Constantinopol: capitala bizantina

Orasul Constantinopol a fost intemeiat pe un loc predestinat gloriei. Peninsula stancoasa, ce inainteaza in Bosfor, prezinta o importanta geopolitica de dimensiune eurasiana. Situata simbolic pe linia ce separa Europa de Asia, orasul controleaza intinerariul terestru dinspre Europa centrala, prin Balcani, spre Asia Mica si Orientul Mijlociu, si accesul maritim intre coastele din Sudul Rusiei si Mediterana, trecand prin Marea Neagra. Alexandru cel Mare si cruciatii au trecut pe aici, din vest spre est, iar Xerxes si primii sultani otomani, in sens opus.

Constantinopolul – Noua Roma

Constantinopolul a fost intemeiat pe locul anticului Bizantion de pe malul vestic al Bosforului, alegere care se explica in principal prin ratiuni strategice si economice. La acea vreme imparatul Constantin se gandea la o apropiere de frontierele cele mai amenintate, Dunare si Eufrat, fara a avea in vedere crearea unui nou Imperiu. Schimburile comerciale dintre orasele din bazinul Marii Negre si Grecia nu se puteau face decat pe aici.

La 18 septembrie 324, Liciniu, ultimul competitor al lui Constantin la conducerea imperiului, este invins la Chrysopolis, astazi Uskudar, pe partea asiatica a Bosforului. Cateva saptamani mai tarziu, intre 8 si 13 noiembrie, Constantin incepea intocmirea planurilor noului oras, care avea sa fie de patru ori mai mare decat vechiul oras Bizantion. Mai putin de 6 ani au fost necesari intre decizia de construire a noii Rome si inaugurarea din 11 mai 330.

In jurul palatului, al bisericii si al hipodromului, zeci de mii de muncitori si artizani au lucrat zi si noapte pentru ca acest oras sa devina intr-o oarecare masura asemanator vechii capitale a Imperiului: Roma.

Cu sase ani in urma, Bizantul nu era decat un orasel grecesc ca atatea altele. Acum, reconstruit si rebotezat, el era "Noua Roma", aceasta fiind noua denumire oficiala deja gravata pe unul din stalpii curtii de justitie recent construita. In vechea Roma, bineinteles ca cetatenii pastrau vechile privilegii, comertul era acelasi, portul Ostia ramanand deosebit de activ.

Din anul 326 Constantin cel Mare a decis sa deturneze graul provenit din Egipt care mergea catre Roma, inspre Constantinopol. In 332 el asigura necesarul de grau in mod gratuit locuitorilor noii capitale. In anul 334 arhitectii si artizanii sunt in exceptati de la un anumit numar de indatoriri, gratuitatea painii si marii proprietari funciari ai Asiei Mici trebuia sa ridice o locuinta in oras. Numai ca mai multe familii senatoriale romane incep sa ia drumul Bosforului, atrase de perspectiva locuirii intr-un palat somptuos in noua capitala, sau de marile domenii din Tracia, Bitinia si Pont.

Aceste masuri au continuat sub Constantiu II si pana aproape de sfarsitul domniei sale, cand imigrarea a capatat un caracter spontan. Vizitatorii se minunau deja de caracterul cosmopolit al orasului, caracteristica ce va deveni permanenta. Nuclee ale noilor cartiere, se infiinteaza in suburbii.

Constructia unei noi incinte constantinopolitane care dubla suprafata orasului ingloband suburbiile, a inceput in anul 412. Lucrarile au fost finalizate in anul 422. 6 647 metri de zid, cu o inaltime de 11 metri, cu grosime de 5 m, se desfasura intre marea Marmara si Cornul de Aur, era consolidat cu 96 turnuri.

Orasul din vremea lui Teodosie al II-lea avea o suprafata de aproximativ 1400 ha si un perimetru de 19,5 km. El putea cuprinde intre 400 000 - 500 000 de locuitori, fata de 100 000 – 150 0000, cat cuprindea in vremea lui Constantin.

Potrivit istoricilor contemporani, populatia sa a depasit in jurul anului 430 pe cea a Romei. Constantinopolul a ramas capitala imperiului timp de unsprezece secole, pana la cucerirea sa de catre otomani.

De la Marea Biserica la Sfanta Sofia

Constantin nu a prevazut o catedrala pentru noua capitala. Biserica Sfintilor Apostoli, care a reprezentat prima constructie, a fost destinata la origine sa devina mausoleul sau, in care au fost aduse in anii 356 si 357, moastele Sfintilor Andrei, Timotei si Luca.

Constantiu II a inceput constructia cu putin inainte de anul 350 a unei biserici mari, la nord de Augusteon, locul din fata intrarii in palatul imperial. Inaugurata  la 15 februarie 360, ea a fost inchinata lui Hristos si numita simplu Marea Biserica.

Biserica poseda cinci nave si galerii, fiind precedata de un nartex si un atrium. Din aceasta prima constructie nu ni s-a pastrat astazi decat skevophylakion, comoara bisericii, edificiu rotund avand cupola, situat in partea de nord-est a constructiei principale.

La 20 iunie 404, biserica a fost incendiata in timpul unei rascoale. A fost in intregime refacuta si inaugurata de catre Teodosie al II-lea, la 10 octombrie 415. In ianuarie 532, in urma rascoalei Nika, Augusteonul a fost incendiat, portile palatului imperial si Marea Biserica, care a ars in cursul noptii de 13 spre 14. Revolta este reprimata cu sange rece, aproximativ 30 000 – 35 000 de persoane fiind masacrate in hipodrom si, la 23 februarie, Iustinian incepe constructia bisericii Sfanta Sofia.

Iustinian a ales doi arhitecti, Antemius din Tralles si Isidor din Milet, originari din estul Asiei Mici. Acestia au construit un monument unic, fara precedent si fara replica in timpul intregii perioade bizantine.

Constructia a durat ceva mai mult de cinci ani. In ziua tarnosirii, 27 decembrie 537, cand Iustinian, ajuns la poarta cea mare care punea nartexul in comunicare cu naosul, a vazut monumentul terminat, uitand riguroasa eticheta imperiala, alerga pana la amvon si striga: " Slavit fie Dumnezeu care m-a socotit vrednic de a infaptui o asemenea opera. Te-am invins, o, Solomon ! "

La Sfanta Sofia s-a savarsit o revolutie care ne indeparteaza de arhitectura antica. Nu mai avem de-a face cu un paralelipiped de coloane si de ziduri purtand prisma unui acoperis, ci cu o cupola care se sprijina pe mari arcuri intinse intre stalpi.

Planul a ramas acela al unei bazilici cu trei nave despartite de colonade, dar cupola, in loc sa fie de bine de rau suprapusa spre est unui tip de cladire care nu era facut sa o primeasca, cum a fost cazul in secolul al V-lea, domina suveran ansamblul structurilor al caror centru devine si carora le confera o adevarata unitate organica. Indata ce treci de usile ce duc din nartex in nava centrala, o vezi cum se inalta la cincizeci si cinci de metri, afirmandu-si imperios prezenta deasupra jerbelor luminoase care tasnesc din cele patruzeci de ferestre care ii strapung baza.

Zguduit de un violent cutremur inca din august 553, arcul care sustinea cupola spre est a fost si mai grav avariat de un nou seism, in decembrie 557, si s-a prabusit cinci luni mai tarziu, la 7 mai 558, tragand dupa el un intreg segment al cupolei si o parte din marea semicalota de la est. Evenimentul, socotit de rau augur, a tulburat intreg Imperiul. Anthemius si Isidor murisera intre timp, asa incat Iustinian a incredintat reconstruirea bisericii lui Isidor cel Tanar, nepotul celui de-al doilea arhitect, care, spre a diminua impingerile cupolei, a inaltat-o cu 6,25 m: se stie ca, intr-adevar, cu cat o cupola este mai larga si lipsita de tambur, cu atat impingerile trag catre vid. Noua tarnosire a putut avea loc la 23 decembrie 563, doi ani inaintea mortii lui Iustinian. Aceasta noua cupola avea sa se surpe impreuna cu semicalota de la vest in anul 989.

Dimensiunile sale nu au fost depasite nici de arhitectura bizantina ulterioara si nici de cea otomana.

Epidemiile de pesta si invaziile

Orasul Constantinopol, unde numarul populatiei a atins 300 000 – 400 000 de locuitori, este lovit in 542 de o epidemie pana atunci necunoscuta, pesta. Aceasta s-a manifestat pentru intaia oara in bazinul mediteranean, in octombrie 541, in portul egiptean Pelusium, provenind din Etiopia.

In primavara urmatoare ea a afectat toate marile orase portuare, Alexandria, Antiohia, Constantinopolul. In capitala numarul mortilor era de aproximativ 230 000, aproape doua treimi din populatie. Regiunile rurale ale imperiului au fost mai putin afectate insa, in doi ani, Iustinian a pierdut, fara indoiala, un sfert din contribuabili, producatori si soldati.

La Constantinopol, marile familii, artistii, clerul au fost decimati, iar imparatul a cazut in egala masura grav bolnav. La moartea imparatului Nichifor Focas, in 610, declinul parea de neevitat.

Bulgari, slavi, si avari au sfarsit prin a cuceri regiunea Balcanilor, sosirea armatelor persane din 617 in delta Nilului obligand pe imparatul Heraclie sa intrerupa aprovizionarea cu grau a Constantinopolului si prin urmare distribuirea gratuita a painii, in curs inca din vremea lui Constantin cel Mare. In anul 626 avarii au asediat Constantinopolul si au distrus sistemul de apeducte, stabilit de Valens. El nu a fost reparat pana in anul 768.

Intre anii 717-718, orasul este supus celui mai sever atac arab din istoria sa. Insa, in mod paradoxal asediatorii au fost decimati in timpul foametei, in timp ce, locuitorii Constantinopolului, au reusit sa supravietuiasca, cultivand campurile si gradinile situate in interiorul zidurilor sau pescuind.

Populatia Constantinopolului este deci estimata la 40 000 locuitori, altfel spus, tot atat cat numara in ajunul atacului din 1453. Insa, cifra cea mai coborata nu a fost inca atinsa, ea urmand a fi atinsa in vreme epidemiei de pesta din anul 747, cand orasul a ramas aproape pustiu, fiind necesara repopularea sa, prin aducerea colonistilor din insulele marii Egee.

Incepand cu aceasta data o lenta revigorare incepe. Insa, cand Constantin V solicita in anul 768 munca de reparatie a retelei de apeducte, a trebuit sa aduca lucratori din pont, din Grecia si din Tracia. Intreruperea aprovizionarii cu apa nu a facut doar sa dispara fantanile publice, ea a presupus in egala masura abandonul bailor publice si a marilor bazine deschise.

Raportarea la apa si igiena, intretinute inca din epoca romana, s-au modificat radical. Astfel de la prima epidemie de pesta, cea din 542, s-a incetatenit inhumarea mortilor in afara zidurilor, insa in timpul celei din 747, intalnim morminte chiar si in oras. In Constantinopol, unde cea mai mare parte a vechilor monumente au fost abandonate sau deteriorate, memoria locuitorilor si raporturile lor cu trecutul monumental al orasului a disparut, in egala masura.

Ramasitele statuilor ridicate de catre primii imparati, coloanele si marile cladiri publice, au devenit obiecte purtatoare de legende.

O aglomeratie feudala

Dupa ce a fost atins pragul de jos la mijlocul secolului VIII, Constantinopolul s-a refacut lent cu inceputul dinastiei macedonene din anul 867, in persoana imparatului Vasile I.

Oricum, aceasta "renovatio imperii Romani”, proclamata in mod expres de catre imparati, nu este doar o aparenta. Reinvierea progresiva, chiar daca fara indoiala partiala, a Constantinopolului din ruine, reprezinta o succesiune de initiative private ale persoanelor influente, si chiar a imparatilor. Pe de o parte, cladirile cu caracter public, noile edificii, sunt in mod esential bisericile si manastirile. Pe de alta parte, cladirile, chiar daca erau foarte frumos impodobite, erau, in cea mai mare parte, mai mici neputand fi comparate cu cele din prima epoca.

Aceasta situatie rezulta mai putin din lipsa posibilitatilor tehnice ci, din absenta interesului pentru marile monumente publice.

Ne aflam, prin urmare, in fata unei importante concentratii de ctitorii familiale ale dinastiei Comnenilor si ale clientelei situate pe versantul Cornului de Aur. Aceste cladiri erau compuse din manastiri si constructii de binefacere, care isi trageau veniturile din marile domenii rurale dispersate in imperiu, dar si din donatiile ctitorilor.

