Se afișează postările cu eticheta continuitate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta continuitate. Afișați toate postările

sâmbătă, 17 martie 2012

Dragoş - Primul Voievod al Moldovei

 foaienationala.ro
Primul voievod al Moldovei este prezentat în aceasta postură în toate variantele cronicilor Ţării Moldovei, care încep cu întemeierea acesteia ca stat. Este adevărat, în aceste cronici lui Dragoş, care este venit din Maramureş, i se atribuie rolul de descălecător al Moldovei, începutul domniei lui este plasat, de regulă, la 1359, având o durată de doar doi ani [1].Reputatul cercetător ieşean Leon Şimanschi, într-o lucrare apărută relativ recent, a demonstrat că atât Dragoş (şi anul 1359, ca dată de început a domniei lui), cît şi urmaşul său, voievodul Sas, au fost înscrişi în lista domnilor moldoveni abia la mijlocul secolului al XV-lea. Până atunci lista domnilor moldoveni începea cu numele lui Bogdan I. Către mijlocul secolului al XV-lea, despre vânătoarea de bour, în urma căreia s-ar fi produs descălecatul Moldovei, nu se cunoştea [2]. Lipsea şi indicaţia despre patria de origine a lui Dragoş, căci în varianta primară a listei domnilor moldoveni din a doua jumătate a secolului al XIV-lea este consemnată doar venirea lui în scaun şi domnia de doi ani, fără a se concretiza de unde a venit .
Aşa cum a demonstrat Leon Şimanschi, lista în cauză a fost completată prin “îmbinarea ştirilor transmise de pomelnice (care începeau cu numele lui Bogdan I – n.n.) cu cele de factură orală”, de unde a fost preluat numele lui Dragoş. Altfel spus, voievozii de până la Bogdan, inclusiv urmaşii lui Dragoş, Sas, Balc erau cunoscuţi doar din tradiţia folclorică, în ceea ce priveşte anul 1359 – unica dată precisă înscrisă în cronici pentru toată perioada de până la domnia lui Alexandru cel Bun (23 aprilie 1399 – 1 ianuarie 1432), el s-a datorat identificării primului voievod moldovean din tradiţie cu maramureşeanul Dragoş din Giuleşti, care în 1359 a condus o oaste din Regatul Ungariei, trimisă în Moldova să înăbuşe mişcarea împotriva supremaţiei regelui Ungariei Ludovic I (1342-1382). Faptul este documentat de diploma regală din 20 martie 1360, prin care erau răsplătite meritele lui Dragoş [4] din Giuleşti. Astfel, cei care au întocmit lista primilor domni ai Moldovei, după cum conchide Leon Şimanschi, “i-au atribuit restauratorului (subl. autorului) autorităţii maghiare” rolul care în realitate îi revenea lui Dragoş, întemeietorul adevărat al Moldovei.
Care a fost însă motivul că, urmărindu-se identificarea primului voievod moldovean, elaboratorii listei voievozilor Moldovei să-şi îndrepte privirea spre Maramureş? Leon Şimanschi a căutat să găsească motivaţia acestui fapt în “relaţiile politice intense, promovate cu lumea transilvană în vremea lui Iancu de Hunedoara”, care urmărea readucerea Moldovei în sfera politică a regatului Ungariei. Deşi acest moment şi-a avut rostul său, mai convingătoare pare a fi o altă explicaţie a motivului identificării lui Dragoş, întemeietorul Moldovei, cu Dragoş, “restauratorul autorităţii maghiare” în Moldova.
Este ştiut că primii care au scris despre întemeierea Ţării Moldovei au fost nu cronicarii moldoveni, ci cei maghiari şi, în special, Ioan de Târnave – fost notar al regelui Ungariei Ludovic I. El a scris “Cronica Ungurilor” imediat după moartea patronului (1382). La contrapunerea textului din fragmentul consacrat întemeierii Moldovei din scrierea autorului ungur şi din naraţiunea desfăşurată despre descălecatul lui Dragoş, aşa cum ne-o prezintă “Povestirea pe scurt despre domnii moldoveni de când s-a început Ţara Moldovei, în anul 6867 (l359)”, atrage atenţia coincidenţa izbitoare în prezentarea Moldovei de până la întemeiere ca fiind pustie, depopulată, nelocuită din cauza vecinătăţii tătarilor, precum şi repopularea ei parcă prin strămutarea masivă a românilor din Maramureş [5]. Variantele cronicăreşti se deosebesc doar prin faptul că cea moldovenească este înfrumuseţată cu legendara vânătoare de bour şi îmbogăţită cu participarea vitejească a românilor de la marginea Regatului Maghiar, alături de oastea ungară, la luptele cu tătarii. O deosebire esenţială între cele două tradiţii o constituie, însă, personalităţile pe seama cărora este pusă întemeierea Moldovei: Ioan de Târnave îi atribuie această faptă fostului voievod al Maramureşului, Bogdan, iar cronicarii i-o atribuie lui Dragoş, prezentat şi el ca fiind parcă originar din Maramureş.
