturile dacilor liberi din spatiul Carpato-Nistrean, Maramures si Crisana, a creat conditii pentru raspandirea romanitatii pe intreg teritoriul fostei Dacii libere.
Dacii liberi (dacii, carpii, getii, costobocii) aflati pe calea romanizarii datorita multiplelor relatii cu Imperiu Roman (relatii economice, adapostirea dezertorilor din armata romana, participarea la constructia pe teritoriul lor a unor fortificatii, numite "Valurile lui Traian", menite sa preintampine navalirile popoarelor vecine etc.) intrau in contact cu conationalii lor romanizati pe cale pasnica. De aceea forta de rezistenta in fata procesului de romanizare a slabit considerabil si, in cele din urma, dacii liberi au preluat treptat limba si cultura mai inalta a populatiei romanizate din fosta Dacie Traiana.
Cel mai important factor a romanizarii geto-dacilor din perioada postprovin-ciala a fost religia crestina, care patrunde la nordul Dunarii in mod sporadic inca in timpul stapanirii romane. Dar pe o scara mai larga noua religie se raspandeste aici in prima jumatate a secolului al IV-lea d.Chr.
In anul 391 d.Chr. imparatul Theodosius (379-395) interzice cultele pagane, fapt care a detemrinat organizarea unor episcopate in zona Dunarii (la Tomis, Durostorum, Oescus, Naissus (Nis) s.a.). Crestinarea masiva a daco-romanilor a sporit in secolele IV-V prin activitatea unor misionari. Unii dintre ei fiind executati au devenit martiri pentru crestini (patru martiri de la Niculiteni (jud.Tulcea) - Zoticos, Attalos, Kamasis si Filippos, martirii din nordul Dunarii - Teofil, Nechita sau Sf.Sava Gotul, inecat in Buzau). Descoperirile arheologice au scos la lumina numeroase obiecte crestine (numite si paleocrestine) cu inscriptii in limba latina (inscriptiile de la Micia, Biertran, Porolissum si Romula). Cruci si fundatii ale unor bazilici au fost descoperite la Sucidava, Tibiscum, Romula, Morisena, Sobari s.a. Din limba latina au ramas in limba romana principalii termeni crestini: Dumnezeu (Domine Deus), crestin (Christianus), cruce (Crux, Cruis), duminica (Dies Dominica), pacat (pecatum), rugaciune (rogatio) s.a. Pastrarea cuvantului biserica (basilica) in limba romana, pe cand alte popoare romanice au adoptat termenul "ecclesia" (de origine greaca), ne demonstreaza vechimea raspandirii crestinismului si permanenta locuirii romanilor la nord de Dunare.
Crestinismul a contribuit la sporirea increderii in valorile culturii romane, increderii fata de limba latina, prin mijlocirea careia erau popovaduite Sfanta Scriptura si cuvantul Mantuitorului. A fost lichidata opozitia psihologica din calea romanizarii, care exista din momentul primelor contacte cu lumea romana. Ca urmare, procesul de romanizare a capatat un caracter mai accelerat si profund, devenind ireversibil.
Contactul teritoriului de la nord de Dunare cu Imperiul Roman a dus la romanizarea lui treptata (cu etapele de pana la instaurarea stapanirii romane, din perioada stapanirii romane si de dupa retragerea aureliana), avand drept rezultat formarea poporului roman si a limbii romane.

miercuri, 13 ianuarie 2010

Cultura Gumelniţa

autor articol arheologic : Silvia Marinescu-Bîlcu

Una dintre cele mai strălucite civilizaţii din ultima jumătate a mileniului V a.Chr. este (alături de complexul Ariuşd - Cucuteni - Tripolie) cultura Gumelniţa.

