Despre istoria românilor (după Ion Calafeteanu)

România este situată în centrul Europei, în partea de nord a Peninsulei Balcanice, şi teritoriul său este marcat de Munţii Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră. Având un climat temperat şi un mediu natural diversificat, care este foarte favorabil vieţii, teritoriul românesc a fost locuit incă din cele mai vechi timpuri. Cercetările facute de arheologii români la Bugiuleşti, Ţinutul Vâlcei, a dus la descoperirea unor relicve umane antice. Aceste vestigii sunt dintre cele mai vechi din Europa.

Ceramica de Cucuteni

  La un moment dat, populaţia de pe teritoriul actualei Românii, a creat o remarcabila cultura, a carei dovada se regaseşte în policromia ceramicii de Cucuteni (comparabile cu ceramica unor alte culturi europene importante, din acel timp, din Bazinul Mediteranei de Rasarit şi a Orientului Mijlociu), precum şi cultura statuetelor Hamangia (Ganditorul de la Hamangia este cunoscut astazi în intreaga lume).

  La inceputul mileniului al doilea, cand Epoca Paleoliticului facea loc Epocii de Bronz, triburile tracice de origine indo-europeana se stabileau alaturi de populaţia care deja traia în Bazinul Carpato-Balcanic. Din timpul tracilor, se poate vorbi de un fenomen neintrerupt de creare a poporului român. In prima parte a primului mileniu dinainte de Hristos, în zona carpato-dunareano-pontica - care era partea de nord a unei mari suprafete locuite de triburile tracice - un grup al tracilor de nord s-a ndividualizat: s-a creat un mozaic de triburi getice şi dacice. Strabo - un geograf şi istoric renumit din epoca imparatului Augustus, ne informeaza ca "dacii aveau aceeaşi limba ca şi getii". Initial, a fost acelaşi popor, singura diferenta dintre daci şi geţi fiind zona în care locuiau ei: dacii - în mare parte, locuiau în muntii şi pe platoul Transilvaniei; geţii - în campiile Dunarii. In antichitate, grecii, care i-au intalnit primii pe geţi - au folosit acest nume pentru intreaga populaţie de la nordul Dunarii, în timp ce romanii, care i-au intalnit primii pe daci, au extins folosirea acestui nume pentru toate celelalte triburi ce locuiau pe teritoriul de astazi al României. După cucerirea acestui teritoriu, romanii au creat aici provincia Dacia. Iata de ce, intregul teritoriu al României de azi este numit Dacia, în toate sursele de informatie din perioada latina şi a Evului Mediu. Contactul daco-geţilor cu lumea greaca a fost uşor de facut, prin intermediul coloniilor greceşti create pe teritoriul tarmului Marii Negre al României de azi: Istros (Histria), fondat în sec. VII inainte de Hristos, Callatis (Mangalia de azi), şi Tomis (Constanta de azi); ultimele doua create un secol mai tarziu. In istoria scrisa, populaţia de la nordul Dunarii (getica), a fost prima data mentionata de Herodot, "parintele istoriei" (sec. IV inainte de Hristos). El ne-a vorbit despre povestea campaniei regelui persan Darius I, impotriva scitilor din stepele aflate la nord de Pontic (anul 513 inainte de Hristos). El a scris ca geţii erau cei mai mari luptatori dintre traci. Ei au fost singurii care au rezistat regelui persan, pe drumul dintre Bosfor şi Dunare. Burebista (82 - până în jur de 44 inainte de Hristos), care a reuşit sa uneasca triburile geto-dacice, pentru prima data, a creat un regat puternic şi intins, într-un timp cand suveranul dac i-a oferit sprijin lui Pompei impotriva lui Cezar (anul 48 inainte de Hristos), şi se intindea de la Beskit, în nord, Bazinul Dunarii Mijlocii, în vest, rîul Tiras (Nistru) şi tarmul Marii Negre, în est, până la Muntii Balcani, în sud.

Cetatea dacică de la Sarmisegetuza

In primul secol inainte de Hristos, pe masura ce Imperiul roman se extindea şi se creau provincii romane în Panonia, Dalmatia, Moesia şi Tracia, frontiera cu Dunarea se intindea pe aproape 1500 km şi despartea Imperiul Roman de lumea dacica.

In Dobrogea, care se afla sub conducerea romana, de şapte secole, incepand cu domnia lui Augustus, poetul Publius Ovidius Naso şi -a petrecut ultimii ani ai vietii sale "printre greci şi geţi", intrucat el a fost exilat acolo, la Tomis (intre anii 8 şi 17 e.n.), din ordinul aceluiaşi Cezar.

Dacia s-a aflat în apogeul puterii sale sub regele Decebal (87-106 e.n.). După o prima confruntare, pe timpul domniei lui Domitian, (87-89 e.n.), s-au impus cu necesitate doua razboaie pentru Imperiul Roman (101-102 e.n. şi 105-106 e.n.), pentru ca, în culmea gloriei sale, imparatul Traian (98-117 e.n.), sa-l invinga pe Decebal şi sa-i transforme regatul intr-o provincie romana numita Dacia.

  Columna lui Traian, inaltata la Roma, şi mausoleul de la Adamclisi (Dobrogea) povestesc despre aceasta incleştare militara, care a fost urmata de o masiva şi sistematica colonizare a noilor teritorii integrate noului imperiu.

Columna lui Traian din Roma

Mausoleul roman de la Adamclisi (secolul II e.n.)

Dacii, cu toate ca au suferit pierderi grele, au ramas, chiar şi după ce a fost instaurata noua conducere, principalul element din Dacia; provincia a fost supusa unui proces de romanizare, fiind impusă şi adoptarea limbii latine. Românii sunt astazi singurii descendenti ai Imperiului Roman de Rasarit; limba româna este una din marile moştenitoare ale limbii latine, alaturi de Franta, Italia, Spania, România este o oaza de latinitate în aceasta parte a Europei.

   Locuitorii, fie ei descendenti ai Imperiului Roman sau a daco-romanilor, şi -au continuat existenta neintrerupta ca ţarani sau ca pastori, chiar după retragerea romana sub imparatul Aurelian, (270-275), atât a armatei, cat şi a administratiei romane, care s-a mutat la sud de Dunare. Dar, stramoşii romanilor au ramas timp de cateva secole în sfera de influenta a Imperiului Roman, atât în politica, cat şi în economie, religie sau cultura; după despartirea în doua a Imperiului Roman, în anul 395 e.n., ei au ramas în sfera de influenta a Imperiului Bizantin. Ei traiau mai mult în spiritul vechilor romani, care acum decazuse, şi au supravietuit imprejurarilor grele din timpul valurilor succesive ale popoarelor migratoare. Pe timp cand simbioza etno-culturala dintre daci şi romani a fost realizata, şi s-a finalizat în sec. VI-VII, prin formarea poporului român, intre sec. II şi IV, daco-romanii au adoptat creştinismul în forma sa latina. Prin urmare, în sec. VI-VII, cand procesul de formare a poporului român a fost gata, natiunea a patruns în istorie ca o natiune creştina. Iata de ce, spre deosebire de natiunile vecine, care au ca date de creştinare (bulgarii - anul 865, sarbii - 874, polonii - 966, slavii de est - 988, ungurii - 1000), românii nu au o data fixa a creştinarii, intrucat ei au fost prima natiune creştina din regiune. In sec. IV-XIII, poporul român a trebuit sa faca fata valurilor de popoare migratoare - gotii, hunii, gepizii, avarii, slavii, pecinegii, cumanii, tatarii - care au traversat teritoriul României. Triburile migratoare au controlat acest spatiu, din punct de vedere militar şi politic, întarziind dezvoltarea economica şi socială a bastinasilor şi formarea entitatilor statale locale.

  Slavii, care s-au stabilit masiv în sec. VII la sud de Dunare, au despartit în doua masa compacta a românilor din zona carpato-danubiana: cei de la nord (daco-romanii), au fost separati de cei de la sud, care s-au deplasat spre vestul şi sud-estul Peninsulei Balcanice (aromanii, megleno-romanii şi istro-romanii). Slavii s-au stabilit la nord de Dunare şi au fost asimilati încetul cu încetul de poporul român şi limba lor a lasat urme în vocabularul şi fonetica limbii române. Peste limba româna s-a suprapus asa-numita limba slavica (în acelaşi mod cum s-a impus idiomul germanic francilor). Românii apartinând religiei ortodoxe au adoptat astfel limba veche slavona bisericeasca, ca o limba de cult şi începand cu sec. XI-XVII ca o limba de curte şi cultura. Limba slava n-a fost niciodata o limba vie, vorbita de popor, pe teritoriul României; ea a jucat pentru români, la un momentdat, în Evul Mediu, acelaşi rol pe care l-a jucat latina în vest; la începutul epocii moderne, ea a fost înlocuita pentru totdeauna în biserica, la curte şi în cultura de catre limba româna.

  Datorita pozitiei lor, românii de la sud de Dunare au fost pentru prima data mentionati în sursele istorice (sec. X), sub numele de vlahi sau blahi (valahi); acest nume aratand ca ei erau vorbitori ai unei limbi romanice, şi ca popoarele non-romanice din jurul lor recunosteau acest fapt. După anul 602, slavii stabiliti masiv la sud de Dunare au fondat un ţarat puternic bulgar, în sec. IX. Asta a facut o bresa între românii din nordul Dunarii şi cei aflati la sud de Dunare. Pe masura ce au fost supusi la tot felul de presiuni şi izolati de trunchiul puternic românesc de la nord de Dunare, numarul românilor din sudul Dunarii a scazut continuu, în timp ce fratii lor de la nordul Dunarii, cu toate ca traiau în conditii extrem de dificile, şi -au continuat evolutia lor istorica, ca o natiune separata, cea mai îndepartata la est descendenta a Imperiului Roman.

  

  Valahia, Moldova şi Transilvania

  Incepand cu sec. al X-lea, surse bizantine, slave şi ungare, şi mai tarziu surse occidentale, mentioneaza existenta entitatilor statale ale populaţiei românesti - cnezate şi voievodate - la început în Transilvania şi Dobrogea, apoi în sec. XII-XIII, şi în teritoriile de la estul şi sudul Carpatilor. O trasatura specifica a istoriei românilor din Evul Mediu, până în epoca moderna, este aceea ca ei au trait în trei principate vecine, dar autonome, - Valahia, Moldova şi Transilvania.

  Acest fenomen - care este, fara îndoiala, unic în Europa medievala, este extrem de complex. O serie de cauze tin de esenta societatii feudale, dar sunt de asemenea şi factori specifici. Printre ultimii, dorim sa mentionam existenta imperiilor vecine puternice, care s-au opus unificarii entitatilor statale românesti şi chiar au ocupat - pentru o perioada mai scurta sau mai lunga - teritoriile românesti. De exemplu, la vest, românii a trebuit sa faca fata politicii de cucerire dusa de regatul ungar. In 895, triburile ungare care au venit din tinuturile Volgai, conduse de Arpad, s-au stabilit în Panonia. Ei au fost opriti în înaintarea lor spre vest de catre imparatul Otto I (995), astfel ca ungurii s-au stabilit şi si-au întors fata catre sud-est şi est. Aici, ei s-au întalnit cu românii.

  O cronica ungara descrie întalnirea dintre mesagerii trimisi de Arpad, regele ungur, şi voievodul Menumorut al Biharei, un oras în vestul Transilvaniei. Ambasadorii unguri au pretins ca teritoriul sa le fie cedat lor. Cronica a pastrat pentru noi raspunsul plin de demnitate dat de Menumorut: "Spuneti-i lui Arpad, ducele Ungariei, conducatorul vostru. Bucurosi ii vom iesi în întampinare, ca de la prieten la prieten, pentru a-i da lui tot ce are nevoie, pentru ca este strain, şi unui strain ii lipsesc multe. Dar pamantul pe care il pretinde, nu-l va avea niciodata de la noi de bunavoie, cat timp vom trai".

  In ciuda rezistentei cnezatelor şi voievodatelor românesti, ungurii au reusit în sec. X-XII sa ocupe Transilvania şi s-o încorporeze regatului ungar (pana la începutul secolului XVI, ca voievodat autonom). In scopul de a consolida puterea lor în Transilvania, unde românii au continuat sa fie de-a lungul secolelor marea majoritate etnica, ca şi în scopul de a apara granita estica şi sudica a voievodatului, coroana ungara a recurs la colonizarea regiunilor de frontiera, cu sasi şi secui, în sec. XII-XIII.

Biserica din Densusi

  In sec. XIV, odata cu declinul puterii imperiilor vecine (polonii, ungurii, tatarii), s-au format o serie de state feudale, în sudul şi estul lantului muntos al Carpatilor: Valahia, sub Basarab I, în jurul anului 1360, şi Moldova, sub Bogdan I, în jurul anului 1359. Regatele Poloniei şi Ungariei au încercat în sec. XIV şi XV sa anexeze sau sa subjuge cele doua principate, dar n-au reusit.

In cea de-a doua jumatate a sec. XIV, o noua amenintare se abatea asupra teritoriilor românesti: Imperiul otoman. După ce au pus prima data piciorul pe pamantul european, în 1354, turcii otomani au început rapida lor expansiune pe continent, astfel ca stindardul verde al Islamului flutura deja în sudul Dunarii, în 1396. 

  Singure sau în alianta cu tările creştine vecine, mai degraba în alianta cu voievodatele vecine ale celorlalte doua principate românesti, voievozii Mircea cel Batran al Valahiei (1386-1418) şi Vlad Tepes (Dracula din legendele medievale - 1456-1462), precum şi Stefan cel Mare şi Sfant (1457-1504), voievodul Moldovei şi Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei (1441-1456), au dus grele batalii de apărare impotriva turcilor otomani, impiedicandu-le expansiunea spre centrul Europei.

Intreaga Peninsula Balcanica a devenit teritoriu turcesc. Constantinopole a fost capturat de Mohamed al II-lea, în 1453, Soliman Magnificul a capturat orasul Belgrad, în 1521, şi Regatul ungar a disparut în urma Bataliei de la Mohaci - 1526. Prin urmare, Valahia şi Moldova erau încercuite şi a trebuit sa recunoasca suzeranitatea Imperiului Otoman timp de peste trei secole. După ce Buda a fost capturata şi Ungaria a devenit pasalac, Transilvania a devenit principat autonom, în 1541, dar ea a recunoscut, de asemenea, suzeranitatea Imperiului Otoman, ca şi celelalte doua teritorii românesti. Spre deosebire de toate celelalte popoare din sud-estul Europei, spre deosebire de unguri şi poloni, românii au fost singurii care şi -au mentinut entitatea statala în timpul Evului Mediu, ca şi propria politica, precum şi structurile militare şi administrative. Tributul platit sultanului avea menirea sa garanteze pastrarea autonomiei interne, dar în acelaşi timp, şi protectia impotriva altor dusmani puternici. Valahia şi Moldova, detinand propriul lor statut autonom, au continuat, după caderea Imperiului Bizantin, sa cultive traditiile culturale bizantine şi au luat asupra lor, în acelaşi timp, pastrarea religiei ortodoxe rasaritene; pe teritoriul lor, învatati din toata Peninsula Balcanica, la adapost de islamul intolerant, au putut continua munca lor, fara nici un obstacol. Ei au pregatit renasterea culturala a propriilor natiuni.