Pornind de la aceste asemănări şi deosebiri, dar fiind partizan convins al concepţiei descălecatului maramureşean, A.D. Xenopol, autorul primei sinteze de istorie a românilor, a încercat să promoveze ideea despre două descălecări, distanţate în timp şi cu conţinut diferit: mai întâi, cea a lui Dragoş, apoi cea a lui Bogdan [6].
Peste aproximativ jumătate de secol, un alt istoric român, Alexandru Boldur, referindu-se la asemănările dintre tradiţia cronicărească din Moldova şi scrierea lui Ioan de Tîrnave, ţinând cont de succesivitatea lor cronologică, a considerat pe bună dreptate că autorii cronicilor din Moldova, aflaţi în posesia tradiţiei orale locale despre Dragoş ca prim voievod şi întemeietor al voievodatului Moldovei, nu au putut ignora tradiţia cronicărească maghiară, pe care au împrumutat-o, supunând-o unor modificări. Astfel, cronicarii moldoveni “au scris despre întemeierea Moldovei sub influenţa izvoarelor ungureşti”. Autorul constată că “de la cronicari concepţia respectivă a trecut la istoricii români” [7]. Prin această influenţă se explică, fără îndoială, şi substituirea lui Dragoş, primul voievod al Moldovei din tradiţia orală, cu Dragoş din Giuleşti, conducătorul expediţiei oastei ungare.
Adoptarea tradiţiei maghiare despre întemeierea Moldovei la realităţile cunoscute din tradiţia orală s-a făcut foarte simplu, recurgându-se doar la o acţiune pur tehnică, dar nu şi lipsită de logică: ştiindu-se că în tradiţia locală Bogdan era prezent ca un al treilea voievod, după Dragoş şi Sas, aşa cum este înscris şi în cronicile ţării, şi admiţând că, dacă Moldova a putut într-adevăr să fie părăsită de locuitorii săi din cauza vecinătăţii tătarilor, apoi această privelişte tristă, redată de cronicarul ungur, a putut să existe doar înainte de Dragoş, şi nu înainte de Bogdan. A urmat, astfel, atribuirea afirmaţiilor lui Ioan de Târnave referitoare la Bogdan lui Dragoş.
Că anume aşa s-au produs lucrurile ne convinge absenţa informaţiei, în cronicile moldoveneşti, despre originea maramureşeană a lui Bogdan, deşi trecerea lui în compania feciorilor săi (şi nu a tuturor românilor din Maramureş, cum afirmă Ioan de Târnave) este un fapt documentat şi indiscutabil. În baza celor relatate mai sus şi a observaţiilor lui Alexandru Boldur, necontestate încă de nimeni, suntem de părere că teoria descălecatului maramureşean al Moldovei prin voievodul Dragoş este o creaţiune cronicărească, artificială, compusă în baza tradiţiei cronicăreşti maghiare, datorate lui Ioan de Târnave. Iată de ce considerăm lipsite de temei căutările identităţii lui Dragoş, întemeietorul voievodatului Moldovei, printre Dragoşii de Maramureş [8]. Pornind pe urmele cronicarilor, cercetătorii au căutat să-l identifice pe primul voievod moldovean printre purtătorii numelui Dragoş din Maramureş, fără însă a încerca să pună în evidenţă izvoarele naraţiunii cronicăreşti despre descălecatul Moldovei. Şi, deoarece în documentele maramureşene de până la 1350 sunt menţionaţi trei purtători ai acestui nume, inclusiv Dragoş, fiul lui Giula din Giuleşti, implicat în expediţia oastei ungare din Moldova în 1359, cercetătorii n-au ajuns la un numitor comun. Recent, sintetizarea opţiunilor existente efectuată de Constantin Rezachevici i-a oferit acestui autor temei convingător pentru concluzia că nici unul dintre Dragoşii de Maramureş menţionaţi nu poate fi identificat cu întemeietorul voievodatului Moldovei [9], în consecinţă, unii cercetători optează pentru un Dragoş neatestat