Staţiunea eponimă a acestei excepţionale culturi a fost menţionată pentru prima dată de creatorul şcolii arheologice româneşti, Vasile Pârvan, încă din anul 1922. Însă abia cu începere din anul 1924 Vladimir Dumitrescu va pune la dispoziţia preistoricienilor din lumea întreagă prima colecţie de materiale specifice (ceramică, plastică, utilaj litic şi de os etc.) adunată din chiar aşezarea eponimă aflată pe "le massif de Gumelniţa qui domine de plus de 20 m la plaine du Danube", aşezare ce va fi cercetată sistematic cu începere din anul 1925.
Aria de răspândire a culturii Gumelniţa. Geneză şi evoluţie
În România, aria de răspândire a culturii Gumelniţa corespunde, în general, cu aceea a culturii Boian în Muntenia, dar ea s-a extins şi în Dobrogea, pe teritoriul ocupat înainte de cultura Hamangia, precum şi în sudul Basarabiei. Spre sud ocupă jumătatea orientală a Bulgariei, atât la nord cât şi la sud de Balcani (cunoscută fiind sub numele de Kodjadermen - Karanovo VI) ajungând până la Egeea.
Formată în principal pe fondul culturii Boian, are cu siguranţă şi o componentă a culturii Mariţa (parţial contemporană cu Boian), din sud-estul Bulgariei, a cărei ceramică pictată cu grafit constituie una din trăsăturile caracteristice ceramicii gumelniţene.
Cu tot aspectul unitar al culturii, au putut fi definite câteva variante regionale: una nord-dunăreană, alta dobrogeană, cea de a treia sud-balcanică, la care se adaugă aspectul cultural Stoicani - Aldeni din nord-estul Munteniei şi sud-estul Moldovei, care a trecut şi la est de Prut, în zona situată imediat la nord de Dunăre.
Evoluând de-a lungul a două faze principale, A şi B, subîmpărţite la rândul lor în câte două etape - A1 - A2 şi B1 - B2 - primele trei etape documentate şi stratigrafic (ultima ridicând deocamdată numeroase semne de întrebare), cultura Gumelniţa are, ca de altfel toate culturile eneolitice, elementele ei specifice. Am sublinia în primul rând multitudinea de aşezări de tip tell, alături de care le aflăm pe acelea situate pe boturi de terase, ostroave, martori de eroziune etc., întărite sau nu cu sisteme artificiale de apărare/protejare şi constituite invariabil în preajma unor surse naturale de apă (izvoare, râuri, pârâuri, lacuri, mlaştini etc.) şi resurse naturale uşor exploatabile: ape, terenuri prielnice agriculturii, creşterii animalelor, vânătorii etc., acestea toate constituindu-se într-o anume categorie a relaţiilor omului cu mediul înconjurător.

    
Descoperiri de la Gumelniţa
Ceramică. Unelte. Podoabe. Plastică.
Un alt element specific culturii este ceramica, în special neagră, dar şi o alta, arsă la brun (rar, chiar la roşu-cărămiziu) ambele specii bine lustruite, având forme şi decoruri variate, acestea din urmă incizate, în relief şi barbotinate, precum şi pictate cu grafit. Foarte răspândită în faza A (dar prezentă şi în faza B), pictarea cu grafit necesita o tehnologie destul de complicată şi o dublă coacere în cuptor, ultima până la 1.100ºC. Se pictează însă şi cu culoare albă şi chiar roşie, pe fondul vasului, dar întâlnim şi o categorie pictată tricrom, după arderea vasului în cuptor. Tot acum îşi fac apariţia primele vase de tip askos şi rhyton, ca urmare a legăturilor cu sudul egeo-anatolian. O altă caracteristică, proprie acestei culturi, ca şi culturii Sălcuţa (destul de probabil, în mare parte variantă a culturii Gumelniţa), în tot neo-eneoliticul României o constituie topoarele masive ca şi lamele lungi de silex, ce depăşesc uneori 30 cm, lor adăugându-li-se şi vârfurile de săgeţi şi lănci tăiate în aceeaşi rocă. Ar mai fi de menţionat o mare varietate de unelte de os şi corn, printre ele remarcându-se săgeţile, vârfurile, piesele lamelare, cele pentru modelarea ceramicii, harpoanele, săpăligile, "brăzdarele", "bumeranguri" etc. Din os şi scoici s-au realizat şi numeroase podoabe.
Arama este la rândul ei folosită în chip curent atât pentru realizarea unor obiecte de podoabă (între care acele cu capul dublu răsucit spiralic - tip răspândit până departe în Asia de sud-est, în valea Indusului) cât şi pentru diverse tipuri de topoare masive, toate dovedind cunoştinţe destul de avansate ale meşterilor gumelniţeni în domeniul tehnologiei prelucrării aramei.
Încă din faza A2 apar şi cele mai vechi obiecte de podoabă de aur în aşezări din zona Dunării inferioare, lucrate probabil în regiunile din sudul fluviului.