Ingustarea Imperiului si in special ocupatia turca a Anatoliei a condus la un exod rural. Constantinopolul a devenit, impreuna cu Tesalonicul, unica metropola bizantina a carei populatie continua sa creasca, atingand aproximativ 300 000 de persoane in ajunul cuceririi latine.

Episodul venetian si cruciadele

Rolul trupelor angajate in prima cruciada si monopolul comercial pe Mediterana, conferea venetienilor, pisanilor si genovezilor, o putere care a crescut fara incetare. Venetienii s-au instalat in Constantinopol in anul 1082 intr-un cartier situat de-a lungul Cornului de Aur, imediat la est de portul actual al Galatei.

Politica de independenta a venetienilor a facut ca populatia capitalei sa devina din ce in ce mai ostila latinilor care se instalasera aici. Este inceputul unei actiuni care va sfarsi prin cucerirea orasului in 1204.

Venetienii, convinsi de necesitatea dominatiei politice pentru a putea impune suprematia economica. In urma cruciadei a patra Constantinopolul este supus iar teritoriile europene ale imperiului, chiar si insulele, sunt impartite in fiefuri intre cruciati, Venetia obtinand partea leului. Curtea si anturajul, aristocratia si inaltul cler au parasit in mare parte orasul.

Intre 1204 si 1261 numai orasul nu si Imperiu a fost intr-o asanumita stare de somnolenta, iar icoana Maicii Domnului din Vlaherne se spune ca nu a mai savarsit nici o minune in acest interval. Trebizonda, Epirul si Niceea s-au considerat Imperii in exil, dar cel care a jucat un rol international deosebit a fost acela care a recucerit Constantinopolul in 1261.

Mihail VIII Paleologul, recucereste Constantinopolul in 1261, insa are nevoie de o putere maritima pentru a se mentine. Genovezii reprezentau singura putere care se puta masura cu cea a Venetienilor. Genovezilor li s-a propus sa se instaleze pe partea de nord a Cornului de Aur, avand intentioa de a forma un adevarat oras, anume Galata.

Latinitatea, devenita inamicul major prin ocuparea inimii teritoriilor bizantine si dominatia economica pe care o exercitau orasele italiene, genereaza si in randul intelectualilor nevoia unei altfel de definitii, alta decat cea a Imperiului Roman.

Astfel, un curent umanist, care face referire la Antichitate, a putut constitui un ferment de renastere intelectuala. Acesta a reiviat studiul textelor antice si si-a manifestat admiratia pentru monumentele si operele de arta ale acelei epoci. Aceasta renastere s-a facut simtita in vremea dinastiei paleologilor. Incepand cu mijlocul secolului al XIV-lea, capitala, practic asediata si incercand sa supravietuiasca, este incapabila de o productie originala in plan intelectual pana la cucerirea acesteia de catre turcii otomani din anul 1453.

Traversarea Alpilor de catre Hannibal in scrierile lui Polybius si Titus Livius

Traversarea Alpilor de catre Hannibal in scrierile lui Polybius si Titus Livius 

Scris de Caterina Satindol   

Germenii istoriei au aparut intr-o societate evoluata in care oamenii si-au pus intrebari si datorita necesitatii de a-si cunoaste trecutul.  Istoria inseamna cautarea trecutului pentru a ajunge sa intelegem prezentul, istoria reprezinta evolutie si progres.

Fara izvoarele scrise antice, razboaiele punice ar fi devenit mai mult o legenda, reprezentand inceputul expansiunii romane dincolo de Peninsula Italica. Hannibal ar fi ramas doar un indraznet cartaginez care a infrant cel mai expansionist popor al antichitatii, si asta chiar in patria sa. Polybius si Titus Livius sunt doi mari istorici ai antichitatii. Chiar daca din punct de vedere al cronologiei si al faptelor descrise, operele lor  se intersecteaza in numeroase puncte, identificam intre cei doi diferente la nivelul stilului, limbajului, o alta conceptie despre rolul istoriei. Nu in ultimul rand pe cei doi ii desparte aproape un secol si jumatate.

Polybius (app. 200- app. 120 i.Chr) s-a nascut la Megalopolis in Pelopones (Grecia), intr-o familie aristocratica. Tatal sau a fost strateg al Ligii aheene si apropiat al lui Philopoemen (strateg in opt randuri al Ligii aheene). Polybius a primit o educatie filozofica si literara aleasa, el a intrat de timpuriu in viata politica. Polybius a primit onoarea de a aduce in patrie cenusa lui Philopoemen. Alaturi de tatal sau a participat la o vizita diplomatica, in Egipt, la curtea faraonului. Polybius a avut si un rol important in liga aheeana, adoptand tactica neutralitatii in timpul conflictului dintre Roma si Macedonia. A negociat posibile aliante cu Roma, dar vederile sale erau opuse partidului advers, asa-zis democratic, condus de Callicrates, aliat fidel al romanilor. Datorita convingerilor sale anti-romane, Polybius a facut parte din cei o mie de nobili aheeni luati ostatici de catre Roma.

Sosirea la Roma a contribuit intr-o mare masura la schimbarea destinului lui Polybius. Potrivit lui Cicero, mijlocul secolului al II-lea i. Chr. Era cea mai frumoasa perioada a Republicii. Spre deosebire de Grecia, la Roma se gasea o aristocratie puternica. Statul se afla intr-un moment de echilibru interior si de expansiune in exterior. La Roma, Polybius a legat relatii de prietenie mai ales cu membrii familiei Scipione. In 150 i. Chr. ostaticii greci ramasi in viata au primit dreptul de a se intoarce in patrie. Polybius a revenit in patria sa, dar Roma, il va atrage de acum incolo mereu. In anul 146 i. Chr. Polybius a asistat la distrugerea Cartaginei de catre P. Cornelius Scipio Emilianus, al carui apropiat era.

Polybius a fost un fervent sustinator al cauzei grecesti, dar nu a putut evita transformarea Eladei in provincie romana. Multe orase grecesti i-au ridicat chiar din timpul vietii statui.

Titus-Livius (59 i. Chr. – 17 d. Chr) s-a nascut in „provincie” la Patavium (Padova) intr-o familie de patricieni. Spre deosebire de Polybius, Titus-Livius nu a fost om politic sau militar. El s-a numarat insa printre prietenii imparatului Augustus. Titus Livius a fost un sentimental, atasat vechilor idealuri republicane, un aparator al institutiilor politice si religioase. A avut o aleasa cultura literara si folosofica, el a aparat intotdeauna spiritul Romei, fiind mandru de faptul de a fi cetatean roman. Totusi, nu a ezitat sa critice uneleaspecte negative ale poporului roman.

Opera principala a lui Polybius este „Istorii”, in 40 de carti, dintre care ni s-au transmis in intregime primele cinci, restul pastrandu-se doar fragmentar. „Istoriile” sale pornesc din anul 264 i. Chr. data pana la care a ajuns un alt istoric grec, Timaios. Aceasta data marcheaza inceputul primului razboi punic. Lucrarea lui Polybius se sfarseste in anul 146, atat distrugerea Cartaginei, cat si cu anexarea Greciei la statul roman.

Polybius scrie o istorie pragmatica bazata pe cunostinte precise si aproape tehnice ale vietii politice si militare. Urmand exemplul lui Tucidide, el descrie fapte contemporane sau petrecute cu putin timp inainte pe care alti istorici nu le-au cercetat indeajuns s-au nu le-au prezentat intr-o maniera obiectiva.

Polybius concepe istoria nu ca pe o povestire, ci ca pe o prezentare de evenimente si fapte, poseda propriul sau sistem de concepte, amintind de cel al lui Aristotel, arata actele politice pe care vrea sa le explice in mod stiintific, se foloseste de scrieri anterioare, tratate, inscriptii. De cate ori are ocazia, Polybius prezinta si scrierile predecesorilor sai, pe care nu ezita a-i critica, scuza adesea erorile, dar nu iarta frivolitatile. Polybius este un impartial. El foloseste faptele in spirit critic, la unele din evenimentele descrise a fost martor sau chiar actor principal, altele le-a cercetat personal.

Polybius incearca sa scrie o istorie universala, este un erudit, are bogate cunostinte militare, politice, geografice. Vrea sa dea operei sale un caracter de universalitate, iar liantul istoriei diferitelor popoare sa fie dat de catre politica romana. Pentru Polybius, unitatea fundamentala a istoriei sta in descoperirea cauzelor. Faptele istorice sunt legate intre ele prin raporturi de cauza-efect, care au o valoare permanenta si care intereseaza viitorul ca si trecutul. Pentru cercetarea genezei evenimentelor, istoricul Polybius foloseste expresiile „cum”, „cand”, „de unde” si cauta sa arate modul, timpul si cauza fiecarei actiuni. Pentru el, istoria, ca orice „stiinta” are ca obiectiv descoperirea cauzei evenimentelor si explicarea lor, nu este interesat de ce zic zeii, ci de cauzele omenesti care duc la conflicte. Pentru el, alaturi de noroc si hazard, vointa indivizilor reprezinta cauza principala a conflictelor .

Polybius foloseste marturiile si comparatiile pentru a argumenta scrierile sale, prin „Istoriile” sale nu a cautat sa faca o opera de arta. Creatia sa captiveaza pe cititor mai mult prin seriozitate si prin obiectivitatea expunerii, decat prin mijloacele artistice ale scriitorului. Are putine discursuri, dar citeaza poeti: Homer, Euripide, Manandru.

Titus Livius este inainte de toate un latin, glorifica trecutul Romei, pe care o considera ca o mareata realizare a trecutului. Opera sa este reprezentata de „Ab urbe condita” („De la fundarea Romei”), conceputa in 150 de carti, fiind terminate 142, din care s-au pastrat in intregime doar 35.

„De la fundarea Romei” reface suita de episoade exemplare ale istoriei antice. Potrivit lui Hippolyte Taine aceasta lucrare reprezinta „arcul de triumf dedicat romanitatii”. Personajul central al operei este  poporul roman, scopul acesteia este proslavirea patriei. Pentru Titus Livius istoria este un indrumator cetenesc si moral, ea are un scop patriotic.

Titus Livius este un apologet al trecutului urbei si un exponent al orgoliului roman, incercand sa reinvie memoria trecutului, momentele mai putin faste, dar in primul rand faptele glorioase ale romanilor. Opera sa are si un caracter pedagogic. La Titus Livius intalnim un pluridimensional spirit oratoric  si poetic, un istoric al antichitatii menit mai mult sa placa decat sa intruiasca. Un rol deloc neglijabil in paginile sale este acordat discursurilor.

Conform conceptiei lui Titus Livius istoricul ideal este cel elocvent, care se foloseste de evenimente pentru a demonstra o idee, este cel care evita amanuntul tehnic, care scrie pe intelesul tuturor, care expune rezultatele eruditiei sale  intr-o limba clara si precisa, intrebuintand si metafore, facand portrete si discursuri, antiteze, intr-un cuvant alcatuind o opera de arta. Datorita promovarii istoriei ca opera de arta, spre deosebire de Polybius, Titus Livius nu are suficienta atitudine critica a izvoarelor, nu cauta sa descopere cauzalitatea complexa nici cel putin a marilor evenimente istorice. El face erori cronologice, deseori este partial.  Altfel ii judeca pe romani ca popor si altfel pe celelalte popoare. Titus Livius vede energia poporului roman, dar nu si cruzimea sa, demnitatea sa, dar nu si dispretul invinsilor.

Bogatia informatiilor care ne stau la dispozitie in opera lui Titus Livius este vasta si bogata, insa spre deosebire de Polybius, primul nu utilizeaza toate informatiile la care avea acces, astfel nu aminteste de mai multe tratate, lipsesc date referitoare la economie, geografia nu este intotdeauna clara. Amintim ca Titus Livius utilizeaza istoria universala scrisa de Polybius, care i se pare un autor sigur („certus auctor”).

Din punct de vedere al stilului, Titus Livius nu-l apreciaza pe Polybius, spre deosebire de grec istoricul roman foloseste o limba literara si un stil expresiv. Titus Livius „stie sa creada cu masura si sa nareze fara a afirma”. Onmestitatea sa este un inceput de critica, iar sinceritatea o promisiune de adevar.

Istoria statului roman abunda in razboaie, unele de aparare, altele avand ca principal scop expansiunea teritoriala. Razboaile punice au decis viitorul Romei si sfarsitul unui stat puternic. Daca in anul 264 i. Chr., la inceputul  primului razboi punic, Cartagina era superioara Romei din punct de vedere militar, politic, economic, diplomatic, in anul 146 i. Chr., teritoriul unde era altadata marele oras va fi transformat de catre romani in teren arabil, ca apoi sa fie fondat un oras roman.