de izvoare, dar care ar fi totuşi din Maramureş, căci legenda despre descălecatul lui în Moldova se referă “cert la un personaj istoric real” [10]. Că el a fost un personaj istoric real nu ne îndoim nici noi. Tradiţia descălecatului Moldovei trezeşte prea multe întrebări, iar consecinţele logice ale cercetătorilor, bazate pe această tradiţie, rezidă pe un fundament foarte şubred. Se invocă, de exemplu, faptul că Dragoş a pătruns atât de bine în conştiinţa maramureşenilor încât în 1683, când Miron Costin vizitează satul Cuhea din Maramureş…, localnicii i-au spus că acolo locuia Dragoş, fiul lui Bogdan [11] (subl. autorului). Cum s-a întâmplat, însă, că drept moşie de baştină a lui Dragoş este indicată moşia lui Bogdan? Apoi de ce Dragoş este prezentat ca fiind fiul lui Bogdan, în timp ce ambii reprezentau familii adverse? Iar gradul de rudenie indicat ar lăsa să se înţeleagă că descălecatul lui Dragoş ar fi trebuit să se producă după Bogdan?
Şi încă o întrebare sugestivă pe care nu şi-o pun adepţii teoriei descălecatului lui Dragoş: se ştie cu certitudine că voievodul românilor maramureşeni, Bogdan, a trecut din Maramureş în Moldova. Acest fapt a fost confirmat nu numai prin scrierea lui Ioan de Târnave, ci şi de diploma regelui Ludovic I din 2 februarie 1365. De ce cronicarii moldoveni, descriind descălecatul prin Dragoş nu menţionează trecerea în Moldova a lui Bogdan?
Ceea ce poate fi considerat o realizare indiscutabilă în istoriografia consacrată lui Dragoş este argumentarea convingerii că domnia lui, ca şi a urmaşului său, Sas, a fost anterioară anului 1359 [12]. În condiţiile lipsei totale de informaţii precise despre anul întemeierii voievodatului Moldovei, cât şi a absenţei unor temeiuri pentru identificarea voievodului Dragoş cu vreunul din Dragoşii maramureşeni, unica soluţie valabilă pentru depăşirea impasului credem că e cea propusă de A.D. Xenopol, ignorată de cercetători, şi anume: analiza fundalului istoric pe care este proiectată naraţiunea despre descălecatul lui Dragoş din cronica zisă moldo-rusă şi din acea a lui Grigore Ureche. Elementele principale ale acestui fundal istoric sunt următoarele: aflarea în fruntea regatului Ungariei a unui oarecare rege pe nume Vladislav (varianta slavonă) sau Ladislău (Laslău, varianta română); invazia masivă în Ungaria a tătarilor şi luptele înverşunate cu ultimii a oastei ungare, la care participă şi românii din Transilvania; izgonirea tătarilor din regat, apoi şi din Moldova, ca o acţiune premergătoare întemeierii ei ca ţară (stat). Confruntînd naraţiunea din cronicile moldoveneşti cu evenimentele istorice reale, documentate în izvoarele istorice şi care şi-au găsit ecoul în scrierile cronicarilor moldoveni, A.D. Xenopol a ajuns la concluzia că este vorba de domnia regelui Ladislau al IV-lea, care a domnit între anii 1272 şi 1290. Evenimentele concrete s-au produs la finele aflării acestuia în scaunul regal [13]. Argumentele lui A.D. Xenopol pot fi completate cu noi date documentare. Este ştiut că Ladislau al IV-lea a fost primul dintre regii Ungariei care, urmărindu-i pe cumanii din Ungaria, a întreprins o expediţie militară la răsărit de Carpaţi, zonă ce se găsea sub “controlul” tătarilor, adică s-a aflat în Moldova anume în cadrul evenimentelor care au însoţit formarea voievodatului lui Dragoş [14]. Şi nu e de mirare că anume personalitatea acestui rege a prins rădăcini în memoria colectivă a moldovenilor, la fel ca personalitatea primului voievod al Moldovei, Dragoş.