  
Piese de cult de aur de la Gumelniţa

În sfârşit, plastica acestei culturi este extrem de bogată, variată şi specifică, şi deşi predominante sunt statuetele antropomorfe, cele zoomorfe sunt destul de frecvente.
Statuetele, în marea lor majoritate, sunt modelate în lut, dar au fost, de asemenea, tăiate în os şi, mai rar, în marmură. O bună parte a statuetelor antropomorfe de lut stau mărturie a calităţilor modelatorilor, atât în ceea ce priveşte spiritul de observaţie (redarea anumitor fizionomii şi atitudini), cât şi îndemânării execuţiei. Cele de os sunt de trei tipuri, două excesiv schematizate, cel de-al treilea încercând (în limitele permise de materia primă) să redea mai fidel silueta corpului omenesc, adăugându-i şi podoabe de aramă - coliere, brâuri, cercei. Numeroase sunt şi vasele antropomorfe (unele adevărate opere de artă), cele zoomorfe sau antropo-zoomorfe, dar şi diversele compoziţii fie strict antropomorfe, fie antropo-zoomorfe, legate toate, ca şi statuetele, de diversele manifestări cultice ale populaţiei gumelniţene.

   
Vas cu torţi phalice şi capac de vas cu aplicaţii zooantropomorfe, descoperite la Gumelniţa ; Reprezentare zooantropomorfă de la Căscioarele - Ostrovel

Aşezări. Locuinţe. Sanctuare
Reîntorcându-ne la aşezările culturii, deocamdată nu dispunem (pentru România, unde s-au cercetat exhaustiv doar mica aşezare de la Teiu şi satul Gumelniţa B1 de la Căscioarele - Ostrovel) de suficiente date referitoare la organizarea internă a spaţiului comunitar, dar alături de locuinţe propriu-zise, dispuse sau nu într-o anumită ordine, întâlnim locuinţe-atelier (de prelucrare a utilajului litic, a osului, cornului, obiectelor de podoabă, statuetelor etc.), dar de pildă şi o construcţie "abator" în cuprinsul aşezării de la Căscioarele - Ostrovel sau alta de tip "moară" în aşezarea de la Medgidia. Atât aceste locuinţe-atelier din aşezări, ca şi "atelierele" descoperite în afara lor stau mărturie existenţei unor meşteşuguri şi meşteşugari specializaţi ce vor fi lucrat, în egală măsură, pentru grupul uman din care făceau parte, cât şi pentru schimburile intertribale. Ne putem gândi chiar şi la aşezări cu un anume specific economic, dependent şi de mediul ambiant pe care-l exploatau în egală măsură pentru necesităţile comunităţii ca şi pentru trocul cu alte bunuri necesare ce nu le vor fi fost la îndemână.

  
Căscioarele - Ostrovel
(Reconstituiri de locuinţe cu o încăpere şi cu două încăperi)

Nu lipsesc din cuprinsul anumitor aşezări nici locurile special amenajate pentru cult care, potrivit modelelor de "sanctuare" descoperite, ne dau imaginea amploarei unor astfel de construcţii şi a rolului jucat de ele în viaţa comunităţilor respective.
  