***

In urmatorele pagini vom prezenta doar un episod semnificativ din timpul celui de-al doilea razboi punic si anume modul in care este reflectata si analizata trecerea Alpilor de catre armata condusa de Hannibal in scrierile lui Polybius („Istorii”, cartea a IiI-a) si Titus Livius („Ab urbe condita”, cartea XXI)

Escaladarea Alpilor a numeroasei armate a cartaginezilor, compusa si din masini d elupta, animale de povara si 36 de elefanti pe drumuri de munte, putin umblate a constituit pentru contemporani, si mai ales pentru romani, o mare surpriza.

Traversarea Alpilor a fost o tactica militara bine gandita de catre generalul Hannibal sau a fost mai degraba o actiune hazardata reusita doar datorita norocului si destinului?

Cel de-al doilea conflict romano-punic l-a avut in prim plan pe Hannibal (247 – 182 i.Chr.), comandantul trupelor cartagineze, fiul unui alt mare general, Hamilcar Barca, cel care a incheiat pace cu romanii si a pus capat primului razboi punic.

Potrivit lui Polybius, Hamilcar a fost cauza celui de-al doilea razboi punic, el insufland fiilor sai ura si resentimentul fata de romani. Pretextul acestui conflict a fost cucerirea de catre Hannibal a Sargontului, cetate aliata Romei, act care era o incalcare a tratatului dintre cele doua forte ale antichitatii.

In operele ambilor istorici, Hannibal este vazut ca un personaj important, bun comandant de osti si diplomat abil, insa modalitatile de descriere utilizate sunt diferite.

Polybius il prezinta pe Hannibal din perspectiva unui martor impartial. Scriitorul grec era si un om politic si bun cunoscator al tacticilor de lupta. Polybius evidentiaza calitatile de militar  ale lui Hannibal, care se combina cu un caracter puternic si un bun cunoscator al psihologiei romane, atat ale adversarilor cat si ale soldatilor sai. Nu este dificil de sesizat ca Polybius il admira si il pretuieste pe Hannibal. Asemeni altor scriitori antici, Polybius dezvaluie cititorilor indrazneala si curajul lui Hannibal, care este si o persoana consecventa si coerenta in tot ceea ce intreprinde. In opinia lui Polybius, Hannibal ar fi studiat din timp traseul trecerii Alpilor, el cautand alianta populatiilor bastinase, in scopul de a-si asigura ghizi si alimente.

In „Ab urbe condita” Hannibal este prezentat de catre autor din perspectiva romanului. Titus Livius arata si aspecte pozitive ale generalului cartaginez, dar le amplifica pe cele negative. Astfel, calitatile lui Hannibal erau acelea de bun ostean si curaj. Hannibal nu era robul placerilor, la batalie pornea cel dintai si se retragea cel din urma, nu dispretuia nimic din ceea ce trebuia sa faca sau sa vada un mare comandant. Pentru Titus Livius, calitatile lui Hannibal nu fac insa referire si la caracterul sau moral, care este prezentat ca un om crud „de o perfidie  mai mult decat punica, pentru el nu exista nici un adevar si nimic mai sfant, nu avea teama si nu respecta nici un juramant”.

Si pentru a raspunde la intrebarea initiala, avem un alt semn de intrebare, si anume de ce pentru a ajunge in peninsula italica  Hannibal nu a ales sa atace intai in Sicilia sau Sardinia, insule pe care punii le pierdusera in dauna romanilor si le revendicau? Un nou razboi ar fi trebuit purtat tot pe Marea Mediterana, in peninsula iberica si poate in Sicilia si Sardinia. Una dintre cauze ar putea fi aceea ca Hannibal nu avea sustinerea intregii aristocratii cartagineze, ci numai a unei factiuni, aceea a Barcinilor, din care facea parte. In plus, romanii aveau dispuse importante forte si intarituri in Sicilia si Sardinia, iar Hannibal nu dispunea de o flota puternica. Peninsula iberica se afla in cea mai mare parte sub influenta sa, soldatii cartaginezi de aici ii erau devotati si avea si sprijinul unor „principi” iberici. De asemenea, celtii din nordul peninsulei italice  doreau o independenta deplina fata de romani, iar in nord nu se aflau avanposturi puternice ale Romei.

Este aproape sigur faptul ca Hannibal si-a trimis iscoade si emisari in Galia sudica si apoi poate si in nordul peninsulei italice.

Atat Polybius cat si Titus Livius atesta ca o serie de triburi celte au incheiat alianta cu armata lui Hannibal.

Traversarea Alpilor a avut loc in anul 218 i. Chr, cu doi ani inainte de batalia de la Cannae. Dupa Polybius aceasta traversare a durat 14 zile, cu doua zile de repaus. Daca la urcus armata cartagineza a intampinat greutati  datorita celtilor bastinasi, la coborire natura a fost cea care li s-a impotrivit. Cu numeroase pierderi, cartaginezii au ajuns totusi pe dealurile din nordul peninsulei italice.

Polybius descrie cu mare siguranta drumul parcurs de catre armata cartagineza, arata distantele, numarul zilelor, caracteristicele climei si a reliefului. In paragraful 48 marturiseste chiar ca a cercetat aceste locuri si a strabatut mdrumul prin Alpi. De asemenea, Polybius a cercetat si marturisirile unor participanti la aceasta campanie. Polybius mentioneaza ca unii scriitori au povestit aceastra travaresare a Alpilor cu scopul de a-i uimi pe cititori cu o descriere exagerata, facand greseli „cu totul potrivnice istoriei”.

Referitor la trecerea Alpilor, Tiuts Livius are ca principale izvoare pe Polybius si pe l. Cincius Alimentus. Traseul urmat de Hannibal si de insotitorii sai este la Titus Livius in cea mai mare parte asemanator cu cel descris de catre Polybius. Insa la cei doi autori difera stilul, limbajul si modul diferit in care este descrisa armata cartagineza si conducatorii ei.

Cu toate ca Titus Livius considera ca episodul trecerii elefantilor peste Ron a urmat un plan de dinainte stabilit, din paginile sale transpare ideea ca traversarea Alpilor de catre cartaginezi s-ar datora hazardului si destinului.

Se pare ca traseul urmat de trecerea Ronului a fost de la Ron la raul Isere de unde s-a trecut pe malul stang, apoi s-a urmat trasaul raului Romanche. Punii au traversat apoi pasul Loutaret, ajungand in valea raului Durante. Prin aceasta vale au ajuns la Brixia (Briancon) apoi catre muntele Genevre. Se pare ca punctul maxim altitudinal a fost atins pe muntele Cenis.

Alpii au pus in joc calitatea de comandant a lui Hannibal: a luptat impotriva celitlor, impotriva climei si a reliefului si uneori chiar impotriva proprilor oameni. Admiratia lui Polybius fata de Hannibal este evidenta, insa nici romanul Titus Livius nu poate sa nu admita capacitatea si abilitatea lui Hannibal.

Un semnificativ moment pare a fi atingerea inaltimilor Alpilor, cand potrivit lui Titus Livius, pe o culme Hannibal si-a adunat oamenii si le-a artat bogatiile peninsulei si ale romanilor. Acest fragment se regaseste si la Polybius, insa Titus Livius il pune pe Hannibal sa rosterasca un discurs: „In aceste clipe cartaginezii nu trec numai peste zidurile Italiei, ci si peste ale orasului Roma, de aici inainte, tot ce a ramas de strabatut va fi un coboras, usor si lin. Intr-o singura batalie cel mult doua, cartaginezii vor cuceri cea mai insemnata fortareata si capitala a Italiei”.

Parerile privind numarul soldatilor cu care a ajuns Hannibal in Italia variaza. Polybius considera ca ar fi ajuns in peninsulacu aproape jumatate din numarul celor care au trecut Ebru, adica 20.000 pedestrasi libieni si iberi si 6000 de calareti. Titus Livius prezinta cifrele maxime si minime referitoare la numarul cartaginezilor si care variaza intre 100.000 pedestri si 20.000 calareti si respectiv 20.000 pedestri si 6.000  osteni calare, cifra preluata de la Polybius.

Pentru cartaginezi trecerea Alpilor a jucat in primul rand un rol moral, si a pus un semn de intrebare asupra suprematiei militare a Romei. Cei doi actori principali ai primei parti a razboiului purtat de ostile Cartaginei pe teritoriul roman au fost Hannibal si P. C. Scipio. Potrivit lui Titus Livius, cei doi manifesta admiratie si respect unul fata de celalalt.

Traversarea Alpilor, chiar si aceasta idee curajoasa, nu ar fi putut fi realizata de catre cartaginezi, daca in functia de comandant nu s-ar fi aflat Hannibal.

BIBLIOGRAFIE

• Francois Decret, Cartagina sau Imperiul Marii, Editura Corint, Bucuresti, 2001.
• www.hannibal-dans-les-alpes.com
• Titus Livius, De la fundarea Romei, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1959-1963.
• Sergiu Pavel Dan, Spiritul Romei: o privire comparativa asupra gandirii politice si faptei unui popor: Titus Livius, Cornelius Tacitus, Plinius cel Tanar, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979.
• Madelaine Hours-Miedan, Cartagina, Editura Corint, 2004.
• Polybius, Istorii, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucresti, 1966-1988.
• Hippolyte Taine, Essai sur Tite-Live, Hachette, Paris, 1910.
• Oreste Tafrali, Curs general cu privire la istoricii greci si romani, Iasi, 1927.
• Dumitru Tudor, Hannibal, Editura Stiintifica, Bucresti, 1966.

Despre istoria românilor (după Ion Calafeteanu)

România este situată în centrul Europei, în partea de nord a Peninsulei Balcanice, şi teritoriul său este marcat de Munţii Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră. Având un climat temperat şi un mediu natural diversificat, care este foarte favorabil vieţii, teritoriul românesc a fost locuit incă din cele mai vechi timpuri. Cercetările facute de arheologii români la Bugiuleşti, Ţinutul Vâlcei, a dus la descoperirea unor relicve umane antice. Aceste vestigii sunt dintre cele mai vechi din Europa.

Ceramica de Cucuteni

  La un moment dat, populaţia de pe teritoriul actualei Românii, a creat o remarcabila cultura, a carei dovada se regaseşte în policromia ceramicii de Cucuteni (comparabile cu ceramica unor alte culturi europene importante, din acel timp, din Bazinul Mediteranei de Rasarit şi a Orientului Mijlociu), precum şi cultura statuetelor Hamangia (Ganditorul de la Hamangia este cunoscut astazi în intreaga lume).

  La inceputul mileniului al doilea, cand Epoca Paleoliticului facea loc Epocii de Bronz, triburile tracice de origine indo-europeana se stabileau alaturi de populaţia care deja traia în Bazinul Carpato-Balcanic. Din timpul tracilor, se poate vorbi de un fenomen neintrerupt de creare a poporului român. In prima parte a primului mileniu dinainte de Hristos, în zona carpato-dunareano-pontica - care era partea de nord a unei mari suprafete locuite de triburile tracice - un grup al tracilor de nord s-a ndividualizat: s-a creat un mozaic de triburi getice şi dacice. Strabo - un geograf şi istoric renumit din epoca imparatului Augustus, ne informeaza ca "dacii aveau aceeaşi limba ca şi getii". Initial, a fost acelaşi popor, singura diferenta dintre daci şi geţi fiind zona în care locuiau ei: dacii - în mare parte, locuiau în muntii şi pe platoul Transilvaniei; geţii - în campiile Dunarii. In antichitate, grecii, care i-au intalnit primii pe geţi - au folosit acest nume pentru intreaga populaţie de la nordul Dunarii, în timp ce romanii, care i-au intalnit primii pe daci, au extins folosirea acestui nume pentru toate celelalte triburi ce locuiau pe teritoriul de astazi al României. După cucerirea acestui teritoriu, romanii au creat aici provincia Dacia. Iata de ce, intregul teritoriu al României de azi este numit Dacia, în toate sursele de informatie din perioada latina şi a Evului Mediu. Contactul daco-geţilor cu lumea greaca a fost uşor de facut, prin intermediul coloniilor greceşti create pe teritoriul tarmului Marii Negre al României de azi: Istros (Histria), fondat în sec. VII inainte de Hristos, Callatis (Mangalia de azi), şi Tomis (Constanta de azi); ultimele doua create un secol mai tarziu. In istoria scrisa, populaţia de la nordul Dunarii (getica), a fost prima data mentionata de Herodot, "parintele istoriei" (sec. IV inainte de Hristos). El ne-a vorbit despre povestea campaniei regelui persan Darius I, impotriva scitilor din stepele aflate la nord de Pontic (anul 513 inainte de Hristos). El a scris ca geţii erau cei mai mari luptatori dintre traci. Ei au fost singurii care au rezistat regelui persan, pe drumul dintre Bosfor şi Dunare. Burebista (82 - până în jur de 44 inainte de Hristos), care a reuşit sa uneasca triburile geto-dacice, pentru prima data, a creat un regat puternic şi intins, într-un timp cand suveranul dac i-a oferit sprijin lui Pompei impotriva lui Cezar (anul 48 inainte de Hristos), şi se intindea de la Beskit, în nord, Bazinul Dunarii Mijlocii, în vest, rîul Tiras (Nistru) şi tarmul Marii Negre, în est, până la Muntii Balcani, în sud.