Oraşul Soroca pe malul rîului Nistru

Sfârşitul sec. XVI a fost dominat de personalitatea lui Mihai Viteazul. El a devenit voievod al Ţării Românesti în 1593 şi s-a alaturat Ligii Crestine - o coalitie antiotomana, initiata de papalitate şi de Sfantul Imperiu Roman. El a reusit, după grele batalii (Calugareni, Giurgiu) sa redobandeasca chiar independenta ţării sale. In 1599-1600, pentru prima data în istorie, el a unit toate teritoriile locuite de români, proclamandu-se "Print al Ţării Românesti, al Transilvaniei şi al întregii Moldove". Situatia interna era foarte complicata, marile puteri vecine - Imperiul Otoman, Polonia şi Imperiul habsburgic - ii erau ostile şi si-au unit fortele pentru a-l înfrange; astfel ca aceasta unire a fost de scurta durata, întrucat Mihai Viteazul a fost asasinat în 1601. Unirea realizata de domnitorul domnitor a devenit totusi un simbol pentru posteritate. In sec. al XVII-lea, sub diferite forme, şi cu succese trecatoare, şi alti printi au încercat sa relanseze ambitiosul program politic al lui Mihai Viteazul, încercand sa formeze un front de uniune antiotomana din cele trei principate şi sa restaureze unitatea Daciei antice.

Sfarsitul sec. XVII şi începutul sec. XVIII au adus schimbari, politice, atât în centrul, cat şi în estul Europei. Imperiul Otoman a esuat în tentativa sa de a captura Viena, în 1683 şi , prin urmare, Imperiul Habsburgic şi -a început expansiunea catre sud-estul Europei. Tratatul de pace austriaco-turcesc de la Karlowitz (1699) sanctiona anexarea Transilvaniei şi organizarea ei ca un principat autonom la Imperiul Austriac (din 1765 a devenit mare principat, condus de un guvernator). Polonia era divizata şi Rusia, prin cuceriri succesive, a atins, sub Petru cel Mare, (1696-1725) raul Nistru, devenind astfel vecinul de rasarit al Moldovei. Ambitiosul vis al tarilor de a domina Stramtoarea Bosfor şi Constantinopolul situa Principatele Românesti în calea expansiunii rusesti. Imperiul Otoman, în încercarea de a-si apara vechile pozitii, a întrodus în Moldova (1711) şi Ţara Româneasca (1716) "regimul fanariot", care a durat până în 1921, şi sub care Sublima Poarta desemna în cele doua principate domnitori greci, recrutati din Fanar, un cartier al Istanbulului, care erau considerati drept credinciosi ai turcilor. Aceasta a fost epoca în care controlul politic otoman şi exploatarea economica a luat proportii, la fel ca şi coruptia; dar, s-au întrodus, de asemenea, şi cateva reforme sociale - cum este abolirea serbiei -, ca şi reforme administrative, de modernizare, după modelul european, din perioada iluminismului. Autonomia interna, desi limitata, a fost conservata la baza, în cele doua principate, care au continuat sa fie entitati distincte în Imperiul Otoman; aceasta situatie a fost recunoscuta în cateva tratate internaţionale (de ex. în cel de la Cuciuc Kainargi) (1784). Situate la granita celor trei mari imperii şi ravnite de toate trei, Ţara Româneasca şi Moldova au devenit, timp de mai bine de 150 de ani, nu numai teritorii de confruntare, dar chiar şi de batalie, pe care armatele imperiilor s-au întalnit.

Multi ani, Austria şi Rusia au luptat impotriva Imperiului Otoman (1710-1711, 1716-1718, 1735-1739, 1768-1774, 1787-1792, 1806-1812, 1828-1829, 1853-1856): acele lupte au avut loc pe pamantul Romniei şi au fost însotite întotdeauna de ocupatie militara straina, care, adeseori, s-a mentinut mult timp după ce razboiul propriu-zis s-a terminat, astfel ca tarile românesti au îndurat nu numai devastarea şi pierderile irecuperabile, dar au trecut, de asemenea, şi prin dislocari de populaţie şi amputari de teritorii dureroase. De exemplu, Austria a anexat Oltenia temporar (1718-1793), precum şi Nordul Moldovei, numit Bucovina (1775-1918). După razboiul ruso-turc din 1806-1812, Rusia a anexat partea de rasarit a Moldovei, teritoriul dintre raurile Prut şi Nistru, numit mai tarziu Basarabia (1812-1918).

     Renaşterea naţională

In sec. XVIII şi la începutul sec. XIX au avut loc uriase transformari economice şi sociale, structurile feudale erau profund erodate, începusera sa apara primele întreprinderi de tip capitalist şi , în acelaşi timp, produsele românesti întrau, putin cite putin, în circuitul oriental. Ideea naţionala, ca pretutindeni în Europa, avea sa devina visul înaltator al intelectualitatii şi elementul de baza în planurile de viitor, facute de politicieni. Unirea unei parti a creierului din Transilvania cu biserica catolica (greco-catolicii), realizata de casa de Habsburg între anii 1699-1701, a jucat un rol important în emanciparea românilor transilvaneni. Lupta lor pentru drepturi egale cu alte grupuri etnice (cu toate ca românii detineau peste 60% din populaţia principatului, ei erau înca considerati "tolerati" în propria lor ţara), a fost pornita de episcopul Inocentiu Micu-Klein şi continuata de grupul de intelectuali din cadrul miscarii "Scoala Ardeleana": Gheorghe Sincai, Petru Maior, Samuel Micu, Ion Budai Deleanu. Acesti carturari au dovedit latinitatea limbii române şi a poporului român, ba chiar mai mult faptul ca ei au avut o existenta neintrerupta ca populaţie autohtona. In virtutea acestei mosteniri, ei au pretins drepturi egale cu celelalte natiuni din Transilvania - ungurii, secuii şi sasii. Revendicarile românilor din Transilvania au fost supuse atentiei Curtii din Viena, într-o lunga petitie, numita Supplex Libellus Valachorum (1791), care însa n-a primti nici un raspuns. Problema Renasterii în Ţara Româneasca a fost exprimata în cadrul Revolutiei condusa de Tudor Vladimirescu (1821), care a izbucnit în acelaşi timp cu miscarea Greciei pentru libertate.

Tudor Vladimirescu,

  Cu toate ca trupele otomane şi tariste au ocupat principatele dunarene în acelaşi an, sacrificiile facute de români au dus la abolirea regimului fanariot şi domnitorii pamanteni au fost din nou numiti pe tronurile din Moldova şi Ţara Româneasca. Tratatul de Pace din 1929, semnat la Adrianopole (astazi Edirne), a dus la încheierea conflictului ruso-turc din 828-829, care a dus în final la razboiul de eliberare naţionala purtat de Grecia. Acest tratat a slabit foarte mult suzeranitatea otomana şi a sporit protectoratul Rusiei. Acum, comertul era liber, cerealele românesti au început sa patrunda pe pietele europene. Sub Pavel Kiseleff, comandantul trupelor rusesti, care ocupa cele doua principate românesti (1828-1834) a fost întrodus un Regulament Organic în Ţara Româneasca (1831) şi Mildova (1832). Pana în 1859, aceste regulamente au servit ca legi fundamentale (constitutii) şi au contribuit la modernizarea şi omogenizarea structurilor sociale, economice, administrative şi politice, care începusera în decadele premergatoare. Prin urmare, în prima jumatate a sec. XIX, Principatele Românesti au început sa se distanteze de lumea otomana orientala şi sa isi spuna cuvantul în spatiul spiritual al Europei de Vest. Idei curente, atitudini din vest erau mai mult decat binevenite în societatea româneasca care suferea un proces ireversibil de modernizare. Acum, constiinta ca toti românii apartin aceleiasi natiuni era generalizata şi uniunea într-un singur stat independent a devenit idealul tuturor românilor.

Unirea şi independenta Vantul revoluţiei din 1848 a batut şi asupra principatelor românesti de asemenea. Ele au adus în mijlocul scenei politice o serie de intelectuali straluciti precum Ion Eliade Radulescu, Nicolae Balcescu, Mihail Kogalniceanu, Simion Barnutiu, Avram Iancu şi altii.

                   Nicolae Bălcescu,
unul din conducătorii Revoluţiei din 1848

În Moldova tulburările au fost înăbusite rapid dar în Ţara Româneasca revoluţionarii practic au condus ţara din iunie pâna în septembrie 1848. In Transilvania revoluţia s-a prelungit pina aproape la sfârsitul lui 1849. Acolo, liderii unguri au refuzat sa ia în consideratie revendicarile românilor şi ei au reusit sa anexeze Transilvania la Ungaria; asta a dus la separarea fortelor revoluţionare românesti şi unguresti. Guvernul ungar al lui Kossuth Laios a încercat sa înabuse lupta românilor, dar el s-a confruntat cu rezistenta armata a românilor în Apuseni sub conducerea lui Avram Iancu.

Avram Iancu,
conducatorul Revolutiei din 1848 în Transilvania

Cu toate ca interventia brutala a armatelor otomane, tariste şi habsburgice a fost încununata de succes în 1848-1849, valul de înoire în favoarea ideilor democratice s-a raspindit peste tot în urmatoarea decada.

Rusia a fost înfrânta în Razboiul din Crimeea (1853-1856) şi asta a pus sub semnul întrebarii din nou fragilil echilibru european. Datorita pozitiei lor strategice la gurile Dunarii, pe masura ce aceasta cale de navigatie era din ce în ce mai importanta pentru comunicatiile europene, la Congresul de pace de la Paris (februarie-martie 1856) s-a pus problema statutului Principatelor Dunarene. Valahia şi Moldova ramaneau înca sub suveranitate otomana, dar acum ele erau plasate sub tutela colectiva a celor sapte puteri care semnau Tratatul de pace de la Paris: aceste puteri au hotarit atunci sa fie convocate adunarile locale care sa hotarasca asupra viitoarei organizari a celor doua principate. Tratatul de la Paris stipula de asemenea: retrocedarea sudului Basarabiei la Moldova, teritoriu ce fusese anexat de Rusia în 1812 (judetele Cahul, Bolgrad, Ismail); navigatia libera pe Dunare: stabilirea unei comisii europene a Dunarii; statutul de neutralitate a Marii Negre. In 1857 au fost convocate Adunarile Ad-hoc la Bucureşti şi Iasi în baza prevederilor Congresului de Pace de la Paris din 1856: toate categoriile sociale participante la aceste adunari au hotarat în unanimitate sa uneasca cele doua principate într-un singur stat. Imparatul francez Napoleon al III-lea a sprijinit aceasta hotarare, Imperiul Otoman şi Austria au fost impotriva, astfel ca s-a convocat o noua conferinta a celor sapte puteri în Paris (Mai-august 1858): cu acea ocazie doar citeva din revendicarile românilor au fost acceptate. Dar, românii au ales în 5-17 ianuarie 1859, în Moldova, şi în 24 ianuarie-5 februarie 1859, în Ţara Româneasca, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, ca domnitor unic, realizand, de facto, unirea celor doua principate.

Alexandru Ioan Cuza (1859-1866),
Domnitorul Principatelor Unite

Statul naţional român, a luat în 24 ianuarie - 5 februarie 1862, numele de România şi si-a stabilit capitala la Bucureşti. Asistat de Mihail Kogalniceanu, cel mai apropiat consilier al sau, Alexandru Ioan Cuza a initiat un program de reforme care a contribuit la modernizarea societatii românesti şi a structurilor statale: Legea secularizarii averilor manastiresti - 1863, Legea reformei agrare, eliberand ţaranii de sarcina îndatoririlor feudale şi improprietarindu-i cu pamant (1864), Legea codului penal, Legea codului civil (1864), Legea educatiei, în principiul careia scoala primara devenea obligatorie şi gratuita (1864), înfiintarea universitatilor din Iasi (1860) şi din Bucureşti (1864).

Mihail Kogălniceanu (1817-1890),
părintele reformei, care a facut din România o ţară modernă

După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza (1866), Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, înrudit cu familia regala de Prusia, şi care a fost sprijinit de Napoleon al III-lea şi Bismark, a fost proclamat, în 10 mai 1866, după un pleibiscit, ca print conducator al României, sub numele de Carol I.

Carol I, primul rege al României

Noua Constitutie, inspirata după cea belgiana (din 1831), care a fost promulgata în 1866 şi s-a aflat în uz până în 1923, proclama România ca o monarhie constitutionala. In urmatorii 10 ani, lupta românilor de a-si dobandi independenta totala de stat a fost parte integranta din miscarile ce au avut loc, impreuna cu alte popoare din sud-estul Europei - sarbii, ungurii, muntenegrenii, bulgarii, albanezii - şi aveau ca scop sa taie ultimele lor legaturi cu Imperiul Otoman.

Intr-un cadru internaţional favorabil - în 1865 -, a izbucnit din nou criza orientala şi a început atunci, în 1877, razboiul ruso-turc. România şi -a declarat independenta de stat totala, în 9-21 mai 1877. Guvernul condus de Ion C. Bratianu, şi în care Mihail Kogalniceanu functiona ca ministru de externe, a hotarat ca, în cadrul cererii de asistenta a Rusiei, sa se uneasca cu fortele rusesti ce operau în Bulgaria. Armata româna, sub comanda directa a printului Carol I, a trecut Dunarea şi a participat la asediul Plevnei; rezultatul a fost încercuirea armatei otomane, condusa de Osman Pasa (10 decembrie 1877).

Atacul redutei Griviţa. Gravura a Razboiului de Independenta (1877-1878)

Independenţa României, ca şi independenţa Serbiei şi a Muntenegrului, precum şi unirea Dobrogei cu România, au fost recunoscute, în Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano (3 martie 1878). In urma insistentei marilor puteri, s-a tinut Congresul de Pace de la Berlin (iunie-iulie 1878), în cadrul caruia s-a recunoscut şi mentinut statutul pe care şi -l proclamase România cu un an mai înainte. S-a restabilit, de asemenea, după o lunga perioada de dominatie otomana, dreptul României asupra Dobrogei, care a fost realipita la România. Dar, în acelaşi timp, Rusia a violat conventia semnata în 4 aprilie 1877 şi a fortat România sa retrocedeze judetele Basarabiei de sud Kapul, Bolgrad şi Ismail.