Încercările de a-l identifica pe Laslău (Vladislav) în tradiţia moldovenească cu Ludovic I, care a domnit în Ungaria de la 1342 până în 1382 şi care, în primii ani ai aflării sale în scaun, a dus şi lupte cu tătarii, nu numai că nu sunt acceptabile, ci chiar contraindicate, în acest caz el s-ar fi afirmat în tradiţia moldoveană cu numele de Laioş .
Astfel, voievodatul Moldovei ar fi fost întemeiat de Dragoş pe la mijlocul deceniului 9 al secolului al XIII-lea. Este adevărat, însă, că nominalizarea în tradiţia autohtonă a doar doi voievozi anteriori lui Bogdan I face incredibilă posibilitatea ca o perioadă de mai bine de o jumătate de secol să fi fost acoperită doar de două domnii. Vom vedea însă că domnia lui Sas s-a încheiat mai înainte de venirea în scaun a lui Bogdan şi că între aceşti doi au mai domnit şi alţi voievozi, care însă nu s-au învrednicit de memoria colectivă a supuşilor lor, rămânând în afara tradiţiei orale. Nu trebuie să ne uimească nici sărăcia flagrantă a altor informaţii despre voievodatul Moldovei pentru întreaga perioadă de până la mijlocul secolului al XIV-lea; ele sunt la fel de laconice pe parcursul câtorva decenii după instaurarea domniei lui Bogdan I. Prima ştire despre voievodatul Moldovei datează cu anul 1307 sau cu 1308, ea datorându-se lui Ottocar de Stiria. În cronica sa rimată, acesta descrie peripeţiile lui Otto de Bavaria, care s-a implicat în luptele pentru coroana regelui Ungariei şi în consecinţă a ajuns în captivitatea voievodului Transilvaniei Ladislau Kan. Cronicarul este informat despre trecerea lui Otto de Bavaria sub paza unui voievod valah de peste munţi, de unde a fugit la principele rus al Haliciului [16]. Conform acestei cronici, voievodul în cauză, aflat în alianţă cu voievodul Transilvaniei, îşi avea ţara sa situată între Carpaţi şi Rusia Roşie sau Mică, ceea ce conduce spre localizarea în partea de nord a spaţiului carpato-nistrean.
Nu încape îndoială că de voievodatul întemeiat de Dragoş, cu centrul la Baia, ţine sigiliul acestui oraş, consemnat cu numele Moldavia, din 1334. El are imprimată imaginea unui cerb decapitat, cu capul (en face) aşezat deasupra trupului (în profil), fugind spre stânga [17]. Aceasta ar însemna că, dacă întemeierea voievodatului Moldovei şi-a avut într-adevăr o legendă a întemeierii sale, apoi subiectul central al ei a fost vânătoarea de cerb, şi nu de bour, – încă o dovadă că naraţiunea cronicărească, având ca subiect vânătoarea de bour, ţine de întemeierea nu a voievodatului Moldovei, ci a unei alte formaţiuni similare, substituirea lor fiind o creaţiune a cronicarilor de mai târziu. Sigiliul oraşului Baia-Moldova constituie o mărturie a existenţei voievodatului de aici, acesta fiind în aplicare, din momentul confecţionării lui, mai multă vreme. Este important că el nu conţine nici un element heraldic care ar sugera vreo influenţă externă, adică o oarecare formă de dependenţă a voievodatului de o anumită putere din afară.
Descendenţa maramureşeană a lui Dragoş nu este dovedită documentar şi insistenţele în acest sens nu-şi au rostul cuvenit. Nu sesizăm nici un motiv pentru a vedea în entitatea statală întemeiată de el un nucleu incipient al viitorului stat Ţara Moldovei, o “marcă” militară creată de regele Ungariei Ludovic I pentru a-şi întări apărarea regatului său dinspre tătari. La vremea domniei acestuia, voievodatul Moldovei cu centrul la Baia (sau poate deja la Siret) exista deja de ceva vreme, în ce priveşte gradul de maturitate statală a acestui voievodat, este foarte probabil că în vremea lui Dragoş “a fost domnia ca o căpitănie”, cum scria în secolul al XVII-lea Misail Călugărul într-una din interpolările sale la cronica lui Grigore Ureche [18]. Să se reţină că varianta slavonă a naraţiunii despre Dragoş îl prezintă pe voievod dispunând de o drujină .