Cetatea dacică de la Sarmisegetuza

In primul secol inainte de Hristos, pe masura ce Imperiul roman se extindea şi se creau provincii romane în Panonia, Dalmatia, Moesia şi Tracia, frontiera cu Dunarea se intindea pe aproape 1500 km şi despartea Imperiul Roman de lumea dacica.

In Dobrogea, care se afla sub conducerea romana, de şapte secole, incepand cu domnia lui Augustus, poetul Publius Ovidius Naso şi -a petrecut ultimii ani ai vietii sale "printre greci şi geţi", intrucat el a fost exilat acolo, la Tomis (intre anii 8 şi 17 e.n.), din ordinul aceluiaşi Cezar.

Dacia s-a aflat în apogeul puterii sale sub regele Decebal (87-106 e.n.). După o prima confruntare, pe timpul domniei lui Domitian, (87-89 e.n.), s-au impus cu necesitate doua razboaie pentru Imperiul Roman (101-102 e.n. şi 105-106 e.n.), pentru ca, în culmea gloriei sale, imparatul Traian (98-117 e.n.), sa-l invinga pe Decebal şi sa-i transforme regatul intr-o provincie romana numita Dacia.

  Columna lui Traian, inaltata la Roma, şi mausoleul de la Adamclisi (Dobrogea) povestesc despre aceasta incleştare militara, care a fost urmata de o masiva şi sistematica colonizare a noilor teritorii integrate noului imperiu.

Columna lui Traian din Roma

Mausoleul roman de la Adamclisi (secolul II e.n.)

Dacii, cu toate ca au suferit pierderi grele, au ramas, chiar şi după ce a fost instaurata noua conducere, principalul element din Dacia; provincia a fost supusa unui proces de romanizare, fiind impusă şi adoptarea limbii latine. Românii sunt astazi singurii descendenti ai Imperiului Roman de Rasarit; limba româna este una din marile moştenitoare ale limbii latine, alaturi de Franta, Italia, Spania, România este o oaza de latinitate în aceasta parte a Europei.

   Locuitorii, fie ei descendenti ai Imperiului Roman sau a daco-romanilor, şi -au continuat existenta neintrerupta ca ţarani sau ca pastori, chiar după retragerea romana sub imparatul Aurelian, (270-275), atât a armatei, cat şi a administratiei romane, care s-a mutat la sud de Dunare. Dar, stramoşii romanilor au ramas timp de cateva secole în sfera de influenta a Imperiului Roman, atât în politica, cat şi în economie, religie sau cultura; după despartirea în doua a Imperiului Roman, în anul 395 e.n., ei au ramas în sfera de influenta a Imperiului Bizantin. Ei traiau mai mult în spiritul vechilor romani, care acum decazuse, şi au supravietuit imprejurarilor grele din timpul valurilor succesive ale popoarelor migratoare. Pe timp cand simbioza etno-culturala dintre daci şi romani a fost realizata, şi s-a finalizat în sec. VI-VII, prin formarea poporului român, intre sec. II şi IV, daco-romanii au adoptat creştinismul în forma sa latina. Prin urmare, în sec. VI-VII, cand procesul de formare a poporului român a fost gata, natiunea a patruns în istorie ca o natiune creştina. Iata de ce, spre deosebire de natiunile vecine, care au ca date de creştinare (bulgarii - anul 865, sarbii - 874, polonii - 966, slavii de est - 988, ungurii - 1000), românii nu au o data fixa a creştinarii, intrucat ei au fost prima natiune creştina din regiune. In sec. IV-XIII, poporul român a trebuit sa faca fata valurilor de popoare migratoare - gotii, hunii, gepizii, avarii, slavii, pecinegii, cumanii, tatarii - care au traversat teritoriul României. Triburile migratoare au controlat acest spatiu, din punct de vedere militar şi politic, întarziind dezvoltarea economica şi socială a bastinasilor şi formarea entitatilor statale locale.

  Slavii, care s-au stabilit masiv în sec. VII la sud de Dunare, au despartit în doua masa compacta a românilor din zona carpato-danubiana: cei de la nord (daco-romanii), au fost separati de cei de la sud, care s-au deplasat spre vestul şi sud-estul Peninsulei Balcanice (aromanii, megleno-romanii şi istro-romanii). Slavii s-au stabilit la nord de Dunare şi au fost asimilati încetul cu încetul de poporul român şi limba lor a lasat urme în vocabularul şi fonetica limbii române. Peste limba româna s-a suprapus asa-numita limba slavica (în acelaşi mod cum s-a impus idiomul germanic francilor). Românii apartinând religiei ortodoxe au adoptat astfel limba veche slavona bisericeasca, ca o limba de cult şi începand cu sec. XI-XVII ca o limba de curte şi cultura. Limba slava n-a fost niciodata o limba vie, vorbita de popor, pe teritoriul României; ea a jucat pentru români, la un momentdat, în Evul Mediu, acelaşi rol pe care l-a jucat latina în vest; la începutul epocii moderne, ea a fost înlocuita pentru totdeauna în biserica, la curte şi în cultura de catre limba româna.

  Datorita pozitiei lor, românii de la sud de Dunare au fost pentru prima data mentionati în sursele istorice (sec. X), sub numele de vlahi sau blahi (valahi); acest nume aratand ca ei erau vorbitori ai unei limbi romanice, şi ca popoarele non-romanice din jurul lor recunosteau acest fapt. După anul 602, slavii stabiliti masiv la sud de Dunare au fondat un ţarat puternic bulgar, în sec. IX. Asta a facut o bresa între românii din nordul Dunarii şi cei aflati la sud de Dunare. Pe masura ce au fost supusi la tot felul de presiuni şi izolati de trunchiul puternic românesc de la nord de Dunare, numarul românilor din sudul Dunarii a scazut continuu, în timp ce fratii lor de la nordul Dunarii, cu toate ca traiau în conditii extrem de dificile, şi -au continuat evolutia lor istorica, ca o natiune separata, cea mai îndepartata la est descendenta a Imperiului Roman.

  

  Valahia, Moldova şi Transilvania

  Incepand cu sec. al X-lea, surse bizantine, slave şi ungare, şi mai tarziu surse occidentale, mentioneaza existenta entitatilor statale ale populaţiei românesti - cnezate şi voievodate - la început în Transilvania şi Dobrogea, apoi în sec. XII-XIII, şi în teritoriile de la estul şi sudul Carpatilor. O trasatura specifica a istoriei românilor din Evul Mediu, până în epoca moderna, este aceea ca ei au trait în trei principate vecine, dar autonome, - Valahia, Moldova şi Transilvania.

  Acest fenomen - care este, fara îndoiala, unic în Europa medievala, este extrem de complex. O serie de cauze tin de esenta societatii feudale, dar sunt de asemenea şi factori specifici. Printre ultimii, dorim sa mentionam existenta imperiilor vecine puternice, care s-au opus unificarii entitatilor statale românesti şi chiar au ocupat - pentru o perioada mai scurta sau mai lunga - teritoriile românesti. De exemplu, la vest, românii a trebuit sa faca fata politicii de cucerire dusa de regatul ungar. In 895, triburile ungare care au venit din tinuturile Volgai, conduse de Arpad, s-au stabilit în Panonia. Ei au fost opriti în înaintarea lor spre vest de catre imparatul Otto I (995), astfel ca ungurii s-au stabilit şi si-au întors fata catre sud-est şi est. Aici, ei s-au întalnit cu românii.

  O cronica ungara descrie întalnirea dintre mesagerii trimisi de Arpad, regele ungur, şi voievodul Menumorut al Biharei, un oras în vestul Transilvaniei. Ambasadorii unguri au pretins ca teritoriul sa le fie cedat lor. Cronica a pastrat pentru noi raspunsul plin de demnitate dat de Menumorut: "Spuneti-i lui Arpad, ducele Ungariei, conducatorul vostru. Bucurosi ii vom iesi în întampinare, ca de la prieten la prieten, pentru a-i da lui tot ce are nevoie, pentru ca este strain, şi unui strain ii lipsesc multe. Dar pamantul pe care il pretinde, nu-l va avea niciodata de la noi de bunavoie, cat timp vom trai".

  In ciuda rezistentei cnezatelor şi voievodatelor românesti, ungurii au reusit în sec. X-XII sa ocupe Transilvania şi s-o încorporeze regatului ungar (pana la începutul secolului XVI, ca voievodat autonom). In scopul de a consolida puterea lor în Transilvania, unde românii au continuat sa fie de-a lungul secolelor marea majoritate etnica, ca şi în scopul de a apara granita estica şi sudica a voievodatului, coroana ungara a recurs la colonizarea regiunilor de frontiera, cu sasi şi secui, în sec. XII-XIII.

Biserica din Densusi

  In sec. XIV, odata cu declinul puterii imperiilor vecine (polonii, ungurii, tatarii), s-au format o serie de state feudale, în sudul şi estul lantului muntos al Carpatilor: Valahia, sub Basarab I, în jurul anului 1360, şi Moldova, sub Bogdan I, în jurul anului 1359. Regatele Poloniei şi Ungariei au încercat în sec. XIV şi XV sa anexeze sau sa subjuge cele doua principate, dar n-au reusit.

In cea de-a doua jumatate a sec. XIV, o noua amenintare se abatea asupra teritoriilor românesti: Imperiul otoman. După ce au pus prima data piciorul pe pamantul european, în 1354, turcii otomani au început rapida lor expansiune pe continent, astfel ca stindardul verde al Islamului flutura deja în sudul Dunarii, în 1396. 

  Singure sau în alianta cu tările creştine vecine, mai degraba în alianta cu voievodatele vecine ale celorlalte doua principate românesti, voievozii Mircea cel Batran al Valahiei (1386-1418) şi Vlad Tepes (Dracula din legendele medievale - 1456-1462), precum şi Stefan cel Mare şi Sfant (1457-1504), voievodul Moldovei şi Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei (1441-1456), au dus grele batalii de apărare impotriva turcilor otomani, impiedicandu-le expansiunea spre centrul Europei.

Intreaga Peninsula Balcanica a devenit teritoriu turcesc. Constantinopole a fost capturat de Mohamed al II-lea, în 1453, Soliman Magnificul a capturat orasul Belgrad, în 1521, şi Regatul ungar a disparut în urma Bataliei de la Mohaci - 1526. Prin urmare, Valahia şi Moldova erau încercuite şi a trebuit sa recunoasca suzeranitatea Imperiului Otoman timp de peste trei secole. După ce Buda a fost capturata şi Ungaria a devenit pasalac, Transilvania a devenit principat autonom, în 1541, dar ea a recunoscut, de asemenea, suzeranitatea Imperiului Otoman, ca şi celelalte doua teritorii românesti. Spre deosebire de toate celelalte popoare din sud-estul Europei, spre deosebire de unguri şi poloni, românii au fost singurii care şi -au mentinut entitatea statala în timpul Evului Mediu, ca şi propria politica, precum şi structurile militare şi administrative. Tributul platit sultanului avea menirea sa garanteze pastrarea autonomiei interne, dar în acelaşi timp, şi protectia impotriva altor dusmani puternici. Valahia şi Moldova, detinand propriul lor statut autonom, au continuat, după caderea Imperiului Bizantin, sa cultive traditiile culturale bizantine şi au luat asupra lor, în acelaşi timp, pastrarea religiei ortodoxe rasaritene; pe teritoriul lor, învatati din toata Peninsula Balcanica, la adapost de islamul intolerant, au putut continua munca lor, fara nici un obstacol. Ei au pregatit renasterea culturala a propriilor natiuni.