Pe 14-26 martie, 1881, România s-a proclamat regat şi Carol I de Hohenzollern Sigmaringen a fost incoronat ca rege al României. După ce şi -a obtinut independenta, statul român a fost locul catre care şi -au indreptat ochii toti românii care traiau în teritoriile aflate inca sub ocupatie straina. Românii din Bucovina şi Basarabia se confruntau cu politica sistematica de asimilare în lumea germana, respectiv ruseasca. Imigratia strainilor era dirijata catre teritoriile lor. Enclavele românesti din Peninsula Balcanica aveau dificultati tot mai mari vizavi de politica de deznaţionalizare. La inceputul sec. XX, românii erau un popor cu peste 12 milioane de locuitori, dintre care aproape jumatate se aflau sub dominatie straina. In acelasi timp, în Transilvania, românii sufereau consecintele serioase ale acordului prin care statul ungar se restabilea, după mai mult de 3 secole de colaps, în care a fost creata dualitatea austro-ungara (1867).

Transilvania şi -a pierdut statutul autonom pe care l-a avut sub stapanirea austriaca şi a fost incorporata în Ungaria. Legislatia adoptata de guvernul de la Budapesta proclama existenta unei singure naţionalitati în Ungaria - aceea maghiara, destinata sa distruga din punct de vedere etno-cultural celelalte populaţii, fortandu-le sa devina ungare. Asta a supus populaţia româneasca, alaturi de alte grupuri etnice, la grele incercari. La acel moment, Partidul Naţional Român a jucat un rol important în impunerea identitatii naţionale a românilor; partidul a fost recunoscut în 1881 şi a fost promotorul în lupta de obtinere a recunoasterii drepturilor egale pentru natiunea româna, precum şi rezistenta ei impotriva proiectelor de deznaţionalizare.

In 1892, lupta naţionala a românilor a atins apogeul, în cadrul Miscarii Memorandistice. Memorandumul a fost conceput de liderii românilor din Transilvania, Ion Ratiu, Gheorghe Pop Basesti, Eugen Brote, Vasile Lucaciu şi a fost trimis la Viena pentru a fi supus atentiei imparatului Franz Iosef I. El avertiza opinia publica europeana asupra revendicarilor românilor şi o punea în garda fata de intoleranta aratata de guvernul de la Budapesta, referitor la problema naţionala.

Perioada 1878-1914 a fost una de stabilitate şi progres pentru România. Politica s-a polarizat în jurul a doua partide mari - conservator (Lascar Catargiu, Petre Carp, Gheorghe Grigore Cantacuzino, Titu Maiorescu) şi liberal (Ion C. Bratianu, Dimitrie Sturza, Ion I. C. Bratianu). Ei au venit la putere alternativ şi asta a fost caracteristic pentru comportamentul politic al epocii. Politica expansionista a Rusiei a determinat România sa semneze, în 1883, în secret un tratat de alianta cu Austria, Ungaria, Germania şi Italia; tratatul a fost reinnoit periodic până la primul razboi mondial. După ce la inceput a ramas neutra, în primul razboi balcanic (1912-1913), România s-a alaturat Greciei, Serbiei, Muntenegrului şi Turciei impotriva Bulgariei, în cadrul celui de-al doilea razboi balcanic. Pacea de la Bucureşti (1913) a marcat sfarsitul conflictului şi ea prevedea ca sudul Dobrogei - Cadrilaterul (judetele Durostor şi Silistra) sa devina parte la România.

In august 1914, cand a izbucnit primul razboi mondial, România s-a declarat neutra. Doi ani mai tarziu, în 14-27 august 1916, ea s-a alaturat Aliatilor, care i-au promis sprijin pentru dobandirea unitatii sale naţionale. Guvernul condus de Ion I.C. Bratianu a declarat razboi Austro-Ungariei. Ion I.C. Bratianu, prim ministru al României După primul succes, armata româna a fost silita sa abandoneze o parte din ţara, inclusiv Bucureştiul, şi sa se retraga în Moldova, datorita ofensivei unite a armatelor din Transilvania, comandate de Generalul von Falkenheyn şi a celor din Bulgaria, comandate de Maresalul von Mackensen. In vara lui 1917, în marile batalii de la Marasesti, Marasti şi Oituz, românii au respins incercarea puterilor centrale de a se apara şi au scos România din razboi, ocupandu-si restul teritoriului.

Lupta de la Marasesti - gravura din primul razboi mondial

Situaţia însa s-a schimbat complet după Revoluţia din 1917 din Rusia şi pacea separata, încheiata de sovietici la Brest-Litovsk (3 martie 1918). Asta atragea după sine sfarsitul operatiunilor militare pe frontul de est. România a fost obligata sa urmeze pasii aliatei sale Rusia, deoarece pe frontul din Moldova trupele românesti se intercalau cu trupele rusesti şi era imposibil ca lupta sa continue intr-o zona a frontului, şi pacea sa se instaleze în alta zona a frontului. Rupandu-se de aliatii sai occidentali, România a fost obligata sa semneze Tratatul de Pace de la Bucureşti cu puterile centrale (24 aprilie-7 mai 1918). Procedura de ratificare n-a fost insa niciodata dusa la bun sfarsit, astfel ca din punct de vedere legal tratatul n-a fost niciodata operativ; de fapt, la sfarsitul lui octombrie 1918, România a denuntat tratatul şi a reintrat în razboi.

Dreptul popoarelor la autoguvernare a triumfat la sfarsitul primului razboi mondial, şi asta a servit cauzelor românilor care traiau în imperiile tarist şi austro-ungar. Colapsul sistemului tarist şi recunoasterea de catre guvernul sovietic al dreptului la autoguvernare permis românilor din Basarabia sa-si exprime prin vot în cadrul organului naţional reprezentativ - Parlamentul ţării, care s-a convocat la Chisinau, vointa lor de a se uni cu România (27 martie-9 aprilie 1918). Caderea monarhiei habsburgice în toamna lui 1918, a facut posibila, pentru natiunile aflate sub opresiunea austro-ungara, emanciparea acestora. La 15-28 noiembrie 1918, Consiliul Naţional din Bucovina a votat la Cernauti unirea acelei provincii cu România.

Palatul Metropolitan din Cernăuţi,
unde a fost votată unirea Bucovinei cu România (28 noiembrie 1918)

Adunarea naţionala din Transilvania, convocata la Alba Iulia în 18 noiembrie-1 decembrie 1918, a votat, în prezenţa a preste 100.000 de delegati, unirea Transilvaniei şi Banatului cu România. Astfel ca, în ianuarie 1918, cand s-a inaugurat la Paris conferinta de pace, unirea tuturor românilor intr-un singur stat era un fapt pe deplin realizat.

Tratatele de pace internaţionale din 1919-1920, semnate la Neuilly, Saint Germain, Trianon şi Paris, stabileau noile realitati europene şi sanctionau, de asemenea, unirea provinciilor care erau locuite de români intr-un singur stat (295.042 km.p, cu o populaţie de 15,5 milioane).

Votul universal a fost introdus (1918), reforma radicala a fost aplicata (1921), noua Constitutie a fost adoptata - una dintre cele mai democratice de pe continent - (1923) - şi toate aceste au creat un cadru general democratic şi au pavat drumul pentru o dezvoltare economica rapida (productia industriala s-a dublat intre 1923 şi 1938. Cu cele 7,2 milioane de barili de titei produs în 1937, România era cel de-al doilea producator european şi nr. 7 în lume. Venitul naţional pe cap de locuitor atingea 97 de dolari, în 1938, comparativ cu cel al Greciei de 76$, cel al Portugaliei de 81 $, cel al Cehoslovaciei de 141$ şi al Frantei de 246$.

In politica, erau mai multe partide aflate în competitie. Astfel ca Guvernul a fost controlat, de-a lungul anilor, de cateva dintre ele: Partidul Poporului (Alexandru Averescu), Partidul Naţional Liberal (Ion I.C. Bratianu, I.G. Duca, Gheorghe Tatarescu), Partidul Naţional Ţărănesc (Iuliu Maniu). Partidul Comunist Român, fondat în 1921, şi care avea un numar nesemnificativ de membri, a fost interzis, în 1924. Garda de Fier, o miscare extremista a aripii naţionaliste de dreapta, fondata de Corneliu Zelea Codreanu, în 1927, a fost, de asemenea, exilata. In 1930, Carol al II-lea s-a razgandit în legatura cu decizia sa anterioara de a renunta la tron şi l-a detronat pe fiul sau minor, Mihai (care devenise rege în 1927) şi a luat tronul. Opt ani mai tarziu el instaura propria sa dictatura (1938-1940).

Obiectivele politicii externe în perioada interbelica, cand Nicolae Titulescu a jucat un rol major, erau indreptate spre mentinerea status-quo-ului teritorial, prin crearea aliantelor regionale, sprijinind Liga natiunilor şi politica de securitate colectiva, la fel ca şi promovarea unei stranse cooperari cu democratiile vestice - Franta şi Anglia.

Nicolae Titulescu, ministrul afacerilor externe român,
suporterul securitatii colective în Europa

Impreuna cu Cehoslovacia şi Iugoslavia, România a fondat Mica Antanta, în 1920-1921 şi a creat o noua organizatie de securitate regionala - Antanta Balcanica, impreuna cu Iugoslavia, Grecia şi Turcia, în 1934.

Pe masura ce nazismul crestea în Germania, aceasta impreuna cu Italia sprijinea pretentiile revizioniste ale statelor vecine României; politica de forta a avut succes pe continent şi acest lucru a fost marcat de Anschluss, Pactul de la Munchen (1938), de separare a Cehoslovaciei (1939). S-a produs o apropiere intre Uniunea Sovietica şi cel de-al treilei Reich; toate acestea au dus la izolarea internaţionala a României. Pactul Ribentropp-Molotov (23 august 1939), stipula intr-un protocol secret interesele sovietice în statele baltice, estul Poloniei, precum şi în Basarabia.

Cand a izbucnit cel de-al doilea razboi mondial, România şi -a declarat neutralitatea (6 septembrie 1939). Dar ea a sprijinit Polonia (facilitand tranzitul tezaurului Bancii Naţionale şi garantand azil presedintelui polonez şi guvernului). Infrangerile suferite de Franta şi Marea Britanie în 1940 au creat o situatie dramatica pentru România. Guvernul sovietic a aplicat capitolul 3 al protocolului secret din 23 august 1939 şi a fortat România, prin ultimatumul din 26 şi 28 iunie 1940, sa cedeze nu numai Basarabia, dar şi nordul Bucovinei şi teritoriul Hertei (ultimele doua nu au apartinut niciodata Rusiei). Sub tratatul de la Viena - de fapt, un dictat - (30 august 1940), Germania şi Italia i-au dat Ungariei nord-estul Transilvaniei, unde populaţia majoritara era româneasca. In urma discutiilor româno-bulgare de la Craiova, s-a semnat un tratat, în 7 septembrie 1940, prin care sudul Dobrogei (Cadrilaterul) revenea Bulgariei.

Harta României cu teritoriile pierdute în anii '40

Serioasa criza din vara lui 1940 a dus la abdicarea regelui Carol al II-lea, în favoarea fiului sau, Mihai I (6 septembrie 1940); în acelaşi timp, a dus la preluarea Guvernului de catre generalul Ion Antonescu (el a devenit maresal în octombrie 1941). Intr-un efort de a obtine sprijinul Germaniei şi Italiei, Ion Antonescu a antrenat la guvernare miscarea Garzii de Fier. Miscarea a incercat, intr-un act de rebeliune în 21-23 ianuarie 1941, sa ia intreaga conducere a guvernului, şi ca urmare ea a fost eliminata din politica.

Dorind sa recapete teritoriile pierdute în 1940, Ion Antonescu a participat, alaturi de Germania, în razboiul dus impotriva Uniunii Sovietice (1941-1944). Infrangerile suferite de puterile Axei au dus după 1942 la sporirea incercarilor facute de regimul Antonescu, precum şi de opozitia democratica (Iuliu Maniu, C.I.C. Bratianu) de a scoate România din Alianta cu Germania. Pe 23 august 1944, maresalul Ion Antonescu a fost arestat din ordinul regelui Mihai I. Noul guvern, format din militari şi tehnocrati, a declarat razboi Germaniei (24 august 1944) şi , astfel, România şi -a adus intregul ei potential economic şi militar în Alianta Natiunilor Unite, până la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial în Europa. In ciuda eforturilor umane şi economice, pe care România le facuse pentru cauza Natiunilor Unite timp de noua luni, Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947), nega României statutul de co-beligerant şi o obliga sa plateasca o imensa despagubire de razboi; dar, Tratatul recunostea retrocedarea teritoriilor din nord-estul Transilvaniei la România, în timp ce Basarabia şi nordul Bucovinei ramaneau anexate la URSS.

Monumentul de la Moisei,
dedicat victimelor teroarei hortisto-ungare în România ocupata

Trupele sovietice stationau pe teritoriul României şi ţara a fost abandonata de puterile occidentale, astfel ca urmatorul stadiu a adus o evolutie similara acesteia, ca şi celorlalti sateliti ai imperiului sovietic. Intregul guvern a fost preluat prin forta de comunisti, partidele politice au fost interzise, iar membrii lor au fost persecutati şi arestati; regele Mihai I a fost fortat sa abdice şi în aceeasi zi a fost proclamata Republica Populara (30 decembrie 1947). S-a instaurat dictatura unui singur partid, bazata pe o supraveghere omnipotenta şi omniprezenta şi pe forta de represiune. Intreprinderile industriale, bancile şi mijloacele de transport au fost naţionalizate (1948), agricultura a fost colectivizata fortat (1949-1962). Intreaga economie s-a dezvoltat potrivit planurilor de cinci ani, obiectivul principal fiind industrializarea de tip stalinist. România a devenit membru fondator al CAER (1949) şi al Tratatului de la Varsovia (1955). La moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1965), liderul comunist al epocii de după razboi, conducerea partidului, care mai tarziu a fost identificata şi cu conducerea de stat, a fost monopolizata de catre Nicolae Ceauşescu. Intr-o scurta perioada, el a reusit sa concentreze în propriile maini (si ale celor ale clanului condus de sotia sa, Elena Ceauşescu), toate parghiile puterii partidului comunist şi cele ale sistemului de stat.