Conform tradiţiei şi unui vechi pomelnic de la Biserica Sfintei Treimi din Siret, Dragoş a fost ctitorul acestui sfânt locaş [20]. El ar mai fi construit şi o biserică de lemn la Volovăţ (Olhovăţ), aproape de Rădăuţi, unde ar fi fost înmormântat. Ulterior, această biserică a fost strămutată, probabil de Ştefan cel Mare, la Putna .
________________________________________________________________________
1. Cronicile slavo-romane din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan. Ediţie revăzută şi completată de P.P. Panaitescu. Bucureşti, 1959, p. 14, 39, 48, 60, 69, 159-160; Ureche, Grigore. Letopiseţul Ţării Moldovei. Ediţie îngrijită de P.P. Panaitescu. Bucureşti (f.a.).
2. Şimanschi, Leon. Istoriografia româno-slavă din Moldova. Lista domnilor din a doua jumătate a secolului XIV, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie “A.D. Xenopol”. Iaşi, t. XXI, 1984, p. 119-134.
3. Cronicile slavo-romane, p. 39.
4. Documenta Romaniae Historica. D. Relaţii între Ţările Române. Bucureşti, vol. 1,1977, p. 77.
5. Ioannis de Thwroczi. Chronica Hungarorum. Ab origine gentis inserta simul chronica Ioannis de Kikullew II G.I. Schwandtner. Scrip tores Rerum Hungaricarum. Pars I. Tyrnaviae, 1765, p. 317; traduceri româneşti ale fragmentului respectiv: Boldur A. Istoria Basarabiei. Bucureşti, 1992, p. 137; Spinei, Victor. Moldova оn secolele XI-XIV. Chişinău, 1994, p. 366. Naraţiunea desfăşurată despre “descălecatul” Moldovei: Cronicile slavo-romane din sec. XV-XVI, p. 159-160; Ureche, Grigore. Letopiseţul Tării Moldovei, p. 65-66.
6. Xenopol A.D. Istoria românilor din Dacia Traiană. Ediţia a IV-a, îngrijită de Nicolae Stoicescu şi Măria Simionescu. Bucureşti, voi. II, 1986, p. 32-41.
7. Boldur A. Istoria Basarabiei, p. 138-141.
8. Protagonist al acestor căutări poate fi considerat Dimitrie Onciul (Dragoş şi Bogdan fundatorii principatului moldovenesc, în “Scrieri istorice”. Ediţie îngrijită de Aurelian Sacerdoţeanu. Vol. I. Bucureşti, 1968, p. 119-120; vezi şi p. 483-484,486 ş.a. Căutările iniţiate de acest istoric au fost continuate de alţi autori, pentru ca, în perioada postbelică, ele să constituie preocupările principale în istoriografia românească a problemei formării Ţării Moldoveneşti: Cihodaru C. Tradiţia letopiseţelor şi informaţia documentară despre luptele politice din Moldova în a doua jumătate a sec. al XIV-lea, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie “A.D. Xenopol”. IV. Iaşi, 1968, p. 11-42; idem. Observaţii cu privire la procesul de formare şi de consolidare a statului feudal Moldova în sec. XI-XIV II Ibidem, t. XVII, 1980, p. 117-139; Sacerdoţeanu, Aurelian. Succesiunea domnilor Moldovei pînă la Alexandru cel Bun. Pe baza documentelor din secolul al XIV-lea şi a cronicilor româneşti din secolul al XV-lea şi al XVI-lea scrise în limba slavonă, în Romanoslavica, t. XI. Istorie. Bucureşti, 1965, p. 219-236; Gorovei, Ştefan S. Dragoş şi Bogdan întemeietorii Moldovei. Bucureşti, 1973; Idem. Cu privire la cronologia primilor voievozi ai Moldovei, în “Revista de Istorie”. Bucureşti, 1979, nr. 2, p. 335-345; Idem. Întemeierea Moldovei. Iaşi, 1997, p. 71-93.
9. Rezachevici, Constantin. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova a. 1324-1881. Vol. I. Secolele XIV-XVI. Bucureşti, 2001, p. 413-415.
10. Ibidem, p. 412. La p. 415 sunt menţionaţi autorii şi operele lor, care vorbesc “doar despre Dragoş din Maramureş”, fără a-1identifica. Ibidem, р. 412.
11. Ibidem, р. 412.
12. Ibidem, р. 415.
13. Xenopol A.D. Op. cit., p. 32-41.
14. Parasca P.F., Внешнеполитические условия образования Молдавского феодального государства. Chişinău, 1981, p. 42-49, 58-60.