Oraşul Soroca pe malul rîului Nistru

Sfârşitul sec. XVI a fost dominat de personalitatea lui Mihai Viteazul. El a devenit voievod al Ţării Românesti în 1593 şi s-a alaturat Ligii Crestine - o coalitie antiotomana, initiata de papalitate şi de Sfantul Imperiu Roman. El a reusit, după grele batalii (Calugareni, Giurgiu) sa redobandeasca chiar independenta ţării sale. In 1599-1600, pentru prima data în istorie, el a unit toate teritoriile locuite de români, proclamandu-se "Print al Ţării Românesti, al Transilvaniei şi al întregii Moldove". Situatia interna era foarte complicata, marile puteri vecine - Imperiul Otoman, Polonia şi Imperiul habsburgic - ii erau ostile şi si-au unit fortele pentru a-l înfrange; astfel ca aceasta unire a fost de scurta durata, întrucat Mihai Viteazul a fost asasinat în 1601. Unirea realizata de domnitorul domnitor a devenit totusi un simbol pentru posteritate. In sec. al XVII-lea, sub diferite forme, şi cu succese trecatoare, şi alti printi au încercat sa relanseze ambitiosul program politic al lui Mihai Viteazul, încercand sa formeze un front de uniune antiotomana din cele trei principate şi sa restaureze unitatea Daciei antice.

Sfarsitul sec. XVII şi începutul sec. XVIII au adus schimbari, politice, atât în centrul, cat şi în estul Europei. Imperiul Otoman a esuat în tentativa sa de a captura Viena, în 1683 şi , prin urmare, Imperiul Habsburgic şi -a început expansiunea catre sud-estul Europei. Tratatul de pace austriaco-turcesc de la Karlowitz (1699) sanctiona anexarea Transilvaniei şi organizarea ei ca un principat autonom la Imperiul Austriac (din 1765 a devenit mare principat, condus de un guvernator). Polonia era divizata şi Rusia, prin cuceriri succesive, a atins, sub Petru cel Mare, (1696-1725) raul Nistru, devenind astfel vecinul de rasarit al Moldovei. Ambitiosul vis al tarilor de a domina Stramtoarea Bosfor şi Constantinopolul situa Principatele Românesti în calea expansiunii rusesti. Imperiul Otoman, în încercarea de a-si apara vechile pozitii, a întrodus în Moldova (1711) şi Ţara Româneasca (1716) "regimul fanariot", care a durat până în 1921, şi sub care Sublima Poarta desemna în cele doua principate domnitori greci, recrutati din Fanar, un cartier al Istanbulului, care erau considerati drept credinciosi ai turcilor. Aceasta a fost epoca în care controlul politic otoman şi exploatarea economica a luat proportii, la fel ca şi coruptia; dar, s-au întrodus, de asemenea, şi cateva reforme sociale - cum este abolirea serbiei -, ca şi reforme administrative, de modernizare, după modelul european, din perioada iluminismului. Autonomia interna, desi limitata, a fost conservata la baza, în cele doua principate, care au continuat sa fie entitati distincte în Imperiul Otoman; aceasta situatie a fost recunoscuta în cateva tratate internaţionale (de ex. în cel de la Cuciuc Kainargi) (1784). Situate la granita celor trei mari imperii şi ravnite de toate trei, Ţara Româneasca şi Moldova au devenit, timp de mai bine de 150 de ani, nu numai teritorii de confruntare, dar chiar şi de batalie, pe care armatele imperiilor s-au întalnit.

Multi ani, Austria şi Rusia au luptat impotriva Imperiului Otoman (1710-1711, 1716-1718, 1735-1739, 1768-1774, 1787-1792, 1806-1812, 1828-1829, 1853-1856): acele lupte au avut loc pe pamantul Romniei şi au fost însotite întotdeauna de ocupatie militara straina, care, adeseori, s-a mentinut mult timp după ce razboiul propriu-zis s-a terminat, astfel ca tarile românesti au îndurat nu numai devastarea şi pierderile irecuperabile, dar au trecut, de asemenea, şi prin dislocari de populaţie şi amputari de teritorii dureroase. De exemplu, Austria a anexat Oltenia temporar (1718-1793), precum şi Nordul Moldovei, numit Bucovina (1775-1918). După razboiul ruso-turc din 1806-1812, Rusia a anexat partea de rasarit a Moldovei, teritoriul dintre raurile Prut şi Nistru, numit mai tarziu Basarabia (1812-1918).

     Renaşterea naţională

In sec. XVIII şi la începutul sec. XIX au avut loc uriase transformari economice şi sociale, structurile feudale erau profund erodate, începusera sa apara primele întreprinderi de tip capitalist şi , în acelaşi timp, produsele românesti întrau, putin cite putin, în circuitul oriental. Ideea naţionala, ca pretutindeni în Europa, avea sa devina visul înaltator al intelectualitatii şi elementul de baza în planurile de viitor, facute de politicieni. Unirea unei parti a creierului din Transilvania cu biserica catolica (greco-catolicii), realizata de casa de Habsburg între anii 1699-1701, a jucat un rol important în emanciparea românilor transilvaneni. Lupta lor pentru drepturi egale cu alte grupuri etnice (cu toate ca românii detineau peste 60% din populaţia principatului, ei erau înca considerati "tolerati" în propria lor ţara), a fost pornita de episcopul Inocentiu Micu-Klein şi continuata de grupul de intelectuali din cadrul miscarii "Scoala Ardeleana": Gheorghe Sincai, Petru Maior, Samuel Micu, Ion Budai Deleanu. Acesti carturari au dovedit latinitatea limbii române şi a poporului român, ba chiar mai mult faptul ca ei au avut o existenta neintrerupta ca populaţie autohtona. In virtutea acestei mosteniri, ei au pretins drepturi egale cu celelalte natiuni din Transilvania - ungurii, secuii şi sasii. Revendicarile românilor din Transilvania au fost supuse atentiei Curtii din Viena, într-o lunga petitie, numita Supplex Libellus Valachorum (1791), care însa n-a primti nici un raspuns. Problema Renasterii în Ţara Româneasca a fost exprimata în cadrul Revolutiei condusa de Tudor Vladimirescu (1821), care a izbucnit în acelaşi timp cu miscarea Greciei pentru libertate.

Tudor Vladimirescu,

  Cu toate ca trupele otomane şi tariste au ocupat principatele dunarene în acelaşi an, sacrificiile facute de români au dus la abolirea regimului fanariot şi domnitorii pamanteni au fost din nou numiti pe tronurile din Moldova şi Ţara Româneasca. Tratatul de Pace din 1929, semnat la Adrianopole (astazi Edirne), a dus la încheierea conflictului ruso-turc din 828-829, care a dus în final la razboiul de eliberare naţionala purtat de Grecia. Acest tratat a slabit foarte mult suzeranitatea otomana şi a sporit protectoratul Rusiei. Acum, comertul era liber, cerealele românesti au început sa patrunda pe pietele europene. Sub Pavel Kiseleff, comandantul trupelor rusesti, care ocupa cele doua principate românesti (1828-1834) a fost întrodus un Regulament Organic în Ţara Româneasca (1831) şi Mildova (1832). Pana în 1859, aceste regulamente au servit ca legi fundamentale (constitutii) şi au contribuit la modernizarea şi omogenizarea structurilor sociale, economice, administrative şi politice, care începusera în decadele premergatoare. Prin urmare, în prima jumatate a sec. XIX, Principatele Românesti au început sa se distanteze de lumea otomana orientala şi sa isi spuna cuvantul în spatiul spiritual al Europei de Vest. Idei curente, atitudini din vest erau mai mult decat binevenite în societatea româneasca care suferea un proces ireversibil de modernizare. Acum, constiinta ca toti românii apartin aceleiasi natiuni era generalizata şi uniunea într-un singur stat independent a devenit idealul tuturor românilor.

Unirea şi independenta Vantul revoluţiei din 1848 a batut şi asupra principatelor românesti de asemenea. Ele au adus în mijlocul scenei politice o serie de intelectuali straluciti precum Ion Eliade Radulescu, Nicolae Balcescu, Mihail Kogalniceanu, Simion Barnutiu, Avram Iancu şi altii.

                   Nicolae Bălcescu,
unul din conducătorii Revoluţiei din 1848

În Moldova tulburările au fost înăbusite rapid dar în Ţara Româneasca revoluţionarii practic au condus ţara din iunie pâna în septembrie 1848. In Transilvania revoluţia s-a prelungit pina aproape la sfârsitul lui 1849. Acolo, liderii unguri au refuzat sa ia în consideratie revendicarile românilor şi ei au reusit sa anexeze Transilvania la Ungaria; asta a dus la separarea fortelor revoluţionare românesti şi unguresti. Guvernul ungar al lui Kossuth Laios a încercat sa înabuse lupta românilor, dar el s-a confruntat cu rezistenta armata a românilor în Apuseni sub conducerea lui Avram Iancu.

Avram Iancu,
conducatorul Revolutiei din 1848 în Transilvania

Cu toate ca interventia brutala a armatelor otomane, tariste şi habsburgice a fost încununata de succes în 1848-1849, valul de înoire în favoarea ideilor democratice s-a raspindit peste tot în urmatoarea decada.

Rusia a fost înfrânta în Razboiul din Crimeea (1853-1856) şi asta a pus sub semnul întrebarii din nou fragilil echilibru european. Datorita pozitiei lor strategice la gurile Dunarii, pe masura ce aceasta cale de navigatie era din ce în ce mai importanta pentru comunicatiile europene, la Congresul de pace de la Paris (februarie-martie 1856) s-a pus problema statutului Principatelor Dunarene. Valahia şi Moldova ramaneau înca sub suveranitate otomana, dar acum ele erau plasate sub tutela colectiva a celor sapte puteri care semnau Tratatul de pace de la Paris: aceste puteri au hotarit atunci sa fie convocate adunarile locale care sa hotarasca asupra viitoarei organizari a celor doua principate. Tratatul de la Paris stipula de asemenea: retrocedarea sudului Basarabiei la Moldova, teritoriu ce fusese anexat de Rusia în 1812 (judetele Cahul, Bolgrad, Ismail); navigatia libera pe Dunare: stabilirea unei comisii europene a Dunarii; statutul de neutralitate a Marii Negre. In 1857 au fost convocate Adunarile Ad-hoc la Bucureşti şi Iasi în baza prevederilor Congresului de Pace de la Paris din 1856: toate categoriile sociale participante la aceste adunari au hotarat în unanimitate sa uneasca cele doua principate într-un singur stat. Imparatul francez Napoleon al III-lea a sprijinit aceasta hotarare, Imperiul Otoman şi Austria au fost impotriva, astfel ca s-a convocat o noua conferinta a celor sapte puteri în Paris (Mai-august 1858): cu acea ocazie doar citeva din revendicarile românilor au fost acceptate. Dar, românii au ales în 5-17 ianuarie 1859, în Moldova, şi în 24 ianuarie-5 februarie 1859, în Ţara Româneasca, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, ca domnitor unic, realizand, de facto, unirea celor doua principate.

Alexandru Ioan Cuza (1859-1866),
Domnitorul Principatelor Unite

Statul naţional român, a luat în 24 ianuarie - 5 februarie 1862, numele de România şi si-a stabilit capitala la Bucureşti. Asistat de Mihail Kogalniceanu, cel mai apropiat consilier al sau, Alexandru Ioan Cuza a initiat un program de reforme care a contribuit la modernizarea societatii românesti şi a structurilor statale: Legea secularizarii averilor manastiresti - 1863, Legea reformei agrare, eliberand ţaranii de sarcina îndatoririlor feudale şi improprietarindu-i cu pamant (1864), Legea codului penal, Legea codului civil (1864), Legea educatiei, în principiul careia scoala primara devenea obligatorie şi gratuita (1864), înfiintarea universitatilor din Iasi (1860) şi din Bucureşti (1864).

Mihail Kogălniceanu (1817-1890),
părintele reformei, care a facut din România o ţară modernă

După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza (1866), Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, înrudit cu familia regala de Prusia, şi care a fost sprijinit de Napoleon al III-lea şi Bismark, a fost proclamat, în 10 mai 1866, după un pleibiscit, ca print conducator al României, sub numele de Carol I.

Carol I, primul rege al României

Noua Constitutie, inspirata după cea belgiana (din 1831), care a fost promulgata în 1866 şi s-a aflat în uz până în 1923, proclama România ca o monarhie constitutionala. In urmatorii 10 ani, lupta românilor de a-si dobandi independenta totala de stat a fost parte integranta din miscarile ce au avut loc, impreuna cu alte popoare din sud-estul Europei - sarbii, ungurii, muntenegrenii, bulgarii, albanezii - şi aveau ca scop sa taie ultimele lor legaturi cu Imperiul Otoman.