Modele de "sanctuare"

Rit şi ritual. Necropole
Un alt aspect al spiritualităţii populaţiilor gumelniţene se desluşeşte din atitudinea lor faţă de cei decedaţi. În cazul culturii în discuţie, defuncţii au fost grupaţi în locuri special amenajate pentru ei (în afara aşezărilor), cunoscute fiind câteva necropole din vasta arie gumelniţeană, dar se cunosc şi excepţii de la această regulă.
Ritul, ritualul şi aspectul fizic al acestei populaţii sunt asemănătoare cu cele din ultima fază a culturii Boian (firesc, dat fiind aportul acesteia la geneza culturii Gumelniţa): înhumare în poziţie chircită, de la moderată la foarte accentuată, de regulă pe partea stângă, ofrande prezente dar, în general, sărace. Caracteristicile fizice corespund fondului mediteranoid cu cele patru variante fenotipice cunoscute. Dar detaliile ritualului (poziţia braţelor, diversele categorii de ofrande şi amploarea lor în mormânt, folosirea sau nu a ocrului, gradul de chircire în cazul acestei poziţii, forma gropii etc.) nu par a fi fost supuse unor canoane riguroase, abia putându-se desprinde oarecare generalizări.
Dar înmormântări, ca şi piese scheletice (umane) disparate s-au descoperit în mai toate aşezările gumelniţene. Sunt de menţionat, în primul rând, mormintele de copii de sub şi dintre locuinţe, la unele schelete putându-se constata diverse malformaţii ce au condus la formularea ipotezei unor posibile sacrificii rituale. Tot în legătură cu anumite credinţe (un cult al craniului) stau şi depunerile de cranii umane (în general, secţionate intenţionat) sub sau în preajma vetrelor. Cât priveşte piesele scheletice mai sus menţionate şi interpretate de unii ca provenind de la morminte vechi deranjate, Alexandra Bolomey consideră că frecvenţa lor este mai mare decât s-a apreciat şi că de fapt provin de la contemporani ai perioadei de locuire, fie rămaşi fără morminte (din raţiuni care ne scapă), fie neînhumaţi, omorâţi şi ciopârţiţi în cadrul unor ritualuri şi ceremonii magice.

Elemente de cronologie
Cât priveşte cronologia relativă a culturii Gumelniţa, diferitele piese precucuteniene de "import" datând din faza Precucuteni III (sau chiar de la finele fazei Precucuteni II) şi altele cucuteniene din faza A, dar şi un fragment ceramic aparţinând culturii Petreşti din Transilvania - piese descoperite în aşezări ale culturii Gumelniţa - ne îndreptăţesc să considerăm începutul acestei culturi contemporană cu cultura Precucuteni III (dar şi cu final de Precucuteni II) şi apoi cu faza Cucuteni A, iar la sfârşit cu începutul fazei Cucuteni A-B. Fragmentul de tip Petreşti, indică un paralelism Gumelniţa A2 cu o fază relativ târzie Petreşti.
Cronologia absolută, asupra căreia se mai discută încă, potrivit ultimelor date recalibrate, situează această cultură (aşa cum menţionam mai sus) în limitele ultimei jumătăţi a mileniului V a.Chr. şi poate şi la zorile mileniului IV a.Chr.
Întrucât în catalog fiecare aşezare gumelniţeană îşi află locul însoţită fiind de detalii referitoare atât la aspectele specifice, cât şi la cele bibliografice, noi ne-am limitat strict la unele generalităţi privind cultura respectivă. Cât priveşte cronologia absolută, fiecare autor are libertatea să opteze fie pentru cronologia înaltă, fie pentru cea joasă.