15. Argumente sigure în acest sens ne aduc chiar cronicile moldoveneşti. Astfel, dacă cronica zisă anonimă a Moldovei, menţionându-1 pe regele Ungariei de origine polonă Vladislav Iagellon (1490-1516), îl numeşte Laslau, apoi cronica de la Putna I, referindu-se deja la urmaşul acestuia, Ludovic al II-lea (l516-1526), îl numeşte nu altfel decât Loiş, adică Laioş. – Cronicile slavo-romane din sec. XV-XVI, p. 20, 25.
16. Lăzărescu, Emil. Despre voievodul românilor din 1307-1308, amintit în cronica lui Ottonar de Styria, în “Analele Acade¬miei Romane. Memoriile Secţiunii Istorice”. Seria a III-a, t. XXVII. Discuţii în jurul faptului: Brătianu, Gheorghe I. Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti. Ediţie îngrijită de Valeriu Râpeanu. Chişinău, 1991, p. 150-151.
17. Vârtosu, Emil. Din sigilografia Moldovei şi a Ţârii Româneşti, în “Documente privind istoria României. Introducere”. Vol. II. Bucureşti, 1952, p. 460.
18. Ureche, Grigore. Letopiseţul Ţârii Moldova. Ediţie îngrijită, studiu introductiv, indice şi glosar de P.P. Panaitescu. Bucureşti, f.a. (colecţia “Clasici români”), p. 66.
19. Cronicile slavo-romane din sec. XV-XVI, p. 159-160.
20. Rezachevici, Constantin. Op. cit., p. 416, 420.
21. Ibidem, p. 417.

Sursă: Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005, p.19-24.
Altă sursă: basarabialiterara.com.md

joi, 9 decembrie 2010

Romanizarea si consecintele stapanirii romane in spatiul geto-dacilor

ROMANIZAREA. CONSECINTELE STAPÂNIRII ROMANE
IN SPATIUL GETO-DACILOR

Romanizarea reprezinta un proces istoric complex in urma caruia civilizatia romana patrunde in toate deomeniile vietii unei provincii si duce la inlocuirea limbii populatiei autohtone supuse cu limba latina. Acest proces putea avea loc in urma ocuparii (integrale sau partiale) a teritoriului locuit de un popor antic si incadrarii lui in statul roman pe o perioada a mai multor generatii.
Alte conditii favorabile procesului de romanizare au fost: nivelul inalt de dezvoltare a populatiei bastinase; introducerea in provincia respectiva a armatei si administratiei romane, iar impreuna cu aceste institutii si o anumita populatie-militari, functionari, veterani, colonisti; urbanizarea; raspandirea religiei, dreptului, invatamantului in limba latina.
Prezenta acestor conditii a dus la romanizarea unor imense spatii - Vestul si Estul Europei (spatiile lusitan, celt, iberic, galic, iliric, sud-tracic si daco-moesian). Ca urmare a romanizarii in evul mediu timpuriu s-au format popoarele europene: portughez, spaniol, francez, italian, roman.
Continuitatea geto-dacilor dupa cucerirea Daciei de catre romani este factorul determinant in declansarea procesului de imbinare a elementului autohton colonizat cu cel roman colonizator. Unii istorici considerau ca geto-dacii au fost exterminati in timpul razboaielor daco-romane. Altii minimalizau rolul colonizarii si civilizatiei romane in formarea poporului roman.
Istoricii si arheologii romani si straini au adus pana acum suficiente argumente pentru a demonstra ca si dupa razboaiele daco-romane populatia autohtona daca a ramas elementul etnic majoritar din provincie. Pe intreg spatiul Daciei romane elementele specifice ale culturii sale materiale (ceramica lucrata de mana, ritul funerar al icineratiei (arderii) s.a.) se prezinta alaturi de cele romane in circa 100 de asezari si necropole din secolele II-III d.Chr. Supravietuirea toponimilor ,si hidronimilor autohtone ne demonstreaza de asemenea continuitatea geto-dacilor (rauri - Donaris-Danubius, Alutus, Maris, Crisna, Sargetia, Pyrethos s.a.; localitati -Drobeta (Turnu Severin), Dierna (Orsova), Sarmizegetusa, Napoca (Cluj), etc.) Numele dacice date de romani unor colonii denota ca acolo locuiau numerosi daci.