Intr-un cadru internaţional favorabil - în 1865 -, a izbucnit din nou criza orientala şi a început atunci, în 1877, razboiul ruso-turc. România şi -a declarat independenta de stat totala, în 9-21 mai 1877. Guvernul condus de Ion C. Bratianu, şi în care Mihail Kogalniceanu functiona ca ministru de externe, a hotarat ca, în cadrul cererii de asistenta a Rusiei, sa se uneasca cu fortele rusesti ce operau în Bulgaria. Armata româna, sub comanda directa a printului Carol I, a trecut Dunarea şi a participat la asediul Plevnei; rezultatul a fost încercuirea armatei otomane, condusa de Osman Pasa (10 decembrie 1877).

Atacul redutei Griviţa. Gravura a Razboiului de Independenta (1877-1878)

Independenţa României, ca şi independenţa Serbiei şi a Muntenegrului, precum şi unirea Dobrogei cu România, au fost recunoscute, în Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano (3 martie 1878). In urma insistentei marilor puteri, s-a tinut Congresul de Pace de la Berlin (iunie-iulie 1878), în cadrul caruia s-a recunoscut şi mentinut statutul pe care şi -l proclamase România cu un an mai înainte. S-a restabilit, de asemenea, după o lunga perioada de dominatie otomana, dreptul României asupra Dobrogei, care a fost realipita la România. Dar, în acelaşi timp, Rusia a violat conventia semnata în 4 aprilie 1877 şi a fortat România sa retrocedeze judetele Basarabiei de sud Kapul, Bolgrad şi Ismail.

Pe 14-26 martie, 1881, România s-a proclamat regat şi Carol I de Hohenzollern Sigmaringen a fost incoronat ca rege al României. După ce şi -a obtinut independenta, statul român a fost locul catre care şi -au indreptat ochii toti românii care traiau în teritoriile aflate inca sub ocupatie straina. Românii din Bucovina şi Basarabia se confruntau cu politica sistematica de asimilare în lumea germana, respectiv ruseasca. Imigratia strainilor era dirijata catre teritoriile lor. Enclavele românesti din Peninsula Balcanica aveau dificultati tot mai mari vizavi de politica de deznaţionalizare. La inceputul sec. XX, românii erau un popor cu peste 12 milioane de locuitori, dintre care aproape jumatate se aflau sub dominatie straina. In acelasi timp, în Transilvania, românii sufereau consecintele serioase ale acordului prin care statul ungar se restabilea, după mai mult de 3 secole de colaps, în care a fost creata dualitatea austro-ungara (1867).

Transilvania şi -a pierdut statutul autonom pe care l-a avut sub stapanirea austriaca şi a fost incorporata în Ungaria. Legislatia adoptata de guvernul de la Budapesta proclama existenta unei singure naţionalitati în Ungaria - aceea maghiara, destinata sa distruga din punct de vedere etno-cultural celelalte populaţii, fortandu-le sa devina ungare. Asta a supus populaţia româneasca, alaturi de alte grupuri etnice, la grele incercari. La acel moment, Partidul Naţional Român a jucat un rol important în impunerea identitatii naţionale a românilor; partidul a fost recunoscut în 1881 şi a fost promotorul în lupta de obtinere a recunoasterii drepturilor egale pentru natiunea româna, precum şi rezistenta ei impotriva proiectelor de deznaţionalizare.

In 1892, lupta naţionala a românilor a atins apogeul, în cadrul Miscarii Memorandistice. Memorandumul a fost conceput de liderii românilor din Transilvania, Ion Ratiu, Gheorghe Pop Basesti, Eugen Brote, Vasile Lucaciu şi a fost trimis la Viena pentru a fi supus atentiei imparatului Franz Iosef I. El avertiza opinia publica europeana asupra revendicarilor românilor şi o punea în garda fata de intoleranta aratata de guvernul de la Budapesta, referitor la problema naţionala.

Perioada 1878-1914 a fost una de stabilitate şi progres pentru România. Politica s-a polarizat în jurul a doua partide mari - conservator (Lascar Catargiu, Petre Carp, Gheorghe Grigore Cantacuzino, Titu Maiorescu) şi liberal (Ion C. Bratianu, Dimitrie Sturza, Ion I. C. Bratianu). Ei au venit la putere alternativ şi asta a fost caracteristic pentru comportamentul politic al epocii. Politica expansionista a Rusiei a determinat România sa semneze, în 1883, în secret un tratat de alianta cu Austria, Ungaria, Germania şi Italia; tratatul a fost reinnoit periodic până la primul razboi mondial. După ce la inceput a ramas neutra, în primul razboi balcanic (1912-1913), România s-a alaturat Greciei, Serbiei, Muntenegrului şi Turciei impotriva Bulgariei, în cadrul celui de-al doilea razboi balcanic. Pacea de la Bucureşti (1913) a marcat sfarsitul conflictului şi ea prevedea ca sudul Dobrogei - Cadrilaterul (judetele Durostor şi Silistra) sa devina parte la România.

In august 1914, cand a izbucnit primul razboi mondial, România s-a declarat neutra. Doi ani mai tarziu, în 14-27 august 1916, ea s-a alaturat Aliatilor, care i-au promis sprijin pentru dobandirea unitatii sale naţionale. Guvernul condus de Ion I.C. Bratianu a declarat razboi Austro-Ungariei. Ion I.C. Bratianu, prim ministru al României După primul succes, armata româna a fost silita sa abandoneze o parte din ţara, inclusiv Bucureştiul, şi sa se retraga în Moldova, datorita ofensivei unite a armatelor din Transilvania, comandate de Generalul von Falkenheyn şi a celor din Bulgaria, comandate de Maresalul von Mackensen. In vara lui 1917, în marile batalii de la Marasesti, Marasti şi Oituz, românii au respins incercarea puterilor centrale de a se apara şi au scos România din razboi, ocupandu-si restul teritoriului.

Lupta de la Marasesti - gravura din primul razboi mondial

Situaţia însa s-a schimbat complet după Revoluţia din 1917 din Rusia şi pacea separata, încheiata de sovietici la Brest-Litovsk (3 martie 1918). Asta atragea după sine sfarsitul operatiunilor militare pe frontul de est. România a fost obligata sa urmeze pasii aliatei sale Rusia, deoarece pe frontul din Moldova trupele românesti se intercalau cu trupele rusesti şi era imposibil ca lupta sa continue intr-o zona a frontului, şi pacea sa se instaleze în alta zona a frontului. Rupandu-se de aliatii sai occidentali, România a fost obligata sa semneze Tratatul de Pace de la Bucureşti cu puterile centrale (24 aprilie-7 mai 1918). Procedura de ratificare n-a fost insa niciodata dusa la bun sfarsit, astfel ca din punct de vedere legal tratatul n-a fost niciodata operativ; de fapt, la sfarsitul lui octombrie 1918, România a denuntat tratatul şi a reintrat în razboi.

Dreptul popoarelor la autoguvernare a triumfat la sfarsitul primului razboi mondial, şi asta a servit cauzelor românilor care traiau în imperiile tarist şi austro-ungar. Colapsul sistemului tarist şi recunoasterea de catre guvernul sovietic al dreptului la autoguvernare permis românilor din Basarabia sa-si exprime prin vot în cadrul organului naţional reprezentativ - Parlamentul ţării, care s-a convocat la Chisinau, vointa lor de a se uni cu România (27 martie-9 aprilie 1918). Caderea monarhiei habsburgice în toamna lui 1918, a facut posibila, pentru natiunile aflate sub opresiunea austro-ungara, emanciparea acestora. La 15-28 noiembrie 1918, Consiliul Naţional din Bucovina a votat la Cernauti unirea acelei provincii cu România.

Palatul Metropolitan din Cernăuţi,
unde a fost votată unirea Bucovinei cu România (28 noiembrie 1918)

Adunarea naţionala din Transilvania, convocata la Alba Iulia în 18 noiembrie-1 decembrie 1918, a votat, în prezenţa a preste 100.000 de delegati, unirea Transilvaniei şi Banatului cu România. Astfel ca, în ianuarie 1918, cand s-a inaugurat la Paris conferinta de pace, unirea tuturor românilor intr-un singur stat era un fapt pe deplin realizat.

Tratatele de pace internaţionale din 1919-1920, semnate la Neuilly, Saint Germain, Trianon şi Paris, stabileau noile realitati europene şi sanctionau, de asemenea, unirea provinciilor care erau locuite de români intr-un singur stat (295.042 km.p, cu o populaţie de 15,5 milioane).

Votul universal a fost introdus (1918), reforma radicala a fost aplicata (1921), noua Constitutie a fost adoptata - una dintre cele mai democratice de pe continent - (1923) - şi toate aceste au creat un cadru general democratic şi au pavat drumul pentru o dezvoltare economica rapida (productia industriala s-a dublat intre 1923 şi 1938. Cu cele 7,2 milioane de barili de titei produs în 1937, România era cel de-al doilea producator european şi nr. 7 în lume. Venitul naţional pe cap de locuitor atingea 97 de dolari, în 1938, comparativ cu cel al Greciei de 76$, cel al Portugaliei de 81 $, cel al Cehoslovaciei de 141$ şi al Frantei de 246$.

In politica, erau mai multe partide aflate în competitie. Astfel ca Guvernul a fost controlat, de-a lungul anilor, de cateva dintre ele: Partidul Poporului (Alexandru Averescu), Partidul Naţional Liberal (Ion I.C. Bratianu, I.G. Duca, Gheorghe Tatarescu), Partidul Naţional Ţărănesc (Iuliu Maniu). Partidul Comunist Român, fondat în 1921, şi care avea un numar nesemnificativ de membri, a fost interzis, în 1924. Garda de Fier, o miscare extremista a aripii naţionaliste de dreapta, fondata de Corneliu Zelea Codreanu, în 1927, a fost, de asemenea, exilata. In 1930, Carol al II-lea s-a razgandit în legatura cu decizia sa anterioara de a renunta la tron şi l-a detronat pe fiul sau minor, Mihai (care devenise rege în 1927) şi a luat tronul. Opt ani mai tarziu el instaura propria sa dictatura (1938-1940).

Obiectivele politicii externe în perioada interbelica, cand Nicolae Titulescu a jucat un rol major, erau indreptate spre mentinerea status-quo-ului teritorial, prin crearea aliantelor regionale, sprijinind Liga natiunilor şi politica de securitate colectiva, la fel ca şi promovarea unei stranse cooperari cu democratiile vestice - Franta şi Anglia.

Nicolae Titulescu, ministrul afacerilor externe român,
suporterul securitatii colective în Europa

Impreuna cu Cehoslovacia şi Iugoslavia, România a fondat Mica Antanta, în 1920-1921 şi a creat o noua organizatie de securitate regionala - Antanta Balcanica, impreuna cu Iugoslavia, Grecia şi Turcia, în 1934.

Pe masura ce nazismul crestea în Germania, aceasta impreuna cu Italia sprijinea pretentiile revizioniste ale statelor vecine României; politica de forta a avut succes pe continent şi acest lucru a fost marcat de Anschluss, Pactul de la Munchen (1938), de separare a Cehoslovaciei (1939). S-a produs o apropiere intre Uniunea Sovietica şi cel de-al treilei Reich; toate acestea au dus la izolarea internaţionala a României. Pactul Ribentropp-Molotov (23 august 1939), stipula intr-un protocol secret interesele sovietice în statele baltice, estul Poloniei, precum şi în Basarabia.

Cand a izbucnit cel de-al doilea razboi mondial, România şi -a declarat neutralitatea (6 septembrie 1939). Dar ea a sprijinit Polonia (facilitand tranzitul tezaurului Bancii Naţionale şi garantand azil presedintelui polonez şi guvernului). Infrangerile suferite de Franta şi Marea Britanie în 1940 au creat o situatie dramatica pentru România. Guvernul sovietic a aplicat capitolul 3 al protocolului secret din 23 august 1939 şi a fortat România, prin ultimatumul din 26 şi 28 iunie 1940, sa cedeze nu numai Basarabia, dar şi nordul Bucovinei şi teritoriul Hertei (ultimele doua nu au apartinut niciodata Rusiei). Sub tratatul de la Viena - de fapt, un dictat - (30 august 1940), Germania şi Italia i-au dat Ungariei nord-estul Transilvaniei, unde populaţia majoritara era româneasca. In urma discutiilor româno-bulgare de la Craiova, s-a semnat un tratat, în 7 septembrie 1940, prin care sudul Dobrogei (Cadrilaterul) revenea Bulgariei.

Harta României cu teritoriile pierdute în anii '40

Serioasa criza din vara lui 1940 a dus la abdicarea regelui Carol al II-lea, în favoarea fiului sau, Mihai I (6 septembrie 1940); în acelaşi timp, a dus la preluarea Guvernului de catre generalul Ion Antonescu (el a devenit maresal în octombrie 1941). Intr-un efort de a obtine sprijinul Germaniei şi Italiei, Ion Antonescu a antrenat la guvernare miscarea Garzii de Fier. Miscarea a incercat, intr-un act de rebeliune în 21-23 ianuarie 1941, sa ia intreaga conducere a guvernului, şi ca urmare ea a fost eliminata din politica.