România s-a distantat de URSS (acest lucru a fost facut public în "Declaratia" din aprilie 1964; politica interna a fost mai putin rigida şi s-a inregistrat o oarecare deschidere în politica externa (România a fost singurul stat membru al Tratatului de la Varsovia, care nu a intervenit în Cehoslovacia, în 1968);
  Izbucnirea revoltei stârnite la Timisoara în 16 decembrie 1989, a cuprins rapid toata ţara, şi în 22 decembrie liderul (dictatorul) României a fost doborat, la ce-a de a treia încercare de asasinare, dar mare parte dintre cei de la conducere au rămas. Revoluţia a deschis drumul spre restabilirea democratiei, a sistemului politic pluralist, pentru intoarcerea la economia de piaţa şi reintegrarea ţării în spatiul economic, politic şi cultural european.

Domnia lui Ştefan cel Mare

Ştefan cel Mare şi Sfânt. Tablou după litografia lui Costin Petrescu din 1904

„O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât comandanţii eroici pe care atâta îi admirăm, care în vremea noastră a câştigat, cel dintâi dintre principii lumii, o biruinţă atât de strălucită asupra turcului! După credinţa mea, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii, şi mai cu seamă cinstea de căpetenie şi conducător împotriva turcului, cu sfatul, înţelegerea şi hotărârea tuturor creştinilor, de vreme ce ceilalţi regi şi principi catolici se îndeletnicesc cu trândăvia şi plăcerile ori cu războaiele civile”.

Acest elogiu înflăcărat, îmbinând admiraţia, încrederea şi respectul, a ieşit de sub pana unui vestit cronicar polon, Jan Długosz (1415 - 1480), sub impresia victoriei de la Vaslui (10 ianuarie 1475); el exprima, însă, cu certitudine, în partea noastră de Europă, o credinţă generală, pe care politica de până atunci a principelui Moldovei o justifica şi care se întemeia pe speranţa închegării unei coaliţii de mari proporţii, în faţa căreia cuceritorul Constantinopolului să bată în retragere. Evoluţia evenimentelor nu a adus, însă, împlinirea unei speranţe. În aceste împrejurări, al căror dramatism e greu de înţeles şi de retrăit astăzi, Moldova şi principele ei îşi aflaseră locul în prima linie a luptătorilor, a celor care aderau, cu mai multă sau mai puţină însufleţire, la ideea unei cruciade. Locul acesta, cu totul deosebit pentru un principe ortodox, îl avea în vedere papa Sixt IV atunci când îl numea pe Ştefan al Moldovei atlet al credinţei creştine şi în temeiul lui propunea cronicarului polon să se încredinţeze acestui principe misiunea de imperator et dux contra Turcum.

Nici douăzeci de ani nu trecuseră de când Ştefan vodă preluase domnia Moldovei. În 1457, el nu era decât încă un pretendent la Coroană, încă unul dintre urmaşii lui Alexandru cel Bun - fii şi nepoţi - care încercau să folosească, în profitul lor, situaţia tulbure din ţară şi de la hotarele ei. Zece ani mai târziu, lupta de la Baia - în care s-a frânt sumeţia regelui Matias al Ungariei - a arătat cine era, de fapt, cel care „pe Siret, la tină, la Doljeşti” luase în mâinile sale „schiptrul Ţării Moldovei” şi, odată cu el, soarta acestei ţări. După încă zece ani, principalele bătălii cu duşmanul Creştinătăţii erau date şi Europa cunoştea faptele acestui principe care stăpânea „o Valahie” întinsă de la Ceremuş la Marea Neagră şi de la Carpaţi până la Nistru, dar a cărui autoritate era încă şi mai întinsă şi a cărui hegemonie ajunsese să cuprindă, un moment, o bună parte a litoralului nordic al Mării Negre. El însuşi, „un bărbat de aleasă virtute şi cu merite preastrălucite faţă de Republica Creştină”, ştia că numele lui se afla - precum îl înştiinţase acelaşi Sixt IV - pe buzele tuturor. Cucernic şi smerit, dar încrezător în forţele ţării sale şi ale oamenilor săi, Ştefan transmitea Europei un mesaj realist: în primăvara anului 1477, solul său înfăţişa la Veneţia temeiurile acelei încrederi şi ale acelui realism politic: „Nu vreau să mai spun cât de folositoare este, pentru treburile creştine, această ţară a mea; socotesc că este de prisos, fiindcă lucrul e prea limpede, că ea este cetatea de apărare a Ungariei şi a Poloniei şi straja acestor două crăii”. Şi, cum ştia direcţia pe care aveau să o urmeze viitoarele atacuri otomane, vizând „cele două ţinuturi, al Chiliei şi al Cetăţii Albe”, domnul Moldovei atrăgea atenţia celor interesaţi îndeosebi de căile comerciale din bazinul Mării Negre „să aibă în vedere că aceste două ţinuturi sunt Moldova toată şi că Moldova cu aceste ţinuturi este un zid pentru Ungaria şi pentru Polonia”.

Mesajul a fost auzit, dar n-a fost ascultat. După încă zece ani, cele două cetăţi cu ţinuturile lor erau deja pierdute; războiul început în 1473 s-a încheiat în 1486 şi Moldova a acceptat din nou protectoratul otoman, însă în condiţii care numai lui Ştefan i s-ar fi putut acorda. Un contemporan, italian trăitor în Polonia şi sfătuitor într-ale politicii acestui regat, a caracterizat cum nu se poate mai bine chipul în care s-a ajuns, în acei ani, la fixarea acestui statut. Moldovenii - spune el - „au provocat adesea, în mai multe rânduri, pierderi atât de mari sultanului, încât acesta a fost silit, în cele din urmă, să-l numească aliat şi prieten pe Ştefan, domnul moldovenilor [...], care a cedat nu sub presiunea armelor, ci sub anumite condiţii”. Astfel, Ştefan şi moldovenii lui s-au închinat Porţii „prin tratate, nu ca învinşi, ci ca învingători”.

Ioan Albert, rege al Poloniei între 1492-1501

Şi a mai trecut un deceniu. În toamna anului 1497, ambiţia regelui polon Ioan Albert a mânat spre Moldova o oaste puternică. Şi ambiţia regală, şi oastea s-au lovit de zidurile cetăţilor şi s-au frânt în Codrii Cosminului. După lungi discuţii, s-a ajuns la un tratat de pace, încheiat în iulie 1499 la Hârlău, act cu multe semnificaţii, marcând - după expresia lui A. D. Xenopol - „culmea mersului triumfal al lui Ştefan cel Mare”. Trecuseră 40 de ani de când domnul Moldovei trebuise să accepte un tratat (Overchelăuţi, 1459) cu clauze care încă îl stânjeneau. Acum, amândoi regii catolici - cel al Poloniei (Ioan Albert) şi cel al Ungariei (Vladislav, fratele primului) - trebuiseră să accepte că „în mâinile acestui voievod se află toată temelia şi toată puterea păcii şi a liniştii între aceste două ilustre regate”.

Toate acestea vor fi luminat, poate, sfârşitul lui Ştefan, acum o jumătate de mileniu. Domnul însuşi rezuma, cu smerită mândrie, la 1502, faptele pentru care fusese glorificat în Europa creştină a vremii: „de când sunt domnul acestei ţări, am purtat 36 de lupte, dintre care am fost învingător în 34 şi am pierdut două”. Era, desigur bilanţul care îl putea interesa pe medicul veneţian venit să aline suferinţele fizice ale unui „domn atât de mare cum este acesta”. Însă din informaţiile culese şi din observaţiile proprii, acelaşi medic putea să adauge că „acest vestit domn”, Ştefan voievod, „este un om foarte înţelept, vrednic de laudă, iubit mult de supuşii săi, pentru că este îndurător şi drept, veşnic treaz şi darnic”.

Aşa îl vedeau contemporanii săi, şi în primul rând supuşii săi - colaboratorii apropiaţi, boierii mari şi mici, locuitorii târgurilor, negustorii, toţi cei în stare să furnizeze informaţii unui străin care trecea hotarele Moldovei sau unuia care scria o cronică dincolo de hotarele Moldovei.

Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei între 1441-1456

Multe alte lucruri, însă, nu aveau cum să fie percepute imediat de contemporani, rămânând a fi înţelese şi înregistrate numai de urmaşi. Ştefan cel Mare a fost întruparea cea mai înaltă a maiestăţii monarhice din tot cursul Evului Mediu românesc. Tot ceea ce a făcut, tot ceea ce a spus, tot ceea ce a transmis este expresia unei concepţii de guvernare a cărei eficienţă s-a vădit repede şi cu efecte a căror durabilitate a fost verificată prin secole. „Elev” al marelui cruciat care a fost Iancu de Hunedoara, Ştefan a ştiut să preia din experienţa acestuia tot ceea ce se potrivea tradiţiilor dinastiei sale şi ţării pe care trebuia să o conducă. Ortodox fără concesii - fapt ilustrat şi de căsătoriile sale - a fost, în acelaşi timp, stăpânul tuturor supuşilor săi, de toate confesiunile.

Înţelegător al nevoilor impuse de alianţele politice şi militare, a păstrat credinţa şi speranţa într-o cruciadă a sa, ortodoxă. În acest domeniu, poziţia sa poartă pecetea de neconfundat a succesiunii bizantine pe care - fără să fie străin modului de viaţă din Europa centrală - a ilustrat-o cu strălucire. Pentru creştinătate, a luptat cu arma în mână şi s-a oferit să lupte, cu ai săi, până în ceasul din urmă. Când încheierea păcii s-a vădit de neînlăturat, a trecut această luptă într-un plan simbolic, stăruind în a sublinia cât mai apăsat faptul că era vorba de o misiune încredinţată de Cel de Sus, către care îndreptau acum rugăciunile nu numai clopotele bisericilor semănate pe tot cuprinsul ţării, ci şi picturile lor - ţâşnind, de la o vreme, şi pe pereţii exteriori, ca într-o mare, emoţionantă, învăţătura.

Ştefan a înţeles, ca puţini alţii, că a guverna, la vremea aceea, însemna, mai cu seamă, că principele trebuie să fie văzut de supuşii săi. A străbătut ţara cu toată curtea sa, făcând judecăţile nu numai în cetatea de scaun de la Suceava, ci şi în celelalte curţi domneşti. În toate bisericile sale, ridicate pentru folosinţa acestor curţi din oraşe (ca la Dorohoi, Hârlău, Iaşi, Piatra Neamţ ori Vaslui) sau pentru a sluji unor aşezăminte monahale, el şi familia sa puteau fi văzuţi de oricine, în somptuoasele tablouri votive. Prezenţa lui, uneori săptămâni în şir, în alte oraşe decât cetatea de scaun însemna, totodată, şi apariţia la slujbele religioase din acele biserici domneşti, participarea la hramuri şi la tot felul de alte ceremonii. Domnul se înfăţişa supuşilor săi aievea (nu numai prin chipurile încremenite din tablourile votive), în toată strălucirea, cu sfetnicii şi dregătorii curţii, cu ostaşii lui credincioşi, cu suita de cărturari care scriau actele şi scrisorile. Cu greu ne putem imagina, azi, aceste realităţi, care abia se întrezăresc din paginile cronicilor şi din şirurile destul de stereotipe ale documentelor, însă această politică a fost aceea care i-a asigurat câştigarea oamenilor, în epocă, şi supravieţuirea în sufletele urmaşilor. Dacă, în momentul când

Mangop (peninsula Crimeea, Ucraina). Ruinele turnului citadelei

Ştefan a preluat sceptrul, unii fruntaşi ai societăţii moldovene - însemnaţi prin poziţie, avere, înrudiri şi influenţă - au plecat din ţară, întorcându-se treptat, în primii ani ai noii domnii, în preajma marilor confruntări cu otomanii boierimea şi-a strâns rândurile în jurul principelui şi, cu el în frunte, a dat piept cu moartea. Astfel, în dimineaţa luptei de la Vaslui, unul dintre ei a îngenuncheat şi i-a spus: „Îţi vom sta astăzi credincios alături şi Dumnezeu ne va ajuta”. În anul următor, la Valea Albă, a pierit mai ales floarea oastei; a spus-o Ştefan însuşi: „eu, cu curtea mea, am făcut ce am putut...”. După încă un an, un corp de oaste şi-a lăsat oasele în Crimeea, pe zidurile cetăţii de la Mangop, încercând să stăvilească acolo valul ameninţărilor al puterii otomane. Asemenea jertfe nu ar fi fost posibile fără încrederea puternică a ţării întregi şi în primul rând a boierimii, fără a cărei colaborare nu se putea imagina o cârmuire bună.

Din ce în ce mai mult se întrevede, din cercetarea izvoarelor, că Ştefan cel Mare a fost unul dintre conducătorii medievali care au dispus de o excelentă capacitate de a culege informaţii. Domnul de la Suceava era, tot timpul, foarte bine informat: soli străini veneau mereu la el - Ştefan este, de altminteri, cel dintâi domn român pe lângă care a fost acreditat un reprezentant permanent al unei mari puteri (un veneţian în 1476) - în timp ce solii săi băteau drumurile spre alte curţi. Un aparat diplomatic excelent a stat în slujba domnului, sub directa îndrumare a marelui logofăt al ţării, Ioan Tăutu, el însuşi un diplomat de mare anvergură, specializat în relaţiile cu Poarta şi cu regatul polon. Urmele acestor relaţii diplomatice - deosebit de complexe şi atent construite - se regăsesc în cronici şi în documente.

Faptelor săvârşite pentru apărarea moşiei sale şi a creştinătăţii întregi, Ştefan cel Mare le-a adăugat, însă, o faţă neîntâlnită până atunci, şi nici după aceea la dimensiunile atinse de el; a fost un creator de memorie istorică. Pe de o parte, a restaurat mormintele tuturor înaintaşilor săi: ale primilor principi ai Moldovei independente - în biserica Episcopiei de la Rădăuţi; ale membrilor familiei lui Alexandru cel Bun - la Bistriţa şi Neamţu. După ce părinţilor săi le-a făcut morminte la Probota, a zidit o mănăstire (Putna), a cărei biserică trebuia să fie necropola propriei sale familii. Pe toate bisericile a pus, la vedere, pisanii - dintre care unele, explicând semnificaţia respectivei ctitorii, sunt adevărate pagini de cronică - toate cu numele său, uneori şi cu stema ţării.

Pisania de la Cetatea Albă, 1476

Pisanii mai măreţe, cu stema sa personală, dinastică, alături de cea a ţării, a pus să se ridice şi pe zidurile cetăţilor - dintre câte vor fi fost, sunt cunoscute două la Cetatea Albă (din 1476 şi 1479) şi două la Suceava (din 1477 şi 1492). Pe de altă parte, a pus să se scrie cea dintâi carte de istorie a ţării sale, cronica în a cărei redactare a avut un cuvânt important, probabil, marele logofăt Ioan Tăutu, şeful cancelariei domneşti. „Cronica epocii e opera vie a lui Ştefan şi-şi pierde ea însăşi viaţa odată cu acel din al cărui suflet s-a născut” (Emil Turdeanu). Această cronică - din al cărei trunchi se vor desprinde mai multe variante locale şi traduceri în limbi străine - este una dintre ctitoriile nepieritoare ale lui Ştefan cel Mare, făcând din el, cum s-a spus, un ctitor al istoriografiei româneşti.