Participanţi la faţa locului de descoperire arheologică la împrejurimile de la Căscioarele - Ostrovel - 1963-1965 au fost Vladimir Dumitrescu, Hortensia Dumitrescu, Silvia Marinescu Bîlcu, Ersilia Tudor Silvia Marinescu Bîlcu Ersilia Tudor

miercuri, 25 noiembrie 2009

Constantinopol: capitala bizantina

Orasul Constantinopol a fost intemeiat pe un loc predestinat gloriei. Peninsula stancoasa, ce inainteaza in Bosfor, prezinta o importanta geopolitica de dimensiune eurasiana. Situata simbolic pe linia ce separa Europa de Asia, orasul controleaza intinerariul terestru dinspre Europa centrala, prin Balcani, spre Asia Mica si Orientul Mijlociu, si accesul maritim intre coastele din Sudul Rusiei si Mediterana, trecand prin Marea Neagra. Alexandru cel Mare si cruciatii au trecut pe aici, din vest spre est, iar Xerxes si primii sultani otomani, in sens opus.
Constantinopolul – Noua Roma
Constantinopolul a fost intemeiat pe locul anticului Bizantion de pe malul vestic al Bosforului, alegere care se explica in principal prin ratiuni strategice si economice. La acea vreme imparatul Constantin se gandea la o apropiere de frontierele cele mai amenintate, Dunare si Eufrat, fara a avea in vedere crearea unui nou Imperiu. Schimburile comerciale dintre orasele din bazinul Marii Negre si Grecia nu se puteau face decat pe aici.
La 18 septembrie 324, Liciniu, ultimul competitor al lui Constantin la conducerea imperiului, este invins la Chrysopolis, astazi Uskudar, pe partea asiatica a Bosforului. Cateva saptamani mai tarziu, intre 8 si 13 noiembrie, Constantin incepea intocmirea planurilor noului oras, care avea sa fie de patru ori mai mare decat vechiul oras Bizantion. Mai putin de 6 ani au fost necesari intre decizia de construire a noii Rome si inaugurarea din 11 mai 330.
In jurul palatului, al bisericii si al hipodromului, zeci de mii de muncitori si artizani au lucrat zi si noapte pentru ca acest oras sa devina intr-o oarecare masura asemanator vechii capitale a Imperiului: Roma.
Cu sase ani in urma, Bizantul nu era decat un orasel grecesc ca atatea altele. Acum, reconstruit si rebotezat, el era "Noua Roma", aceasta fiind noua denumire oficiala deja gravata pe unul din stalpii curtii de justitie recent construita. In vechea Roma, bineinteles ca cetatenii pastrau vechile privilegii, comertul era acelasi, portul Ostia ramanand deosebit de activ.
Zidurile orasului Constantinopol
Din anul 326 Constantin cel Mare a decis sa deturneze graul provenit din Egipt care mergea catre Roma, inspre Constantinopol. In 332 el asigura necesarul de grau in mod gratuit locuitorilor noii capitale. In anul 334 arhitectii si artizanii sunt in exceptati de la un anumit numar de indatoriri, gratuitatea painii si marii proprietari funciari ai Asiei Mici trebuia sa ridice o locuinta in oras. Numai ca mai multe familii senatoriale romane incep sa ia drumul Bosforului, atrase de perspectiva locuirii intr-un palat somptuos in noua capitala, sau de marile domenii din Tracia, Bitinia si Pont.
Aceste masuri au continuat sub Constantiu II si pana aproape de sfarsitul domniei sale, cand imigrarea a capatat un caracter spontan. Vizitatorii se minunau deja de caracterul cosmopolit al orasului, caracteristica ce va deveni permanenta. Nuclee ale noilor cartiere, se infiinteaza in suburbii.
Constantinopol
Constructia unei noi incinte constantinopolitane care dubla suprafata orasului ingloband suburbiile, a inceput in anul 412. Lucrarile au fost finalizate in anul 422. 6 647 metri de zid, cu o inaltime de 11 metri, cu grosime de 5 m, se desfasura intre marea Marmara si Cornul de Aur, era consolidat cu 96 turnuri.