Dorind sa recapete teritoriile pierdute în 1940, Ion Antonescu a participat, alaturi de Germania, în razboiul dus impotriva Uniunii Sovietice (1941-1944). Infrangerile suferite de puterile Axei au dus după 1942 la sporirea incercarilor facute de regimul Antonescu, precum şi de opozitia democratica (Iuliu Maniu, C.I.C. Bratianu) de a scoate România din Alianta cu Germania. Pe 23 august 1944, maresalul Ion Antonescu a fost arestat din ordinul regelui Mihai I. Noul guvern, format din militari şi tehnocrati, a declarat razboi Germaniei (24 august 1944) şi , astfel, România şi -a adus intregul ei potential economic şi militar în Alianta Natiunilor Unite, până la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial în Europa. In ciuda eforturilor umane şi economice, pe care România le facuse pentru cauza Natiunilor Unite timp de noua luni, Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947), nega României statutul de co-beligerant şi o obliga sa plateasca o imensa despagubire de razboi; dar, Tratatul recunostea retrocedarea teritoriilor din nord-estul Transilvaniei la România, în timp ce Basarabia şi nordul Bucovinei ramaneau anexate la URSS.

Monumentul de la Moisei,
dedicat victimelor teroarei hortisto-ungare în România ocupata

Trupele sovietice stationau pe teritoriul României şi ţara a fost abandonata de puterile occidentale, astfel ca urmatorul stadiu a adus o evolutie similara acesteia, ca şi celorlalti sateliti ai imperiului sovietic. Intregul guvern a fost preluat prin forta de comunisti, partidele politice au fost interzise, iar membrii lor au fost persecutati şi arestati; regele Mihai I a fost fortat sa abdice şi în aceeasi zi a fost proclamata Republica Populara (30 decembrie 1947). S-a instaurat dictatura unui singur partid, bazata pe o supraveghere omnipotenta şi omniprezenta şi pe forta de represiune. Intreprinderile industriale, bancile şi mijloacele de transport au fost naţionalizate (1948), agricultura a fost colectivizata fortat (1949-1962). Intreaga economie s-a dezvoltat potrivit planurilor de cinci ani, obiectivul principal fiind industrializarea de tip stalinist. România a devenit membru fondator al CAER (1949) şi al Tratatului de la Varsovia (1955). La moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1965), liderul comunist al epocii de după razboi, conducerea partidului, care mai tarziu a fost identificata şi cu conducerea de stat, a fost monopolizata de catre Nicolae Ceauşescu. Intr-o scurta perioada, el a reusit sa concentreze în propriile maini (si ale celor ale clanului condus de sotia sa, Elena Ceauşescu), toate parghiile puterii partidului comunist şi cele ale sistemului de stat.

România s-a distantat de URSS (acest lucru a fost facut public în "Declaratia" din aprilie 1964; politica interna a fost mai putin rigida şi s-a inregistrat o oarecare deschidere în politica externa (România a fost singurul stat membru al Tratatului de la Varsovia, care nu a intervenit în Cehoslovacia, în 1968);
  Izbucnirea revoltei stârnite la Timisoara în 16 decembrie 1989, a cuprins rapid toata ţara, şi în 22 decembrie liderul (dictatorul) României a fost doborat, la ce-a de a treia încercare de asasinare, dar mare parte dintre cei de la conducere au rămas. Revoluţia a deschis drumul spre restabilirea democratiei, a sistemului politic pluralist, pentru intoarcerea la economia de piaţa şi reintegrarea ţării în spatiul economic, politic şi cultural european.

Domnia lui Ştefan cel Mare

Ştefan cel Mare şi Sfânt. Tablou după litografia lui Costin Petrescu din 1904

„O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât comandanţii eroici pe care atâta îi admirăm, care în vremea noastră a câştigat, cel dintâi dintre principii lumii, o biruinţă atât de strălucită asupra turcului! După credinţa mea, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii, şi mai cu seamă cinstea de căpetenie şi conducător împotriva turcului, cu sfatul, înţelegerea şi hotărârea tuturor creştinilor, de vreme ce ceilalţi regi şi principi catolici se îndeletnicesc cu trândăvia şi plăcerile ori cu războaiele civile”.

Acest elogiu înflăcărat, îmbinând admiraţia, încrederea şi respectul, a ieşit de sub pana unui vestit cronicar polon, Jan Długosz (1415 - 1480), sub impresia victoriei de la Vaslui (10 ianuarie 1475); el exprima, însă, cu certitudine, în partea noastră de Europă, o credinţă generală, pe care politica de până atunci a principelui Moldovei o justifica şi care se întemeia pe speranţa închegării unei coaliţii de mari proporţii, în faţa căreia cuceritorul Constantinopolului să bată în retragere. Evoluţia evenimentelor nu a adus, însă, împlinirea unei speranţe. În aceste împrejurări, al căror dramatism e greu de înţeles şi de retrăit astăzi, Moldova şi principele ei îşi aflaseră locul în prima linie a luptătorilor, a celor care aderau, cu mai multă sau mai puţină însufleţire, la ideea unei cruciade. Locul acesta, cu totul deosebit pentru un principe ortodox, îl avea în vedere papa Sixt IV atunci când îl numea pe Ştefan al Moldovei atlet al credinţei creştine şi în temeiul lui propunea cronicarului polon să se încredinţeze acestui principe misiunea de imperator et dux contra Turcum.

Nici douăzeci de ani nu trecuseră de când Ştefan vodă preluase domnia Moldovei. În 1457, el nu era decât încă un pretendent la Coroană, încă unul dintre urmaşii lui Alexandru cel Bun - fii şi nepoţi - care încercau să folosească, în profitul lor, situaţia tulbure din ţară şi de la hotarele ei. Zece ani mai târziu, lupta de la Baia - în care s-a frânt sumeţia regelui Matias al Ungariei - a arătat cine era, de fapt, cel care „pe Siret, la tină, la Doljeşti” luase în mâinile sale „schiptrul Ţării Moldovei” şi, odată cu el, soarta acestei ţări. După încă zece ani, principalele bătălii cu duşmanul Creştinătăţii erau date şi Europa cunoştea faptele acestui principe care stăpânea „o Valahie” întinsă de la Ceremuş la Marea Neagră şi de la Carpaţi până la Nistru, dar a cărui autoritate era încă şi mai întinsă şi a cărui hegemonie ajunsese să cuprindă, un moment, o bună parte a litoralului nordic al Mării Negre. El însuşi, „un bărbat de aleasă virtute şi cu merite preastrălucite faţă de Republica Creştină”, ştia că numele lui se afla - precum îl înştiinţase acelaşi Sixt IV - pe buzele tuturor. Cucernic şi smerit, dar încrezător în forţele ţării sale şi ale oamenilor săi, Ştefan transmitea Europei un mesaj realist: în primăvara anului 1477, solul său înfăţişa la Veneţia temeiurile acelei încrederi şi ale acelui realism politic: „Nu vreau să mai spun cât de folositoare este, pentru treburile creştine, această ţară a mea; socotesc că este de prisos, fiindcă lucrul e prea limpede, că ea este cetatea de apărare a Ungariei şi a Poloniei şi straja acestor două crăii”. Şi, cum ştia direcţia pe care aveau să o urmeze viitoarele atacuri otomane, vizând „cele două ţinuturi, al Chiliei şi al Cetăţii Albe”, domnul Moldovei atrăgea atenţia celor interesaţi îndeosebi de căile comerciale din bazinul Mării Negre „să aibă în vedere că aceste două ţinuturi sunt Moldova toată şi că Moldova cu aceste ţinuturi este un zid pentru Ungaria şi pentru Polonia”.

Mesajul a fost auzit, dar n-a fost ascultat. După încă zece ani, cele două cetăţi cu ţinuturile lor erau deja pierdute; războiul început în 1473 s-a încheiat în 1486 şi Moldova a acceptat din nou protectoratul otoman, însă în condiţii care numai lui Ştefan i s-ar fi putut acorda. Un contemporan, italian trăitor în Polonia şi sfătuitor într-ale politicii acestui regat, a caracterizat cum nu se poate mai bine chipul în care s-a ajuns, în acei ani, la fixarea acestui statut. Moldovenii - spune el - „au provocat adesea, în mai multe rânduri, pierderi atât de mari sultanului, încât acesta a fost silit, în cele din urmă, să-l numească aliat şi prieten pe Ştefan, domnul moldovenilor [...], care a cedat nu sub presiunea armelor, ci sub anumite condiţii”. Astfel, Ştefan şi moldovenii lui s-au închinat Porţii „prin tratate, nu ca învinşi, ci ca învingători”.

Ioan Albert, rege al Poloniei între 1492-1501

Şi a mai trecut un deceniu. În toamna anului 1497, ambiţia regelui polon Ioan Albert a mânat spre Moldova o oaste puternică. Şi ambiţia regală, şi oastea s-au lovit de zidurile cetăţilor şi s-au frânt în Codrii Cosminului. După lungi discuţii, s-a ajuns la un tratat de pace, încheiat în iulie 1499 la Hârlău, act cu multe semnificaţii, marcând - după expresia lui A. D. Xenopol - „culmea mersului triumfal al lui Ştefan cel Mare”. Trecuseră 40 de ani de când domnul Moldovei trebuise să accepte un tratat (Overchelăuţi, 1459) cu clauze care încă îl stânjeneau. Acum, amândoi regii catolici - cel al Poloniei (Ioan Albert) şi cel al Ungariei (Vladislav, fratele primului) - trebuiseră să accepte că „în mâinile acestui voievod se află toată temelia şi toată puterea păcii şi a liniştii între aceste două ilustre regate”.

Toate acestea vor fi luminat, poate, sfârşitul lui Ştefan, acum o jumătate de mileniu. Domnul însuşi rezuma, cu smerită mândrie, la 1502, faptele pentru care fusese glorificat în Europa creştină a vremii: „de când sunt domnul acestei ţări, am purtat 36 de lupte, dintre care am fost învingător în 34 şi am pierdut două”. Era, desigur bilanţul care îl putea interesa pe medicul veneţian venit să aline suferinţele fizice ale unui „domn atât de mare cum este acesta”. Însă din informaţiile culese şi din observaţiile proprii, acelaşi medic putea să adauge că „acest vestit domn”, Ştefan voievod, „este un om foarte înţelept, vrednic de laudă, iubit mult de supuşii săi, pentru că este îndurător şi drept, veşnic treaz şi darnic”.

Aşa îl vedeau contemporanii săi, şi în primul rând supuşii săi - colaboratorii apropiaţi, boierii mari şi mici, locuitorii târgurilor, negustorii, toţi cei în stare să furnizeze informaţii unui străin care trecea hotarele Moldovei sau unuia care scria o cronică dincolo de hotarele Moldovei.

Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei între 1441-1456

Multe alte lucruri, însă, nu aveau cum să fie percepute imediat de contemporani, rămânând a fi înţelese şi înregistrate numai de urmaşi. Ştefan cel Mare a fost întruparea cea mai înaltă a maiestăţii monarhice din tot cursul Evului Mediu românesc. Tot ceea ce a făcut, tot ceea ce a spus, tot ceea ce a transmis este expresia unei concepţii de guvernare a cărei eficienţă s-a vădit repede şi cu efecte a căror durabilitate a fost verificată prin secole. „Elev” al marelui cruciat care a fost Iancu de Hunedoara, Ştefan a ştiut să preia din experienţa acestuia tot ceea ce se potrivea tradiţiilor dinastiei sale şi ţării pe care trebuia să o conducă. Ortodox fără concesii - fapt ilustrat şi de căsătoriile sale - a fost, în acelaşi timp, stăpânul tuturor supuşilor săi, de toate confesiunile.

Înţelegător al nevoilor impuse de alianţele politice şi militare, a păstrat credinţa şi speranţa într-o cruciadă a sa, ortodoxă. În acest domeniu, poziţia sa poartă pecetea de neconfundat a succesiunii bizantine pe care - fără să fie străin modului de viaţă din Europa centrală - a ilustrat-o cu strălucire. Pentru creştinătate, a luptat cu arma în mână şi s-a oferit să lupte, cu ai săi, până în ceasul din urmă. Când încheierea păcii s-a vădit de neînlăturat, a trecut această luptă într-un plan simbolic, stăruind în a sublinia cât mai apăsat faptul că era vorba de o misiune încredinţată de Cel de Sus, către care îndreptau acum rugăciunile nu numai clopotele bisericilor semănate pe tot cuprinsul ţării, ci şi picturile lor - ţâşnind, de la o vreme, şi pe pereţii exteriori, ca într-o mare, emoţionantă, învăţătura.