În anii acestei lungi domnii a avut loc o înflorire extraordinară a artelor. Specialiştii care au studiat ansamblurile picturale, icoanele, manuscrisele cu miniaturi, broderiile liturgice, piesele de argintărie sau sculptate în lemn, nu fac economie de laude şi elogii. Şi încă trebuie să se ţină seama de faptul că broderiile, cărţile şi mai ales tot ce a însemnat obiect lucrat în aur, argint şi pietre scumpe constituie un tezaur drastic redus în urma nenumăratelor prădăciuni care au lovit ctitoriile moldovene în veacurile XVI - XIX. Dar pe unde au ajuns, în vălmăşagul vremurilor, unele manuscrise - în Austria, în Rusia ori în Statele Unite - ele sunt considerate capodopere ale respectivelor depozite.

La împlinirea a cinci veacuri de când „acest vestit domn” a plecat spre veşnicele lăcaşuri, descoperim cu uimire şi emoţie cât de puţine lucruri ştim, totuşi, despre viaţa sa, despre tot ce se va fi lucrat în ţară, despre relaţiile sale cu monarhii vecini şi cu unii principi mai de departe. Cum gândea, cum simţea, cum trăia - capitole întregi sunt acoperite de imense pete albe. Ici şi colo, când şi când, câte un istoric mai îndrăzneţ şi mai puţin conformist speră să spulbere întunericul acestei necunoaşteri, legând laolaltă firimituri care par de neînţeles în absenţa unei imagini a întregului din care nu se mai desluşeşte nici măcar umbra. Din cele mai neaşteptate colţuri, se ridică însă, uneori, câte o asemenea umbră, care zdruncină confortabila şi liniştitoarea credinţă în falsele imagini consacrate. Monumentala sobă, reconstituită din resturile descoperite pe Câmpul Şanţurilor de lângă cetatea Sucevei, a fost una din aceste revelaţii de natură să modifice structural înţelegerea aceluia care a comandat-o şi a aşezat-o în casa lui: unul ca acela nu era un prinţişor sărman, legat de poalele marilor monarhi ai vremii, apărându-şi „sărăcia şi nevoile şi neamul” cum şi pe unde îi era îngăduit, ci un suveran puternic, bogat şi mândru, conştient că tuturor celor care îi treceau pragul trebuia să le arate ce însemna ţara peste care domnea. Era ţara pe care el însuşi o definise ca fiind o „poartă a Creştinătăţii” (1475), o „cetate de apărare a Ungariei şi a Poloniei” (1477), „scut şi protecţie din toată partea păgânească” (1503). Lectura şi analiza liberă a tuturor mărturiilor rămase din acea vreme - fie surse scrise, fie surse vizuale - conduc, încet-încet, la o imagine cu totul nouă a lui Ştefan cel Mare, neaşteptată (poate) pentru unii, dar veridică în fond şi întru totul corespunzătoare aceleia pe care fabuloasa sobă de la Suceava doar a sugerat-o acum câteva decenii.

Nu ne-a rămas de la acest domn un text ca acela, plin de zbucium şi trăire tumultoasă, dictat de Mihai Viteazul la 1601 şi învestit de Nicolae lorga cu o sugestivă caracterizare: o istorie a lui Mihai Viteazul de el însuşi. Pentru a-i cunoaşte gândurile, credinţele, reacţiile avem numai câteva scrisori şi o seamă de ziceri, reţinute de oameni care l-au cunoscut ori care au avut acces la rapoartele diplomatice. Din toate, se desprinde chipul unui om foarte sigur pe el şi foarte măsurat la vorbă, transmiţându-ţi mesajul doar în câteva cuvinte apăsate, ca tăiate în piatră, într-o rostire apropiată de ceea ce s-a numit stil inscripţional. Emoţia, grija, mânia nu se ascund în spatele vorbelor, după cum nici ironia dură nu lipseşte din aceste texte. Însă ceea ce răzbate din toate aceste texte este credinţa nestrămutată şi necondiţionată a celui care, în inscripţiile săpate în piatră, gravate în argint sau scrise pe pergament îşi spune „Binecinstitorul şi de Hristos iubitorul domn”. Iar dacă aceste mărturii ar putea fi bănuite de formalism, o avem pe aceea a unui străin, un diplomat (Paolo Ognibene), catolic şi nu ortodox, care în 1474 a trecut pe la Curtea Moldovei; el a comunicat la Veneţia - şi de acolo mesajul a plecat spre Roma, la papa Sixt IV - că un principe „mai smerit şi mai cucernic” decât domnul Moldovei „nu se poate a fi”.

Stema lui Ştefan cel Mare.
Clopotul de la Bistriţa, 1494

Există, însă, mai presus de tot ceea ce se exprimă prin cuvinte, un document în care Ştefan însuşi a spus, cu toată concizia şi cu toată limpezimea posibile, crezul său: stema pe care şi-a fixat-o spre 1490 şi care, cu mici (dar nu neînsemnate) modificări o va purta până la moarte. Ca orice mărturie heraldică, ea are nu numai rolul de a identifica posesorul, dar şi misiunea de a transmite celor iniţiaţi, contemporani şi urmaşi deopotrivă, gândurile şi credinţele acestuia. În stema pe care principele Moldovei a purtat-o în ultimul deceniu al vieţii sale, locul de frunte (primul cartier) îl ocupă o cruce dublă; în partea opusă (cartierul ultim), o dublă floare de crin închipuie, la rându-i, acelaşi însemn. Sub semnul Cinstitei Cruci a pus Ştefan toate acţiunile sale, toate luptele şi toate strădaniile sale. Vechi scrieri franceze explică simbolul florii de crin ca fiind expresia credinţei (petala centrală), guvernată de înţelepciune şi apărată de cavalerism (petalele marginale). Şi ştim astăzi că domnia lui Ştefan cel Mare a fost o necontenită luptă pentru afirmarea credinţei, a înţelepciunii şi a cavalerismului. Toată partea inferioară a acestei steme este luminată de o jumătate de soare, fixată în chiar „inima” ei. În aceste simboluri vorbeşte Ştefan despre sine şi despre Moldova cu el în fruntea sa.

Multe cuvinte frumoase şi emoţionante au fost scrise de istorici pentru a caracteriza domnia marelui principe trecut la veşnica odihnă acum cinci veacuri. Una dintre ele - şi dintre cele mai puţin cunoscute - datează de acum peste şase decenii şi aparţine cuiva care a cercetat cu pasiune şi devotament literatura şi arta acelei vremi, profesorul Emil Turdeanu. Asupra cuvintelor sale se cade să luăm aminte, mai cu seamă în ziua de azi:

„Opera lui Ştefan cel Mare a crescut printr-un efort tenace şi de lungă durată. Ea ne apare azi cu atât mai mare, cu cât greutăţile din care ea s-a rupt au fost mai aspre şi cu cât ea răsfrânge mai limpede, până în cele mai risipite amănunte, voinţa de creaţie a unui om de geniu”.

sursa: articol scris de Ştefan S. Gorovei

"Letopiseţul Ţării Moldovei" / "O samă de cuvinte" de Ion Neculce

 
"O samă de cuvinte ce suntu audzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni, şi în letopiseţǔ nu sunt scrise, ce s-au scris aice, după domnia lui Ştefăniţă-vodă, înaintea domniii Dabijii-vodă. Deci cine va ceti şi le va crede, bine va fi, iară cine nu le va crede, iară va fi bine; cine precum îi va fi voia, aşa va face.
I. Ştefan-vodă cel Bun, luund domnia Moldovii şi viind turcii în dzilele lui să treacă în Moldova la Galaţi, i-au bătut foarte rău pre turci şi au luat şi Cetatea Albă şi Chilia de la turci. Apoi mai pe urmă iar le-au luat turcii aceste doao cetăţi. Şi în câteva rânduri s-au bătut Ştefan-vodă cu turcii. Iar când s-au bătut la Războieni, atunce s-au aşedzat turcii cu Ştefan-vodă. Şi le-au dat hotar şi olat Bugeacul şi au făcut pace. Şi turcii apoi au adus tătarî din Crâm şi i-au aşedzat în Bugeac, carii stau şi pănă astădzi, precum au aşedzat şi la Hotin lipcani.

II. Ştefan-vodă cel Bun multe războaie au bătut. Şi aşe să aude din oameni vechi şi bătrâni că, câte războai au bătut, atâte mănăstiri cu biserici au făcut.

III. Ştefan-vodă cel Bun, când s-au apucat să facă mănăstirea Putna, au tras cu arcul Ştefan-vodă dintr-un vârvu de munte ce este lângă mănăstire. Şi unde au agiunsu săgeata, acolo au făcut prestolul în oltariu. Şi este mult locu de unde au tras pănă în mănăstire. Pus-au şi pe trii boierenaşi de au tras, pre vătavul de copii şi pre doi copii din casă. Deci unde au cădzut săgeata vătavului de copii au făcut poarta, iar unde au cadzut săgeata unui copil din casă au făcut clopotniţa. Iar un copil din casă dzicu să fie întrecut pe Ştefan-vodă şi să-i fie cădzut săgeata într-un deluşel ce să cheamă Sion, ce este lângă mănăstire. Şi este sămnu un stâlpu de piatră. Şi dzic să-i fie tăiat capul acolo. Dar întru adevăr nu să ştie, numai oamenii aşè povestescu. Fost-au şi bisericuţă1 de lemnu întru acel deluşel şi s-au răsipit, fiind de lemnu. Şi aşè au fost făcut mănăstirea de frumoasă, tot cu aur poleită, zugrăvală mai mult aur decât zugrăvală, şi pre dinlăuntru şi pre denafară, şi acoperită cu plumbu. Şi dzicǔ călugării să fie fost făcut şi sfeşnicile cele mari şi cele mici şi policandru şi hora tot prisne de argint, şi pe urmă să li fie luat un domnu şi să fie făcut alteli de sprije, care le-am apucat şi noi. Iar stricându-să un clopot mare la mănăstire şi făcând călugării clopotul a doa oară, au pus aceste toate ce scriu mai sus în clopot, ca să fie mai mare.
Lăsat-au Ştefan-vodă cel Bun la mănăstirea Putna, după moartea lui, arcul lui şi un păhar, ce vorbiè călugării la mănăstire că este de iaspis, ce era în chipul marmurii albe şi al farfurii, ca să fie întru pomenire la sfânta mănăstire. Şi arcul l-au fost trăgând cu vârtej. Şi la vremea lui Constantin Cantemir-vodă, fiind răscoale, au vinit nişte căzaci cu leşi, cu moldoveni joimiri, vrând ca să jecuiască ce ori găsi în mănăstire. Deci fiind un turnu cu bună tărie, nu putè să jecuiască. Deci au dzis călugarilor să dè turnul, că nu vor lua a mănastirii nemică. Iar călugării necredzind, nu vrè să dè turnul. Iar acei căzaci cu leşi şi cu moldoveni îndată au aprinsu mănăstirea, iar călugării, vădzând că aprind mănăstirea, îndată au dat turnul. Atunce, îndată, având puşci de apă, acei căzaci, leşi şi moldoveni au stânsu focul. Deci atunce au jecuit tot din turnu ce au fost a boieri şi a neguţitori, iar a mănăstirii n-au luat nemică, fără numai arcul lui Ştefan¬vodă. Iar păharul au fost pănă la a triia domnie a lui Mihai Racoviţă-vodă. Şi scoţindu-l din turnu un egumen, pre anume Misail Chisiliţă, şi vrând să să fălească, au băut la masă cu acel păhar a lui Ştrfan-vodă, cu nişte slugi boiereşti, ce era zlotaşi. Şi bând mult cu acel păhar, s-au îmbătat şi, fiind beţi, au stricat un lucru scumpu domnescu şi de minune ca acela.

IV. Ştefan-vodă cel Bun, bătându-l turcii la Războieni, au mărsu să intre în Cetatea Neamţului. Şi fiind mumă-sa în cetate, nu l-au lăsat să intre şi i-au dzis că pasirea în cuibul său nu piere. Ce să să ducă în sus, să strângă oaste, că izdânda va fi a lui. Şi aşè, pe cuvântul mâne-sa, s-au dus în sus şi au strânsu oaste.
Iară împăratul turcescu au vinit cu toată puterea lui la Cetatea Neamţului. Şi au suit puşcile deasupra unui munte pre despre Moldova. Şi au început a bate Cetatea Neamţului foarte tare. Iar pre acee vreme era un neamţu închis în cetate. Şi vădzind că bat cetatea, au dzis păzitorilor să spuie mumei lui Ştefan-vodă să-l sloboadă de la închisoare, din temniţă, pre dânsul, că el va mântui cetatea de acel greu. Deci, slobodzin¬du-l pre acel neamţu de la închisoare, s-au şi apucat acel neamţu de au îndreptat puşcile din cetate asupra turcilor, unde sta acolo în munte, de avè nevoie cetatea. Şi au şi lovit în gura unii puşci turceşti, de au sfărmat-o. Şi au început a bate în corturile turcilor, cât şi boldul de la cortul împăratului l-au sfărmat. Deci n-au mai putut sta turcii întru acel vârvu de munte, de unde avè cetatea nevoie, ce numai le-au căutat a să da în laturi de la acel locǔ.
Iară Ştefan-vodă, mergând de la Cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăiè un părinte sihastru, pre anume Daniil. Şi bătând Ştefan-vodă în uşa sihastrului, să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aştepte Ştefan¬vodă afară pănă ş-a istovi ruga. Şi după ce ş-au istovit sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pre Ştefan-vodă. Şi s-au ispovedit Ştefan-vodă la dânsul. Şi-au întrebat Ştefan-vodă pre sihastru ce va mai face, că nu poate să să mai bată cu turcii: închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul au dzis să nu o închine, că războiul este a lui, numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii. Deci au şi purces Ştefan-vodă în sus pe la Cernăuţi şi pre la Hotin şi au strânsu oaste, feliuri de feliuri de oameni. Şi au purces în gios. Iar turcii, înţălegând că va să vie Ştefan¬vodă cu oaste în gios, au lăsat şi ei Cetatea Neamţului de a o mai bate şi au început a fugi spre Dunare. Iar Ştefan-vodă au început a-i goni în urmă şi a-i bate, pănă i-au trecut de Dunăre. Şi întorchându-s-înapoi Ştefan-vodă, s-au apucat de au făcut mănăstirea Voroneţul. Şi au pus hramul bisericii Sfântul Gheorghie.