Orasul din vremea lui Teodosie al II-lea avea o suprafata de aproximativ 1400 ha si un perimetru de 19,5 km. El putea cuprinde intre 400 000 - 500 000 de locuitori, fata de 100 000 – 150 0000, cat cuprindea in vremea lui Constantin.
Potrivit istoricilor contemporani, populatia sa a depasit in jurul anului 430 pe cea a Romei. Constantinopolul a ramas capitala imperiului timp de unsprezece secole, pana la cucerirea sa de catre otomani.
De la Marea Biserica la Sfanta Sofia
Constantin nu a prevazut o catedrala pentru noua capitala. Biserica Sfintilor Apostoli, care a reprezentat prima constructie, a fost destinata la origine sa devina mausoleul sau, in care au fost aduse in anii 356 si 357, moastele Sfintilor Andrei, Timotei si Luca.
Sfanta Sofia
Constantiu II a inceput constructia cu putin inainte de anul 350 a unei biserici mari, la nord de Augusteon, locul din fata intrarii in palatul imperial. Inaugurata  la 15 februarie 360, ea a fost inchinata lui Hristos si numita simplu Marea Biserica.
Biserica poseda cinci nave si galerii, fiind precedata de un nartex si un atrium. Din aceasta prima constructie nu ni s-a pastrat astazi decat skevophylakion, comoara bisericii, edificiu rotund avand cupola, situat in partea de nord-est a constructiei principale.
Catedrala Sfanta Sofia - Constantinopol
La 20 iunie 404, biserica a fost incendiata in timpul unei rascoale. A fost in intregime refacuta si inaugurata de catre Teodosie al II-lea, la 10 octombrie 415. In ianuarie 532, in urma rascoalei Nika, Augusteonul a fost incendiat, portile palatului imperial si Marea Biserica, care a ars in cursul noptii de 13 spre 14. Revolta este reprimata cu sange rece, aproximativ 30 000 – 35 000 de persoane fiind masacrate in hipodrom si, la 23 februarie, Iustinian incepe constructia bisericii Sfanta Sofia.
Iustinian a ales doi arhitecti, Antemius din Tralles si Isidor din Milet, originari din estul Asiei Mici. Acestia au construit un monument unic, fara precedent si fara replica in timpul intregii perioade bizantine.
Constructia a durat ceva mai mult de cinci ani. In ziua tarnosirii, 27 decembrie 537, cand Iustinian, ajuns la poarta cea mare care punea nartexul in comunicare cu naosul, a vazut monumentul terminat, uitand riguroasa eticheta imperiala, alerga pana la amvon si striga: " Slavit fie Dumnezeu care m-a socotit vrednic de a infaptui o asemenea opera. Te-am invins, o, Solomon ! "
Imparatul Iustinian
La Sfanta Sofia s-a savarsit o revolutie care ne indeparteaza de arhitectura antica. Nu mai avem de-a face cu un paralelipiped de coloane si de ziduri purtand prisma unui acoperis, ci cu o cupola care se sprijina pe mari arcuri intinse intre stalpi.
Planul a ramas acela al unei bazilici cu trei nave despartite de colonade, dar cupola, in loc sa fie de bine de rau suprapusa spre est unui tip de cladire care nu era facut sa o primeasca, cum a fost cazul in secolul al V-lea, domina suveran ansamblul structurilor al caror centru devine si carora le confera o adevarata unitate organica. Indata ce treci de usile ce duc din nartex in nava centrala, o vezi cum se inalta la cincizeci si cinci de metri, afirmandu-si imperios prezenta deasupra jerbelor luminoase care tasnesc din cele patruzeci de ferestre care ii strapung baza.
Mantuitorul Pantocrator
Zguduit de un violent cutremur inca din august 553, arcul care sustinea cupola spre est a fost si mai grav avariat de un nou seism, in decembrie 557, si s-a prabusit cinci luni mai tarziu, la 7 mai 558, tragand dupa el un intreg segment al cupolei si o parte din marea semicalota de la est. Evenimentul, socotit de rau augur, a tulburat intreg Imperiul. Anthemius si Isidor murisera intre timp, asa incat Iustinian a incredintat reconstruirea bisericii lui Isidor cel Tanar, nepotul celui de-al doilea arhitect, care, spre a diminua impingerile cupolei, a inaltat-o cu 6,25 m: se stie ca, intr-adevar, cu cat o cupola este mai larga si lipsita de tambur, cu atat impingerile trag catre vid. Noua tarnosire a putut avea loc la 23 decembrie 563, doi ani inaintea mortii lui Iustinian. Aceasta noua cupola avea sa se surpe impreuna cu semicalota de la vest in anul 989.