Ştefan a înţeles, ca puţini alţii, că a guverna, la vremea aceea, însemna, mai cu seamă, că principele trebuie să fie văzut de supuşii săi. A străbătut ţara cu toată curtea sa, făcând judecăţile nu numai în cetatea de scaun de la Suceava, ci şi în celelalte curţi domneşti. În toate bisericile sale, ridicate pentru folosinţa acestor curţi din oraşe (ca la Dorohoi, Hârlău, Iaşi, Piatra Neamţ ori Vaslui) sau pentru a sluji unor aşezăminte monahale, el şi familia sa puteau fi văzuţi de oricine, în somptuoasele tablouri votive. Prezenţa lui, uneori săptămâni în şir, în alte oraşe decât cetatea de scaun însemna, totodată, şi apariţia la slujbele religioase din acele biserici domneşti, participarea la hramuri şi la tot felul de alte ceremonii. Domnul se înfăţişa supuşilor săi aievea (nu numai prin chipurile încremenite din tablourile votive), în toată strălucirea, cu sfetnicii şi dregătorii curţii, cu ostaşii lui credincioşi, cu suita de cărturari care scriau actele şi scrisorile. Cu greu ne putem imagina, azi, aceste realităţi, care abia se întrezăresc din paginile cronicilor şi din şirurile destul de stereotipe ale documentelor, însă această politică a fost aceea care i-a asigurat câştigarea oamenilor, în epocă, şi supravieţuirea în sufletele urmaşilor. Dacă, în momentul când

Mangop (peninsula Crimeea, Ucraina). Ruinele turnului citadelei

Ştefan a preluat sceptrul, unii fruntaşi ai societăţii moldovene - însemnaţi prin poziţie, avere, înrudiri şi influenţă - au plecat din ţară, întorcându-se treptat, în primii ani ai noii domnii, în preajma marilor confruntări cu otomanii boierimea şi-a strâns rândurile în jurul principelui şi, cu el în frunte, a dat piept cu moartea. Astfel, în dimineaţa luptei de la Vaslui, unul dintre ei a îngenuncheat şi i-a spus: „Îţi vom sta astăzi credincios alături şi Dumnezeu ne va ajuta”. În anul următor, la Valea Albă, a pierit mai ales floarea oastei; a spus-o Ştefan însuşi: „eu, cu curtea mea, am făcut ce am putut...”. După încă un an, un corp de oaste şi-a lăsat oasele în Crimeea, pe zidurile cetăţii de la Mangop, încercând să stăvilească acolo valul ameninţărilor al puterii otomane. Asemenea jertfe nu ar fi fost posibile fără încrederea puternică a ţării întregi şi în primul rând a boierimii, fără a cărei colaborare nu se putea imagina o cârmuire bună.

Din ce în ce mai mult se întrevede, din cercetarea izvoarelor, că Ştefan cel Mare a fost unul dintre conducătorii medievali care au dispus de o excelentă capacitate de a culege informaţii. Domnul de la Suceava era, tot timpul, foarte bine informat: soli străini veneau mereu la el - Ştefan este, de altminteri, cel dintâi domn român pe lângă care a fost acreditat un reprezentant permanent al unei mari puteri (un veneţian în 1476) - în timp ce solii săi băteau drumurile spre alte curţi. Un aparat diplomatic excelent a stat în slujba domnului, sub directa îndrumare a marelui logofăt al ţării, Ioan Tăutu, el însuşi un diplomat de mare anvergură, specializat în relaţiile cu Poarta şi cu regatul polon. Urmele acestor relaţii diplomatice - deosebit de complexe şi atent construite - se regăsesc în cronici şi în documente.

Faptelor săvârşite pentru apărarea moşiei sale şi a creştinătăţii întregi, Ştefan cel Mare le-a adăugat, însă, o faţă neîntâlnită până atunci, şi nici după aceea la dimensiunile atinse de el; a fost un creator de memorie istorică. Pe de o parte, a restaurat mormintele tuturor înaintaşilor săi: ale primilor principi ai Moldovei independente - în biserica Episcopiei de la Rădăuţi; ale membrilor familiei lui Alexandru cel Bun - la Bistriţa şi Neamţu. După ce părinţilor săi le-a făcut morminte la Probota, a zidit o mănăstire (Putna), a cărei biserică trebuia să fie necropola propriei sale familii. Pe toate bisericile a pus, la vedere, pisanii - dintre care unele, explicând semnificaţia respectivei ctitorii, sunt adevărate pagini de cronică - toate cu numele său, uneori şi cu stema ţării.

Pisania de la Cetatea Albă, 1476

Pisanii mai măreţe, cu stema sa personală, dinastică, alături de cea a ţării, a pus să se ridice şi pe zidurile cetăţilor - dintre câte vor fi fost, sunt cunoscute două la Cetatea Albă (din 1476 şi 1479) şi două la Suceava (din 1477 şi 1492). Pe de altă parte, a pus să se scrie cea dintâi carte de istorie a ţării sale, cronica în a cărei redactare a avut un cuvânt important, probabil, marele logofăt Ioan Tăutu, şeful cancelariei domneşti. „Cronica epocii e opera vie a lui Ştefan şi-şi pierde ea însăşi viaţa odată cu acel din al cărui suflet s-a născut” (Emil Turdeanu). Această cronică - din al cărei trunchi se vor desprinde mai multe variante locale şi traduceri în limbi străine - este una dintre ctitoriile nepieritoare ale lui Ştefan cel Mare, făcând din el, cum s-a spus, un ctitor al istoriografiei româneşti.

În anii acestei lungi domnii a avut loc o înflorire extraordinară a artelor. Specialiştii care au studiat ansamblurile picturale, icoanele, manuscrisele cu miniaturi, broderiile liturgice, piesele de argintărie sau sculptate în lemn, nu fac economie de laude şi elogii. Şi încă trebuie să se ţină seama de faptul că broderiile, cărţile şi mai ales tot ce a însemnat obiect lucrat în aur, argint şi pietre scumpe constituie un tezaur drastic redus în urma nenumăratelor prădăciuni care au lovit ctitoriile moldovene în veacurile XVI - XIX. Dar pe unde au ajuns, în vălmăşagul vremurilor, unele manuscrise - în Austria, în Rusia ori în Statele Unite - ele sunt considerate capodopere ale respectivelor depozite.

La împlinirea a cinci veacuri de când „acest vestit domn” a plecat spre veşnicele lăcaşuri, descoperim cu uimire şi emoţie cât de puţine lucruri ştim, totuşi, despre viaţa sa, despre tot ce se va fi lucrat în ţară, despre relaţiile sale cu monarhii vecini şi cu unii principi mai de departe. Cum gândea, cum simţea, cum trăia - capitole întregi sunt acoperite de imense pete albe. Ici şi colo, când şi când, câte un istoric mai îndrăzneţ şi mai puţin conformist speră să spulbere întunericul acestei necunoaşteri, legând laolaltă firimituri care par de neînţeles în absenţa unei imagini a întregului din care nu se mai desluşeşte nici măcar umbra. Din cele mai neaşteptate colţuri, se ridică însă, uneori, câte o asemenea umbră, care zdruncină confortabila şi liniştitoarea credinţă în falsele imagini consacrate. Monumentala sobă, reconstituită din resturile descoperite pe Câmpul Şanţurilor de lângă cetatea Sucevei, a fost una din aceste revelaţii de natură să modifice structural înţelegerea aceluia care a comandat-o şi a aşezat-o în casa lui: unul ca acela nu era un prinţişor sărman, legat de poalele marilor monarhi ai vremii, apărându-şi „sărăcia şi nevoile şi neamul” cum şi pe unde îi era îngăduit, ci un suveran puternic, bogat şi mândru, conştient că tuturor celor care îi treceau pragul trebuia să le arate ce însemna ţara peste care domnea. Era ţara pe care el însuşi o definise ca fiind o „poartă a Creştinătăţii” (1475), o „cetate de apărare a Ungariei şi a Poloniei” (1477), „scut şi protecţie din toată partea păgânească” (1503). Lectura şi analiza liberă a tuturor mărturiilor rămase din acea vreme - fie surse scrise, fie surse vizuale - conduc, încet-încet, la o imagine cu totul nouă a lui Ştefan cel Mare, neaşteptată (poate) pentru unii, dar veridică în fond şi întru totul corespunzătoare aceleia pe care fabuloasa sobă de la Suceava doar a sugerat-o acum câteva decenii.

Nu ne-a rămas de la acest domn un text ca acela, plin de zbucium şi trăire tumultoasă, dictat de Mihai Viteazul la 1601 şi învestit de Nicolae lorga cu o sugestivă caracterizare: o istorie a lui Mihai Viteazul de el însuşi. Pentru a-i cunoaşte gândurile, credinţele, reacţiile avem numai câteva scrisori şi o seamă de ziceri, reţinute de oameni care l-au cunoscut ori care au avut acces la rapoartele diplomatice. Din toate, se desprinde chipul unui om foarte sigur pe el şi foarte măsurat la vorbă, transmiţându-ţi mesajul doar în câteva cuvinte apăsate, ca tăiate în piatră, într-o rostire apropiată de ceea ce s-a numit stil inscripţional. Emoţia, grija, mânia nu se ascund în spatele vorbelor, după cum nici ironia dură nu lipseşte din aceste texte. Însă ceea ce răzbate din toate aceste texte este credinţa nestrămutată şi necondiţionată a celui care, în inscripţiile săpate în piatră, gravate în argint sau scrise pe pergament îşi spune „Binecinstitorul şi de Hristos iubitorul domn”. Iar dacă aceste mărturii ar putea fi bănuite de formalism, o avem pe aceea a unui străin, un diplomat (Paolo Ognibene), catolic şi nu ortodox, care în 1474 a trecut pe la Curtea Moldovei; el a comunicat la Veneţia - şi de acolo mesajul a plecat spre Roma, la papa Sixt IV - că un principe „mai smerit şi mai cucernic” decât domnul Moldovei „nu se poate a fi”.

Stema lui Ştefan cel Mare.
Clopotul de la Bistriţa, 1494

Există, însă, mai presus de tot ceea ce se exprimă prin cuvinte, un document în care Ştefan însuşi a spus, cu toată concizia şi cu toată limpezimea posibile, crezul său: stema pe care şi-a fixat-o spre 1490 şi care, cu mici (dar nu neînsemnate) modificări o va purta până la moarte. Ca orice mărturie heraldică, ea are nu numai rolul de a identifica posesorul, dar şi misiunea de a transmite celor iniţiaţi, contemporani şi urmaşi deopotrivă, gândurile şi credinţele acestuia. În stema pe care principele Moldovei a purtat-o în ultimul deceniu al vieţii sale, locul de frunte (primul cartier) îl ocupă o cruce dublă; în partea opusă (cartierul ultim), o dublă floare de crin închipuie, la rându-i, acelaşi însemn. Sub semnul Cinstitei Cruci a pus Ştefan toate acţiunile sale, toate luptele şi toate strădaniile sale. Vechi scrieri franceze explică simbolul florii de crin ca fiind expresia credinţei (petala centrală), guvernată de înţelepciune şi apărată de cavalerism (petalele marginale). Şi ştim astăzi că domnia lui Ştefan cel Mare a fost o necontenită luptă pentru afirmarea credinţei, a înţelepciunii şi a cavalerismului. Toată partea inferioară a acestei steme este luminată de o jumătate de soare, fixată în chiar „inima” ei. În aceste simboluri vorbeşte Ştefan despre sine şi despre Moldova cu el în fruntea sa.

Multe cuvinte frumoase şi emoţionante au fost scrise de istorici pentru a caracteriza domnia marelui principe trecut la veşnica odihnă acum cinci veacuri. Una dintre ele - şi dintre cele mai puţin cunoscute - datează de acum peste şase decenii şi aparţine cuiva care a cercetat cu pasiune şi devotament literatura şi arta acelei vremi, profesorul Emil Turdeanu. Asupra cuvintelor sale se cade să luăm aminte, mai cu seamă în ziua de azi:

„Opera lui Ştefan cel Mare a crescut printr-un efort tenace şi de lungă durată. Ea ne apare azi cu atât mai mare, cu cât greutăţile din care ea s-a rupt au fost mai aspre şi cu cât ea răsfrânge mai limpede, până în cele mai risipite amănunte, voinţa de creaţie a unui om de geniu”.

sursa: articol scris de Ştefan S. Gorovei