V. Ştefan-vodă cel Bun, când s-au bătut cu Hroit ungurul, precum dzicǔ unii la Caşen, iar letopisăţul scrie că s-au bătut la Şcheie pe Siretiu, au fost cadzut calul cu Ştefan-vodă în războiu. Iară un Purice aprodul i-au dat calul lui. Şi nu putè în grabă încăleca Ştefan-vodă, fiind om micǔ. Şi au dzis Purice aprodul: „Doamne, eu mă voi face o moviliţă, şi vino de te sui pe mine şi încalecă“. Şi s-au suit pe dânsul Ştefan-vodă şi au încălecat pre cal. Şi atunce au dzis Ştefan-vodă: „Sărace Purece, de-oi scăpa eu şi tu, atunci ţi-i schimba numeli din Purice Movilă“. Şi au dat Dumnedzeu şi au scăpat amândoi. Şi l-au şi făcut boier, armaş mare, pre Purece. Şi dintru acel Pureci aprodul s-au tras neamul Movileştilor, de au agiunsu de au fost şi domni dintru acel neam. Dar şi aprodzii atunce nu era din oameni proşti, cum sunt acum, ce era tot ficiori de boieri. Şi portul lor: era îmbrăcaţi cu şarvanele, cu cabaniţe. Aşè trebuie şi acum să să afle slugi, să slujească stăpânului, şi stăpânul să miluiască pre slugă aşè.

VI. Când au aşedzat pace Ştefan-vodă cel Bun cu leşii, fiind Ion Tăutul logofăt mare, l-au trimis sol la leşi. Şi au dăruit craiul leşescu Tăutului aceste sate la margine: Câmpul Lungu rusescu, Putila, Răstoaceli, Vijniţa, Ispasul, Milie, Vilavce, Carapciul, Zamostie, Vascăuţii, Voloca. Toate acestea le-au dăruit craiul leşescu Tăutului logofătului. Şi au pus hotar apa Cirimuşul, întru o duminică dimineaţa.

VII. Ştefan-vodă cel Bun, vrând să margă la biserică întru o duminică dimineaţa, la liturghie, în târgu în Vasluiu, şi ieşind în polimari la curţile domneşti ce era făcute de dânsul, au audzit un glas mare de om strigând să aducă boii la plug. Şi mirându-să ce om este acela să are duminica, şi îndată au trimis în toate părţile, ca să-l găsască pre acel om, să-i aducă la dânsul. Şi l-au aflat pre om în sus, pre apa Vasluiului, cale de patru ceasuri, arând la o movilă ce să cheamă acum Movila lui Purcel. Că pe acel om încă îl chema Purcel. Şi ducându-l pre acel om la Ştefan-vodă, l-au întrebat Ştefan-vodă: el au strigat aşè tare, şi pentru ce ară duminica? El au dzis că au strigat el să aducă boii la plug, şi ară duminica, că este om sărac, şi într-alte dzile n-au vrut frate-său să-i dè plugul, şi acum duminica i-au dat. Deci Ştefan-vodă au luat plugul fratelui celui bogat şi l-au dat fratelui celui săracǔ, să fie a lui.

VIII. Ştefan-vodă cel Bun şi cu fiiul său Bogdan-vodă, de multe ori au avut războaie cu leşii. Şi multe robii au făcut în Ţara Leşască, cât au pus pe leşi în plug de-au şi arat cu dânşii, de au sămănat ghindă, de au făcut dumbrăvi pentru pomenire, ca să nu să mai acolisască de Moldova: Dumbrava Roşie la Botăşeni şi Dumbrava Roşie la Cotnari şi Dumbrava Roşie mai gios de Roman. Şi leşii încă nu tăgăduiescu, că scrie şi în cronica, în letopisăţul lor. Numai mă mier de Miron logofătul, cum au acoperit acest lucru de nu l-au scris. Şi aşè vorbăscu oamenii, că, când au fost arând cu dânşii, cu leşii, i-au fost împungând cu strămurările, ca pre boi, să tragă. Iar ei să ruga să nu-i împungă, ce să-i bată cu biciuşcile, iar când îi bătè cu biciuşcile, ei să ruga să-i împungă.

IX. Când au murit Ştefan-vodă cel Bun, au lăsat cuvânt fiiului său, lui Bogdan-vodă, să închine ţara la turci, iar nu la alte neamuri, căci neamul turcilor sunt mai înţălepţi şi mai puternici, că el nu o va putè ţinè ţara cu sabia, ca dânsul.

X. După ce au luat Bogdan-vodă domnia, au şi triimis pre Tăutul logofătul sol la turci, când au închinat ţara la turci. Şi aşè vorbăscu oamenii, că l-au pus viziriul de au şedzut înaintea viziriului pre măcat, şi n-au fost având mestei la nădragi, că, trăgându-i cibotile, numai cu colţuni au fost încălţat. Şi dându-i cahfè, nu ştiè cum o va bè. Şi au încept a închina: „Să trăiască împăratul şi viziriul!“. Şi închinând, au sorbit felegeanul, ca altă băutură.

XI. Când au pus ţara întăi domnu pre Petru-vodă Rareş, el nu era acasă, ce să tâmplase cu măjile lui la Gălăţi, la peşte. Şi au triimis boierii şi mitropolitul haine scumpe domneşti şi carătă domnească cu slujitori, unde l-ari întâmpina să-l aducă mai în grabă la scaon, să-l puie domnu. Deci el, întorcându-să de la Gălaţi, au fost agiunsu la Docolina, de au mas acolo cu dzece cară, câte cu şase boi carul, pline de peşte. Şi piste noapte au visat un vis, precum dealul cel di cee parte de Bârlad şi dealul cel di-ncoaci era de aur, cu dumbrăvi cu totul. Şi tot sălta, giuca şi să pleca, să inchina lui Rareş. Şi deşteptându-să din somnu dimineaţa, au spus visul argaţilor săi, celor ce era la cară. Iar argaţii au dzis: „Bun vis ai visat, giupâne, că cum om sosi la Iaşi şi la Suceavă, cum om vinde peştile tot“. Şi au şi îngiugat carăle dimineaţa, şi au purces Petru-vodă înaintea carălor. Şi când s-au pogorât în vadul Docolinii, l-au şi întâmpinat gloata. Şi au început a i să închina şi a-l îmbrăca cu haine domneşti. Iar el s-au zimbit a râde şi au dzis că „de mult aşteptam eu una ca aceasta să vie“. Şi când au purces de acolo, argaţii lui au dzis: „Dar noi ce-om face, doamne, cu carăle cu pestile?“ Iar el au dzis: „Să fie carăle cu peşte, cu boi cu tot, a voastre. Şi viniţi după mine, să vă fac cărţi de scuteală, să nu daţi nemică în dzilele mele“.
XII. Petru-vodă Rareş, fugând pin târg pin Piatră, şi gonindu-l pietrenii, l-au fost agiungând un popă. Şi au tras Petru-vodă înapoi în popă cu arcul şi l-au lovit cu săgeata în oblâncul şelii. Şi i-au dzis: „Întoarce-te, popo, înapoi, nu-ţi lăsa liturghia nesfârşită“. Iar după ce au vinit Petru-vodă domnu cu a doa domnie, au scos ochii popii şi pietrenilor acelor ce l-au gonit şi le-au făcut şi blăstăm, afurisanie.

XIII. Petru-vodă Rareş, când era închis în cetatea Ciceului în Ţara Ungurească, avè nevoie de nemţi şi de unguri. Iar fiind doamna lui sirboaică, de neamul Despoţilor, fată lui Despot crai, au scris o carte sirbască la împăratul turcescu şi la viziriul, cu rugăminte. Şi au slobodzit cartea pre o fereastră gios din cetate. Şi au învăţat pre o slugă a lor, sirbu, ce avè, să să ducă cu cartea la Poartă, la viziriul. Şi mergând sluga acee la Poartă, a lui Petru-vodă, au scris viziriul la unguri să-l sloboadă pre Petru-vodă. Şi după ce l-au slobodzit, s-au dus la Poartă.
Iară după ce s-au dus Petru-vodă la Poartă, aşe vorbăscu oamenii, că au grăit viziriul împăratului să-l ierte şi să-l puie iar domnu în Moldova. Iar împăratul au răspunsu că-i giurat, pănă nu va trece cu calul preste dânsul, să nu-l lăsă. Deci viziriul au dzis că-i „prè lesne a plini măria ta giurământul“. Şi l-au scos la câmpu şi l-au culcat la pământ, învălit într-un harariu, şi l-au sărit împăratul de trii ori cu calul. Iar alţii dzicu că au şedzut supt un pod, şi împăratul au trecut de trii ori pe pod. Deci l-au îmbrăcat cu caftan, să fie iarăşi domnu în Moldova. Deci cum au slujit mai pre urmă turcilor, scrie letopisăţul.

XIV. Ilieş-vodă, ficiorul lui Petru-vodă, după ce s-au turcit, dzic să fie rămas o fată creştină după moartea lui. Şi au luat-o un grec mare, bogat, vestit la Poartă, anume Scarlat, carele şi sulgeria împărătească o ţinè el. Şi cine s-au născut dintru ace fată, mai gios arată la rândul sau.

XV. Alexandru-vodă Lăpuşneanul, fiind domnu, au făcut mănăstirea Slatina. Şi aşè dzicu oamenii că, trăind un săhastru acolo şi fiind un paltin, copaciu mare, unde este acum prestolul în oltariu, vidè acel săhastru spre duminici şi spre alte dzile mari multe lumini întru acel paltin la vremea slujbii bisericii. Şi i s-au arătat Maica Precistă în vis şi i-au dzis să margă la Alexandru-vodă, să-i facă mănăstirea. Şi mergând săhastrul la Alexandru-vodă, s-au îndemnat Alexandru-vodă de săhastru de au făcut mănăstirea Slatina întru acel loc, unde au fost paltinul. Şi au adus şi capul Sfântului Grigorie Bogoslov, de stă pănă astădzi la sfânta mănăstire la Stalina, ferecat cu argint şi cu pietri scumpe.

XVI. Începerea lui Despot-vodă cum au fost de au agiunsu de au fost domnu. El n-au fost rudă lui Despot cel Mare, ce au fost slugă lui Despot. Şi murind Despot, precum dzicǔ unii, la Veneţie, iar alţii dzicǔ că au murit la Râm, s-au sfătuit cu cele slugi să dzică că el este nepot lui Despot, şi să împartă ei averea a lui Despot, şi să-i dè lui toate scrisorili câte au avut Despot cel Mare şi puţinè din averea lui. Iar ceelaltă avere au împărţit-o celelalte slugi. Şi aşè, mărturisind cătră veneţieni că-i este nepot lui Despot cel Mare, au credzut veneţienii că-i este nepot lui Despot. Şi n-au luat nemică din averili lui Despot veneţienii, ce toate averili lui Despot cel Mare au împărţit-o slugile. Iar Despot ce au dzis că-i este nepot au luat numai scrisorili şi hrisovul cel de la Carol, împăratul nemţăscu. Şi cu acele scrisori au făcut meşterşug de au agiunsu de au fost domnu, precum scrie letopisăţul.

XVII. De la a doa domnie a lui Alexandru-vodă Lăpuşneanul au început domnii a să aşedza mai cu temei în scaon în Iaşi. Şi când au purces de la Poartă cu a doa domnie, dzicǔ să-l fie învăţat turcii să taie boierii, să-i slăbască. Şi pe cuvântul viziriului au tăiat atâta mulţime de boieri. Şi au triimis şi au ales din curteni de ţară, pre Racoviţăşti şi pre Sturdzeşti şi pre Bălşăşti şi pre alţii mulţi.

XVIII. Ieremie-vodă au fost pus multă avere la mănăstire la Suceviţă, într-un beciu supt curţile domneşti. Iară după moartea lui, vinit-au doamna cu ginerii ei din Ţara Leşască şi au luat acè avere toată, de s-au dus cu dânsa de au făcut oaste în Ţara Leşască, şi au vinit în Moldova. Care stau tainele şi pănă astădzi deşarte, unde au fost acè avere.

XIX. Când au bătut turcii pre Gaşpar-vodă la Ţuţora, întrocându-să leşii înapoi, tăiat-au un tătar pre Jolcovschii, hatmanul leşescu, lângă Movilău, precum scrie şi letopisăţul. Numai tătarul nu l-au ştiut că este Jolcovschii, hatmanul leşilor. Ce după ce l-au omorât, au găsit ceasornicul, în sân, de aur cu diiamanturi. Şi aflând tătarul că au fost hatmanul leşescu, să fie dzis tătarul acela că nu trebuieşte să trăiască omul în lume, dacă nu va avè năroc, şi să fie giunghiiat sângur.

XX. Având Radul-vodă o fată din trupul lui, să fie fugit cu o slugă, ieşind pre o fereastră din curţile domneşti din cetatea Hârlăului. Şi s-au ascunsu în codru. Şi au făcut Radul-vodă năvod de oameni şi au găsit-o la mijlocul codrului, la o fântână ce să chema Fântâna Cerbului, lângă podul de lut. Deci pre slugă l-au omorât, i-au tăiat capul, iar pre dânsa au dat-o la călugărie, de-au călugărit-o.

XXI. Radul-vodă făcând nuntă cu fiiul său Alexandru-vodă, domnul muntenescu, au luat pre fata lui Scarlat celui bogat de la Ţarigrad. Care să pomeneşte într-alt rând mai sus, că au ţinut Scarlat fata lui Ilieş-vodă celui turcit. Şi având fata lui Scarlat albaţă pre un ochiu, n-au avut viiaţă bună cu Alexandru-vodă. Şi au trimis Scarlat ferman împărătescu de ş-au luat fata de după Alexandru-vodă, de au dus-o la Ţarigrad, şi au dat-o după un grammatic, anume Mavrocordat. Şi acel Mavrocordat au făcut pre Alexandru Ecsaporitul, şi Alexandru Ecsaporitul au făcut pre Nicolai-vodă, şi Nicolaie-vodă au făcut pre Constantin¬vodă, careli au fost domnu aice la noi în Moldova în anii de la zidirea lumii 7242. Careli să trage de pre strămoaşă-sa neam din domnii cei vechi moldoveneşti.

XXII. Barnovschii-vodă mergând cu multă gloată de aice din ţară la Poartă, cu mulţi boieri şi mazili şi curteni, şi cu di ceielalţi mai proşti, şi preoţi şi cu călugări, şi mergând pe drum şi poposind şi şedzind la masă, au început a strănuta Barnovschii-vodă des şi tare. Iar boierii carii era la masă cu Barnovschii-vodă, după obicei: „Sănătos, doamne, şi pre voia mării tale!“. Iar pre urmă, vădzind că tot strănută, un boier să fie dzis: „Viermi, doamne“. Şi cum i-au dzis „viermi, doamne“, au şi tăcut de strănutat.