Dimensiunile sale nu au fost depasite nici de arhitectura bizantina ulterioara si nici de cea otomana.
Epidemiile de pesta si invaziile
Orasul Constantinopol, unde numarul populatiei a atins 300 000 – 400 000 de locuitori, este lovit in 542 de o epidemie pana atunci necunoscuta, pesta. Aceasta s-a manifestat pentru intaia oara in bazinul mediteranean, in octombrie 541, in portul egiptean Pelusium, provenind din Etiopia.
In primavara urmatoare ea a afectat toate marile orase portuare, Alexandria, Antiohia, Constantinopolul. In capitala numarul mortilor era de aproximativ 230 000, aproape doua treimi din populatie. Regiunile rurale ale imperiului au fost mai putin afectate insa, in doi ani, Iustinian a pierdut, fara indoiala, un sfert din contribuabili, producatori si soldati.
Harta Constantinopol
La Constantinopol, marile familii, artistii, clerul au fost decimati, iar imparatul a cazut in egala masura grav bolnav. La moartea imparatului Nichifor Focas, in 610, declinul parea de neevitat.
Bulgari, slavi, si avari au sfarsit prin a cuceri regiunea Balcanilor, sosirea armatelor persane din 617 in delta Nilului obligand pe imparatul Heraclie sa intrerupa aprovizionarea cu grau a Constantinopolului si prin urmare distribuirea gratuita a painii, in curs inca din vremea lui Constantin cel Mare. In anul 626 avarii au asediat Constantinopolul si au distrus sistemul de apeducte, stabilit de Valens. El nu a fost reparat pana in anul 768.
Intre anii 717-718, orasul este supus celui mai sever atac arab din istoria sa. Insa, in mod paradoxal asediatorii au fost decimati in timpul foametei, in timp ce, locuitorii Constantinopolului, au reusit sa supravietuiasca, cultivand campurile si gradinile situate in interiorul zidurilor sau pescuind.
Populatia Constantinopolului este deci estimata la 40 000 locuitori, altfel spus, tot atat cat numara in ajunul atacului din 1453. Insa, cifra cea mai coborata nu a fost inca atinsa, ea urmand a fi atinsa in vreme epidemiei de pesta din anul 747, cand orasul a ramas aproape pustiu, fiind necesara repopularea sa, prin aducerea colonistilor din insulele marii Egee.
Incepand cu aceasta data o lenta revigorare incepe. Insa, cand Constantin V solicita in anul 768 munca de reparatie a retelei de apeducte, a trebuit sa aduca lucratori din pont, din Grecia si din Tracia. Intreruperea aprovizionarii cu apa nu a facut doar sa dispara fantanile publice, ea a presupus in egala masura abandonul bailor publice si a marilor bazine deschise.
Raportarea la apa si igiena, intretinute inca din epoca romana, s-au modificat radical. Astfel de la prima epidemie de pesta, cea din 542, s-a incetatenit inhumarea mortilor in afara zidurilor, insa in timpul celei din 747, intalnim morminte chiar si in oras. In Constantinopol, unde cea mai mare parte a vechilor monumente au fost abandonate sau deteriorate, memoria locuitorilor si raporturile lor cu trecutul monumental al orasului a disparut, in egala masura.
Ramasitele statuilor ridicate de catre primii imparati, coloanele si marile cladiri publice, au devenit obiecte purtatoare de legende.
O aglomeratie feudala
Dupa ce a fost atins pragul de jos la mijlocul secolului VIII, Constantinopolul s-a refacut lent cu inceputul dinastiei macedonene din anul 867, in persoana imparatului Vasile I.
Oricum, aceasta "renovatio imperii Romani”, proclamata in mod expres de catre imparati, nu este doar o aparenta. Reinvierea progresiva, chiar daca fara indoiala partiala, a Constantinopolului din ruine, reprezinta o succesiune de initiative private ale persoanelor influente, si chiar a imparatilor. Pe de o parte, cladirile cu caracter public, noile edificii, sunt in mod esential bisericile si manastirile. Pe de alta parte, cladirile, chiar daca erau foarte frumos impodobite, erau, in cea mai mare parte, mai mici neputand fi comparate cu cele din prima epoca.
Manastirea Chora
Aceasta situatie rezulta mai putin din lipsa posibilitatilor tehnice ci, din absenta interesului pentru marile monumente publice.
Ne aflam, prin urmare, in fata unei importante concentratii de ctitorii familiale ale dinastiei Comnenilor si ale clientelei situate pe versantul Cornului de Aur. Aceste cladiri erau compuse din manastiri si constructii de binefacere, care isi trageau veniturile din marile domenii rurale dispersate in imperiu, dar si din donatiile ctitorilor.
Ingustarea Imperiului si in special ocupatia turca a Anatoliei a condus la un exod rural. Constantinopolul a devenit, impreuna cu Tesalonicul, unica metropola bizantina a carei populatie continua sa creasca, atingand aproximativ 300 000 de persoane in ajunul cuceririi latine.
Episodul venetian si cruciadele
Rolul trupelor angajate in prima cruciada si monopolul comercial pe Mediterana, conferea venetienilor, pisanilor si genovezilor, o putere care a crescut fara incetare. Venetienii s-au instalat in Constantinopol in anul 1082 intr-un cartier situat de-a lungul Cornului de Aur, imediat la est de portul actual al Galatei.
Politica de independenta a venetienilor a facut ca populatia capitalei sa devina din ce in ce mai ostila latinilor care se instalasera aici. Este inceputul unei actiuni care va sfarsi prin cucerirea orasului in 1204.
Lupta pe mare - focul bizantin
Venetienii, convinsi de necesitatea dominatiei politice pentru a putea impune suprematia economica. In urma cruciadei a patra Constantinopolul este supus iar teritoriile europene ale imperiului, chiar si insulele, sunt impartite in fiefuri intre cruciati, Venetia obtinand partea leului. Curtea si anturajul, aristocratia si inaltul cler au parasit in mare parte orasul.
Intre 1204 si 1261 numai orasul nu si Imperiu a fost intr-o asanumita stare de somnolenta, iar icoana Maicii Domnului din Vlaherne se spune ca nu a mai savarsit nici o minune in acest interval. Trebizonda, Epirul si Niceea s-au considerat Imperii in exil, dar cel care a jucat un rol international deosebit a fost acela care a recucerit Constantinopolul in 1261.
Mihail VIII Paleologul, recucereste Constantinopolul in 1261, insa are nevoie de o putere maritima pentru a se mentine. Genovezii reprezentau singura putere care se puta masura cu cea a Venetienilor. Genovezilor li s-a propus sa se instaleze pe partea de nord a Cornului de Aur, avand intentioa de a forma un adevarat oras, anume Galata.
Latinitatea, devenita inamicul major prin ocuparea inimii teritoriilor bizantine si dominatia economica pe care o exercitau orasele italiene, genereaza si in randul intelectualilor nevoia unei altfel de definitii, alta decat cea a Imperiului Roman.
Astfel, un curent umanist, care face referire la Antichitate, a putut constitui un ferment de renastere intelectuala. Acesta a reiviat studiul textelor antice si si-a manifestat admiratia pentru monumentele si operele de arta ale acelei epoci. Aceasta renastere s-a facut simtita in vremea dinastiei paleologilor. Incepand cu mijlocul secolului al XIV-lea, capitala, practic asediata si incercand sa supravietuiasca, este incapabila de o productie originala in plan intelectual pana la cucerirea acesteia de catre turcii otomani din anul 1453.