XXIII. Când i-au tăiat capul lui Barnovschii-vodă, calul lui au şi început a sări, cât n-au mai putut să-l ţie comisul în mână. Şi scăpându-l din mână, pe loc au cădzut de au murit. Şi vădzind turcii, mult s-au mirat şi au dzis: „Nevinovat au fost acest om“. Şi au cunoscut pre Barnovschii-vodă turcii, că au fost drept, şi s-au căit pentru că l-au tăiat. Şi s-au giurat ca să nu mai taie de acum domnu de Moldova. Numai letopisăţul de aceasta nu scrie nimicǔ. Iară oamenii aşè vorbescu, că au apucat unii dintru alţii.

XXIV. Vasilie-vodă, după ce au luat domnia de la Ţarigrad, s-au rugat viziriului să lasă ţara de bir trii ani, şi al triili anǔ să dè birul ţărâi o dată, şi pre turci pre carii or avè datorie în ţară să-i scoată, să nu supere oamenii. Şi i-au făcut pre voie viziriul. Şi după ce au vinit el în ţară, la scaonul domniii, contăş cu soboli n-au îmbrăcat trii ani, ci numai cu hulpi. Şi pe dzi numai
o mierţe de pâine să mânca şi doi berbeci şi o ialoviţă la curtea domnească. Cheltuială puţină, mai mult de doi galbeni pe dzi nu ieşiè. Şi au făcut cărţi de slobodzie în toată ţara. Şi nemică din ţară n-au luat pănă nu s-au plinit trii ani. Numai din desetină şi din mortasipii, din goştină şi din vamă ce lua să chivernisiè. Iar pănă în trii ani s-au umplut ţara de oameni. Şi au scos atunce pre ţară fumărit, câte un leu de casă. Şi au plinit atunce tustreli birurile de le-au trimis la Poartă. Şi încă au rămas şi lui Vasilie¬vodă o mie de pungi de bani dobândă. Atunce au triimis la Poartă poclon, de au mulţămit împăratului şi viziriului şi altor turci mari, blane de spinări de soboli pentru bine ce au făcut de au aşteptat ţara. Care acest dar n-au fost nici de un folos ţărâi, că au rămas obicei de dă ţara baraiamlâc de atunce încoace în toţi anii. De mirat lucru este că au fost domnu strein şi nu au fost grabnic la lăcomie.

XXV. Tot atunce, când au vinit Vasilie-vodă în scaon, era nişte joimiri moldoveni în Ţara Leşască şi prăda în multe rânduri ţara aceasta a Moldovii. Deci Vasilie-vodă scriè la leşi, să poroncească oamenilor săi celor de oaste să nu strice Ţara Moldovii. Iară leşii să mântuiè de cătră Vasilie-vodă şi dzicè că nu sunt leşi, ce sunt moldoveni aceie ce pradă. Ce Vasilie¬vodă, vădzind că-i dau acel răspunsu de la leşi, au ales şi el puţintei moldoveni de ai lui şi au strigat în lefe oameni de oaste slujitori şi i-au pornit a prăda în Ţara Leşască. Deci moldovenii cei din Ţara Leşască ce strica şi prăda aice în ţară, vădzind aşè, au vinit toţi la Vasilie-vodă de s-au închinat. Şi au început şi ei a prăda în Ţara Leşască. Apoi leşii, văzindu aşè, au început să scrie cu bănat la Vasilie-vodă, iar Vasilie¬vodă răspundzind: „Ceie ce prăda ţara mè aceie pradă şi ţara voastră“. Şi nu au ţinut aice pre mult acè gâlceavă, şi s-au aşedzat cu leşii Vasilie-vodă. Şi pre joimirii aceie i-au aşedzat la margine slujitori. Numai pre doi, trii, ce era mai căpetenii, neaşedzindu-să, i-au omorât. Şi apoi s-au făcut bună pace.

XXVI. La domnia lui Vasilie-vodă rămăsese o beizadè a Radului-vodă, tânăr. Şi au fost avut Radul-vodă un turcu mare priieten la Poartă. Şi să ruga acel turcu viziriului totdeauna pentru acel beizadè a Radului-vodă, să-l facă domnu în Moldova în locul lui Vasilie-vodă. Şi poroncind viziriul să-l aducă să-l facă domnu, au dzis că-i prè tânăr, dacă l-au vădzut viziriul. Şi au dzis turcului să mai aştepte vreo doi, trii ani, şi apoi l-a face domnu la Moldova. Şi au trimis pre acel turcu la Moldova viziriul cu o treabă, şi să vadă şi pre Vasilie-vodă şi ţara cum este. Iară Vasilie-vodă oblicisă, pentru acel turcu, că-i este nepriietin şi-i este stricată domnia despre acel turcu. Şi au şi răpedzit la Gălaţi, şi i-au ieşit mulţime de slujitori înainte, şi la Bârlad, şi la Vasluiu, şi la Scânteie, şi la Iaşi încă şi mai mulţi slujitori. Şi la drum au poroncit şi i-au ieşit mulţime de plugari şi ţară înainte, de-i vidè turcul. Şi cum au sosit la gazdă în Iaşi, cum i-au trimis Vasilie-vodă cinci mii de galbeni de aur. Şi apoi, după ce s-au împreonat cu Vasilie¬vodă, poronca ce au avut acel turcu îndată au plinit. Şi stând la vorbă cu turcul, Vasilie-vodă au spus povestea cum că el ştie că i-i domnia stricată despre dânsul. Şi i-au mai dăruit şi atunce la purces cinci mii de galbeni de aur. Şi după ce au purces turcul, pe drum i-au mai trimis şi alte cinci mii de galbeni de aur. Iar când au agiunsu turcul la Ţarigrad, i-au mai dat alte cinci mii de galbeni de aur, carii s-au făcut preste tot doaodzăci de mii de galbeni de aur. Iar după ce au mărsu turcul la viziriul de s-au împreunat, întrebându-l viziriul de Vasilie-vodă, au început turcul a dzice viziriului: „Bine ai nemerit, măria ta, de nu te-ai grăbit să-l mazileşti pre acel domnu harnic şi de treabă şi putincios. Că este mulţime de oameni în ţara lui, şi de l-ai fi mazilit, s-ar fi făcut mare greşală, că are nişte slujitori mulţi şi ţară cu putere mare, şi poate s-ar fi hainitǔ şi ar fi vinit şi el la o peire. Şi acmu el ştie că vei măria ta să-l mazileşti şi să pui domnu pre ficiorul Radului-vodă, şi este în grije. Deci de vei socoti măria ta, să faci surgun pre ficiorul Radului-vodă, să audă Vasilie-vodă, şi atunce îi va ieşi grija“. Deci viziriul îndată au poroncit de l-au făcut surgun, şi s-au tâmplat de au murit ficiorul Radului¬vodă în surgunie. Şi s-au mântuit Vasilie-vodă cu doaodzăci de mii de galbeni de aur şi au rămas în pace. Aşè ţin turcii prieteşugul, pentru voia banilor.

XXVII. Vasilie-vodă, aproape de mazilie, au greşit lui Dumnedzeu, că i s-au întunecat mintea spre lăcomie, de au stricat mănăstirea Putna, gândind că va găsi bani, şi n-au găsit. Şi s-au apucat să o facă de’ nou iarăşi precum au fost, şi nu i-au agiutat Dumnedzeu să o facă. Că au zidit-o numai din temelie din pământ pănă la ferestri, şi i-au luat Dumnedzeu domnia. Că s-au sculat Gheorghie Ştefan logofătul cu oaste asupra lui şi l-au scos din domnie. Iar plumbul cu careli au fost acoperită mănăstirea Putna l-au luat căzacii lui Timuş, a ginerelui Vasilie¬vodă, de l-au dus la cetate la Suceavă, de au făcut glonţuri de puşcă, să apere cetatea Sucevii despre Gheorghie Ştefan-vodă. Ce ştiu că au apărat-o bine, că s-au osândit şi Timuş pentru prada şi jacurile ce au făcut pe la sfintele mănăstiri. Şi ş-au pus şi el capul de glonţu, precum scrie letopisăţul. Şi pre urmă au gătit mănăstirea Putna Gheorghie Ştefan-vodă, după ce au luat domnia, de este zidită precum să vede acmu.

XXVIII. După ce s-au dus Vasilie-vodă la Poartă, l-au închis turcii în Edicula1. Şi-l pârâè domnul muntenescu şi domnul moldovenescu şi Racoţi, craiul ungurescu, şi sta tare asupra lui, să-l omoară împărăţia. Şi giuruiè trii mii de pungi de bani. Iar Vasilie-vodă îş pierdusă toată nedejdea de viiaţă. Şi ş-au chemat toate slugile, câte ave prè lângă dânsul, acolo la Edicula şi ş-au împărţit toată averea lor. Şi le-au dzis, de a peri, să fie averea acee a lor, iar de nu va peri, să i-o de iarăş înapoi. Şi-ş aştepta numai ceasul, să vie să-l omoară. Iară atunce viziriul au chemat pre toţi paşii de era la Poarta împărătească şi au sfătuit cu dânşii şi li-au spus cum dăruiescu trii mii de pungi de bani, ca să-l omoară pre Vasilie-vodă. Şi toţi au sfătuit să-l omoară, numai unul dintre dânşii au dzis că mulţi bani sunt, dar la o împărăţie o leafă nu agiungu bani şi nu sunt mulţi. Şi acest om poate-fi este trebuitoriu, de giuruiescu ei atâte pungi de bani să-l omoară. Că acest om să cunoaşte că-i harnic. Şi poate să vie o vreme să trebuiască şi să slujască împărăţiii mai mult preţul decât trii mii de pungi de bani, îndzăcit decât giuruiescu ei. Şi grăind acel paşe acel cuvânt, au lăsat toţi după cuvântul lui. Şi l-au iertat împărăţia pre Vasilii-vodă şi l-au slobodzit din Edicula. Şi după acee curund era să-l puie domnu. Iar n-au zăbăvit şi au murit.

XXIX. Gheorghie Ştefan-vodă, când era boieriu, murindu-i giupâneasa, au rămas văduvoiu. Şi tâlnind o giupâneasă săracă, frumoasă, tânără, anume Safta, de neamul Boieştilor, au timpinat-o pe drum mergând cu rădvanul la Iaşi. Şi au poprit rădvanul cu sila, şi s-au suit fără de voia ei în rădvan, şi au întorsu rădvanul înapoi la casa lui. Şi pre urmă au priimit şi è şi s-au cununat cu dânsul, care au agiunsu de au fost şi doamnă.

XXX. Gheorghii Ştefan-vodă, când era logofăt mare, au fost şedzind odată în divan cu toiagul în gură . Iar Iordachi Canta¬cuzino cel bătrân, vel-visternic: „Ce dzici în fluier, dumneata, logofete?“ Iar el au răspunsu: „Dzic în fluier, să mi să coboare caprile de la munte, şi nu mai vin“. El au răspunsu în pildă, şi alţii nu s-au priceput. Că el aştepta oştile ungureşti să vie de preste munte.

XXXI. Gheorghie Ştetan-vodă trecând cu oaste ungurească prin Roman, să scoată pre Vasilie-vodă din domnie, iar un bivolar bătrân al lui au ieşit înainte dintr-o cârcimă, fiind bat, în mijlocul târgului. Şi au început a râde şi a bate în palme şi a dzice: „Dragul badii, Ştefan-vodă, mai bine îţi şade în domnie decât în boierie. Aşè să mi te porţi!“ Iar Ştefan-vodă l-au întrebat: „Ce ţi-i voia, măi?“ Iar bivolariul au dzis: „O bute de vin am neguţat şi n-am bani să o plătescu, să beu pentru sănătatea mării tali şi a oştii mării tali!“ Atunce Ştefan-vodă s-au zâmbit a râde şi au dzis la şoltuzul: „Pas’ să ţi-o plătească“. Şi au mărsu de au băut butea cè de vin toată, cu soţiile lui cu cine au fost, şi au plătit şoltuzul butea cè de vin.
XXXII. Gheorghie Ştefan-vodă, după ce au luat pre doamna lui Vasilii-vodă din Suceavă la mâna lui şi pre Ştefăniţă-vodă, pre fiiul său, l-au însămnat la nas puţintel, şi pre doamna au vrut să-şi râdă de dânsa. Ce doamna lui Vasilii-vodă l-au probozit şi au început a-l blăstăma şi a-l sudui şi a-i dzice dulău fară de obraz, cum nu să teme de Dumnedzeu, că i-au fost domnu-său stăpân, şi i-au mâncat pita. Şi aşe i-au dat pace şi o au trimis la Buciuleşti de au închis-o în curţile lui. Şi i-au luat averea şi multă spaimă i-au făcut.

XXXIII. Gheorghie Ştefan-vodă, după ce ai prinsu pre Toma vornicul Cantacozino în Suceavă, l-au îmbunat pănă a aduce pre frate-său Iordachi Cantacozino din Ţara Leşască, cu giurământ, de la Cameniţă. Şi apoi, prindzind pre amândoi fraţii, i-au închis pre amândoi fraţii împreună cu doamna lui Vasilii-vodă la Buciuleşti. Şi acolo multă groază le făcè, şi umbla noaptea cu luntrea pre apa Bistriţii, de-i spăriè că-i vor răsturna în Bistriţă. Şi le-au luat tot ce-au avut, şi sate, şi haine, şi odoară, şi bucate, şi bani gata noaodzăci de mii de galbeni de aur ungureşti. Şi au trimis pre armaşul cel mare, pre Hăbăşescul, să-i omoară. Ce Hăbăşescul nu s-au grăbit cu moartea. Şi au scris în doao rânduri Gheorghie Ştefan-vodă numai să-i omoare, şi tot n-au vrut să să grăbească să-i omoare. Iar al triile rând, scriind Gheorghii Ştefan-vodă la armaşul Hăbăşescul numai să-i omoară, şi stând cărţile gata pre masă, întru acel ceas au sosit un căpitan din Ţara Muntenească, anume Uşurelul, cu cărţi de la Constantin-vodă Băsărabă, domnu nou, poftind cu scrisoare pre Gheorghie Ştefan-vodă să-i sloboadă pre acei doi boieri, să nu-i omoară. Iar de-i va omorî, vor strica prieteşugul, şi să fie gata de războiu. Şi Gheorghie Ştefan-vodă nu ştiè nemică de moartea lui Matei¬vodă. Că, cum au murit Matei-vodă, au şi rădicat domnu pre Constantin-vodă slujitorii şi boierii şi ţara. Întru acel ceas au cădzut cu rugăminte Constantin postelnicul Cantacozino, frateli Tomii vornicului şi a lui Iordachi vistiernicului, de au scris Constantin-vodă Băsărabă la Gheorghii Ştefan-vodă, precum s-au pomenit mai sus. Şi căpitanul acela, ce-au vinit cu cărţile, întru o dzi şi într-o noapte din Bucureşti au agiunsu în Iaşi, i-au pus muntenii numai de atunce, Uşurelul. Careli după acee multă milă au avut de la Cantacozineşti. Şi aşè cu această tâmplare i-au iertat Gheorghii Ştefan-vodă pre aceşti doi boieri şi li-au dat moşiile înapoi, iar altă nemică nu le-au dat ce le luasă.

XXXIV. Gheorghii Ştefan-vodă, după ce s-au dus în Ţara Ungurească, umblat-au pin multe părţi de loc, ca să-i dè oaste, pe la nemţi, pe la leşi, pe la Moscu, pe la şvedzi. Şi au dăruit împăratului moschicescu o cruce ferecată cu aur şi cu pietri scumpe de patru sute de pungi de aur de bani, ca să-i dè oaste, să vie în Moldova. Şi tot l-au purtat cu voroave şi nu i-au mai dat oaste, pănă ce i s-au tâmplat de au murit acolo la Moscu. Şi pe urmă i-au adus oasăle lui în Moldova, în mănăstirea lui la Caşen, de l-au îngropat.

XXXV. Iară pre doamna lui Gheorghii Ştefan-vodă, pe Safta, ce o luasă cu sila, precum s-au scris mai sus, o urâsă Gheorghii Ştefan-vodă, umblând prin ţări streine, şi au triimis-o în ţară aice, pănă a nu muri el. Şi el ş-au fost luat o slujnică ţiitoare dintru aceli ţări streine. Iar doamna Safta au trăit aice în ţară cu multă vreme şi după moartea lui Gheorghii Ştefan-vodă.

XXXVI. Fost-au luat Iordachi Cantacozino şi Toma frate-său toate moşiile Ceaureştilor, pentru acè pradă ce le-au făcut Gheorghii Ştefan-vodă, cu dreptate şi cu giudecată. Dar mai pre urmă s-au socotit Toma vornicul şi cu frate-său Iordachi visternicul de voia lor şi le-au dat iar la neamurile lui moşiile, la Ceaureşti, să le stăpânească. Iară Racoviţăştii, nu să ştie din ce pricină au fost luat şi ei moşii de-a Ceaureştilor atunce şi nu le-au mai dat înapoi, care moşii din neamul Racoviţăştilor şi astădzi le ţin de le stăpânescu, satul Roznovul şi alteli.

XXXVII. Ghica-vodă, de neamul lui fiind arbănaş, copil ţânăr au purces de la casa lui la Ţarigrad, să-ş găsască un stăpân să slujască. Şi cu dânsul s-au mai luat un copil de turcu, iar sărac, din ostrovul Chiprului1. Şi mergând amândoi dempreună la Ţarigrad, multe vorbe bune au vorbit: de vor găsi pită, să să caute unul pre altul. Şi au dzis Ghica-vodă: „Tu eşti turcu, poţi să agiungi să fii om mare, şi ce mi-i face pre mine atunce?“ Iar turcul au dzis atunce: „De voi fi eu om mare, te voi face de vii fi mai mare în Chipru, giudecătoriu.“ Şi mergând în Ţarigrad, s-au despărţit unul de altul, să-ş caute stăpâni.
Deci copilul cel de turcu au nemerit la un agă, ce era de curtea împărătească. Şi au slujit aşè din stăpân în stăpân, pănă au agiunsu de era paşe. Şi fiind paşe sărac, avè un priietin musaip împărătescu. Şi mergè totdeauna la vorbă la acel musaip împărătescu. Şi pre acee vreme să tâmplasă de era multe zorbale în Ţarigrad, de nu să mai putè aşedza Poarta. Deci Chiupruliolul au dzis cătră acel priietin musaip de casa împărătească: „De m-ar pune pre mine viziriu, aş potoli eu zorbaleli aceste“. Iar împăratului i să supărasă cu zorbaleli, şi să miera ce va face, şi întreba sfat şi pre unul şi pre altul. Şi aflând vreme acel musaip împărătescu, au spus împăratului că „este un paşe sărac, şi el dzice să-l pui măria ta vizir, că a potoli toate gâlcevile aceste, pre careli îl cheamă Chiupru¬liolul“. Deci împăratul îndată l-au adus şi l-au pus viziriu. Şi cum l-au pus viziriu, îndată au şi pus şi au strigat oastea, şi pre de altă parte au început a tăiè capetili celor vicleni, pănă i-au spăriiat, de au aşedzat toate zorbaleli. Şi au rămas viziriu lăudat la turci, precum s-au vădzut şi să vede şi pănă astădzi neamul lui.
Iară Ghica-vodă, intrând în Ţarigrad, au nemerit la capi¬chihăile moldoveneşti de au slujit, apoi au vinit la Moldova cu neguţitorie, apoi la Vasilie-vodă, lipindu-să de curte, fiind şi Vasilie-vodă tot de un neam, arbănaş. Şi vrând şi Dumne-dzeu, au agiunsu de au fost capichihaie la Ţarigrad şi vornic mare aici în Moldova. Deci tâmplându-să atunce, la vremea lui Gheorghii Ştefan-vodă, de au fost la Poartă cu alţi boieri, viziriul vădzându-l l-au şi cunoscut cine este. Iar Ghica-vodă nu-l cunoştè pre viziriul. Deci viziriul Chiupruliolul au şi chemat pre haznatariul lui şi i-au dzis în taină: „Vedzi cel boieriu bătrân moldovan ce este la Divan? Să-l iei şi să-l duci la odaia ta, pănă s-a rădica Divanul, şi apoi să-l aduci la mine în taină cum trebuieşte“. Iar Ghica-vodă, după ce îl luasă dintre ceielalţi boieri, să spăriiasă tare, că nu ştiè povestea ce este. Şi după ce s-au rădicat Divanul şi l-au adus la viziriul, l-au îndrebat viziriul ce om este şi de unde este, şi au dzis: „Cunoşti-mă pre mine, au ba?“ Iar Ghica-vodă s-au spus de unde este de locul lui, iar a cunoaşte pre viziriul nu-l cunoştè. Atunce viziriul Chiupruliolul s-au spus şi au dzis: „Ţii minte ce am vorbit când viniiam amândoi pre cale?“ Şi au dzis: „De ai uitat tu, dar eu n-am uitat, şi iată că te voi face domnu în Moldova; numai să taci mâlcom“. Iar Ghica-vodă au şi mărsu de i-au sărutat mâna şi s-au rugat atunce pentru stăpânu-său, să-l lasă să fie domnu, să nu-l mazilească. Iar viziriul au răspunsu: „Acmu deodată îl las să fie, iar mai pre urmă cuvântul mieu gios nu l-oi lăsa, ce te voi face pre tine“. Şi pre urmă, chemând la Poartă pre Gheorghii Ştefan-vodă, şi nevrând Gheorghii Ştefan-vodă să margă, au pus pre Ghica-vodă domnu în Moldova, după cum scrie letopisăţul. Aşè au fost povestea ieşirii acestor doi oameni, Chiupruliului viziriului şi Ghicăi-vodă, că unde este voia lui Dumnedzeu să biruiescu toate firili omeneşti.

XXXVIII. Ştefăniţă-vodă, ficiorul lui Vasilie-vodă, fiindu domnu tânăr dezmierdat şi inimos, de multe ori ieşind cu boierii la primblări, punè de lua frâile din capeteli cailor boierilor şi le da chiot cailor, de cădè boierii gios de-ş sfărma capetile, cât să îngrozise boierii a mai merge cu dânsul cu cai buni la primblări.

XXXIX. Ştefăniţă-vodă vrând odată să scoată fumărit pe ţară câte şase orţi de casă, şi înainte vreme era obicei de da numai câte un leu de casă, iar Toma vornicul şi cu Iordachi, frate-său, Cantacozineştii nu-l lăsa să-l scoată mai mult decât un leu şi-i dzicè să nu facă obicei nou, că nu-i bine. Iar Ştefăniţă-vodă îndată s-au mâniiat şi au scos hamgeriul şi s-au răpedzit să dè într-înşii, şi ei au fugit din casă afară. Măcar că acei boieri era greci, dar să punè tare pentru ţară şi pentru obicei nou să nu să facă, că obiceiele cele noao fac răsipă ţărilor şi peire domnilor.

XL. Audzind aceste fapte răle Vasilie-vodă, tată-său, la Ţarigrad, nu-i părè bine şi-i scriè de multe ori să să lasă. Şi de nu ar fi murit, era numai să-l scoată din domnie pre fiiul său, să vie el domnu în Moldova, că cunoştè că nu va procopsi fiiul său în domnie, Ştefăniţă-vodă.

XLI. Era un boier, anume Neculai Milescul Spătariul, de la Vaslui de moşia lui, prè învăţat şi cărturar, şi ştiè multe limbi: elineşte, sloveneşte, greceşte şi turceşte. Şi era mândru şi bogat, şi umbla cu povodnici înainte domneşti, cu buzdugane şi cu paloşe, cu soltare tot sirmă la cai. Şi lui Ştefăniţă-vodă îi era prè drag, şi-l ţinè prè bine, şi tot la masă îl punè, şi să giuca în cărţi cu dânsul, şi la sfaturi, că era atunce grammatic la dânsul. Iar când au fost odată, nu s-au săturat de bine şi de cinstea ce avè la Ştefăniţă-vodă, ce au sedzut şi au scris nişte cărţi viclene, şi le-au pus într-un băţǔ sfredelit, şi le-au trimis la Constantin¬vodă cel Bătrân Băsărabă în Ţara Leşască, ca să să rădice de acolo cu oşti, să vie să scoaţă pre Ştefăniţă-vodă din domnie. Iar Constantin-vodă n-au vrut să să apuce de acele lucruri ce-i scriè, ce s-au sculat şi au trimis băţul acel sfredelit cu cărţi cu tot înapoi la Ştefăniţă-vodă, de le-au dat. Deci Ştefăniţă-vodă, cum au vădzut băţul cu cărţile, s-au prè mâniet şi l-au şi adus pre acel Nicolai Milescul înaintea lui, în casa cè mică, şi au pus pre calău de i-au tăiat nasul. Scoţând Ştefăniţă-vodă în grabă hamgeriul lui din brâu, au dat de i-au tăiat calăul nasul. Şi n-au vrut să-l lasă pe calău să-i taie nasul cu cuţitul lui de calău, ce cu hamgeriul lui Ştefăniţă-vodă i-au tăiat nasul. După acee, Nicolai Cârnul au fugit în Ţara Nemţască şi au găsit acolo un doftor, de-i tot slobodziè sângeli din obraz, şi-l boţiè la nas, şi aşè din dzi în dzi sângele să închega, de i-au crescut nasul la locu, de s-au tămăduit. Iar când au vinit aice în ţară, la domniia lui Iliieş-vodă, numai de abiè s-au fost cunoscut nasul că-i tăiat. Numai tot n-au şedzut în ţară mult, de ruşine, ce s-au dus la Moscu, la mareli împărat, la Alexii Mihailovici, la tatăl marelui Petru împărat, carele au vinit la noi aice în Moldova. Şi pentru învăţătura lui au fost terziman împăratului şi învăţa şi pre fiiul împăratului, pre Petru Alexievici, carte. Şi era la mare cinste şi bogăţie. Şi l-au trimis împăratul Alexii Mihailovici sol la mareli împărat al chitailor, de au zăbăvit la Chitai vreo doi, trii ani. Şi au avut acolo multă cinste şi dar de la mareli împărat la chitailor, şi multe lucruri de mirat au vădzut la acè împărăţie a chitailor. Şi i-au dăruit un blid plin de pietri scumpe şi un diiamant ca un ou de porumbu. Şi întorcându-să pe drum înapoi, s-au tâmplat de au murit împăratul Moscului, pre anume Alexii Mihailovici, iar senatorii de la Moscu i-au ieşit întru întimpinare, şi i-au luat aceli daruri şi tot ce au avut, şi l-au făcut surgun la Sibir. Şi au şedzut câţiva ani surgun la Sibir. Iară mai pre urmă, rădicându-să Petru împărat, fiiul lui Alexii Mihailovici, carele au vinit aici în ţară, în Moldova, de s-au bătut cu turcii la Prut, la Stănileşti, din gios de Huşi, în ţinutul Fălciiului, agiuns-au Cârnul din Sibir cu cărţi la dânsul, la împăratul Petru Alexievici, de i-au făcut ştire de toate ce-au făcut şi cum este surgun.
Atunce Petru Alexievici împărat îndată au chemat senatorii şi au întrebat dzicând: „Unde este dascălul mieu cel ce m-au învăţat carte? Acmu curund să-l aduceţi“. Şi îndată au răpedzit de olac şi l-au adus la Petru Alexievici, împăratul Moscului, în stoliţă. Şi l-au întrebat ce-au vădzut şi ce au păţit, şi i-au plătit lucrurile toate acele de la senatori ce-i luasă, pănă la un cap de aţă, şi diiamantul cel mare. Şi împăratul, după ce l-au vădzut, s-au mirat şi l-au dat în haznaoa cè împărătească, iar Cârnului i-au dat optdzăci de pungi de bani. Şi l-au luat iară în dragoste şi în milă şi l-au pus iar sfetnic.
Şi când au ras barbeli, împăratul, a moscalilor, atunce când s-au schimbat portul, atunce sângur împăratul i-au ras barba cu mâna lui. Şi au trăit Cârnul pănă la a doa domnie a lui Mihai¬vodă Racoviţă, şi atunce au murit. Care mare cinste i-au făcut împăratul la moartea lui şi mare părere de rău au avut după dânsul, că era trebuitoriu la aceli vremi.
Rămas-au acelui Cârnu ficiori şi nepoţi, şi au agiunsu unii de au fost polcovnici spre slujba oştirii. Că să însurasă el acolo, de luasă moscalcă. Şi s-au mai dus după dânsul de aice din Moldova trii nepoţi de frate, de să aşedzase şi ei pe lângă unchiu-său. Şi aceie avè milă de la împărăţie, şi acolo au murit.

XLII. Ştefăniţă-vodă dzicu unii că pentru vrăjmăşia lui şi supărarea ce făcè boierilor, atunce la Tighine, la Bender, când s-au bolnăvit, să fie murit de otravă. Dar adevărul nu să ştie, că letopisăţul nu scrie nemică de acest lucru."

("Letopiseţul Ţării Moldovei" / "O samă de cuvinte",
scris de Ion Neculce)