Unitatile militare recrutau in numar mare barbati daci, fapt demonstrat de multe inscriptii descoperite in diverse provincii romane. 
Pe teritoriul Daciei au fost descoperite putine inscriptii cu numele dacilor. Acest fapt isi gaseste lamurirea, ca populatia dacica de rand locuia in asezari rurale si nu avea nici posibilitatea, nici deprinderea de a pune inscriptii funerare. Acei daci care ajungeau la o situate sociala si economica superioara nu erau interesati sa aminteasca vechea lor origine. Dar si in aceste cazuri numele dacic era uneori pastrat sub forma de porecla, sau era indicat numele parintilor, care aratau la originea daca a persoanei respective. Este semnificativ faptul ca dacii din ultima scena de pe Columna lui Traian sunt prezentati manandu-si vitele si intorcandu-se la vetrele lor. Si in acest caz Columna a atestat o realitate incontestabila.
In afara de geto-dacii din provinciile romane, la nord de Dunare populatie autohtona s-a pastrat pe teritoriile ce nu au fost incluse nemijlocit in aceste provincii. Dacii liberi, atestati pe teritoriul Transilvaniei de nord-est si Moldovei de vest, au continuat cultura lor traditionala, apoi, dupa cum vom demonstra mai jos, impreuna cu cei din provinciile romane s-au romanizat.
Continuitatea geto-dacilor in spatiul locuit de ei si dupa anul 106 a servit drept baza pentru sinteza daco-romana.
Premisele romanizarii in spatiul geto-dacilor constau din elemente ce au existat pana la cucerirea romana si din elemente aparute dupa aceasta.
Un proces complex de impletire a civilizatiei geto-dacice cu cea romana se declanseaza inca pana la cucerirea romana, la intersectia erei de pana la Christos cu cea de dupa Christos. in aceasta perioada marfurile si negustorii romani erau pretutindeni in Dacia, iar moneda curenta aici era dinarul roman, in Dacia isi gaseau refugiu fugari din Imperiu si dezertori din armata romana. Alfabetul latin era utilizat tot mai frecvent in spatiul geto-dac.
Dupa cucerirea romana a spatiului geto-dacilor, noile autoritati iau masuri urgente in vederea integrarii cat mai profunde in Imperiu a acestui teritoriu bogat si de mare importanta strategica. Calea cea mai buna pentru stabilirea unei vieti statornice in acest spatiu era romanizarea geto-dacilor, adica insusirea de catre ei a limbii latine si a modului de viata roman. Romanizarea a decurs mai intens in localitati urbane si mai lent in cele rurale.
Unul dintre factorii romanizarii (lingvistice) consta in organizarea politico-administrativa a spatiului cucerit. Catre anul 15 d.Chr. romanii au infiintat provincia Moesia. Organizarea ei temeinica se desavarseste in anul 46, cand la aceasta provincie este anexat teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra. Ulterior, in anul 86 d.Chr., este organizata Moesia Superior si Moesia Inferior. Cea mai importanta provincie din spatiul geto-dac - Dacia a fost organizata de Traian indata dupa razboiul daco-roman din 105-106. Provincia ingloba Transilvania (fara coltul de Sud-Est), Banatul si Oltenia (pina la r. Jiu). Dacia romana era administrata de imparat prin intermediul unui guvernator. Primul guvernator al Daciei a fost Decimus Terentius Scaurianus (106-112). La inceput provincia era numita Dacia Capta (cucerita), apoi-Dacia Felix. Datorita pozitiei sale strategice si evenimentelor care au urmat Provincia este reorganizata administrativ de cateva ori. Sub imparatul Hadrian (117-138), in anii 117-118, cand a urmat atacul dacilor liberi si sarmatilor, provincia a fost impartita in Dacia Superioara, care cuprindea Transilvania si Banatul, cu centrul la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (fosta capitala a lui Decebal), si Dacia Inferioara, care cuprindea Oltenia si coltul sud-estic al Transilvaniei, cu centrul la Drobeta.
A doua reorganizare este intreprinsa in anii 121-122, cand partea de nord a Daciei Superioare este separata sub numele de Dacia Porolisensis, cu capitala la Napoca (Cluj). Ultima reorganizare este facuta de imparatul Marcus Aurelius (161-180) in urma razboaielor purtate cu marcomanii (trib germanic din Panonia). El pastreaza Dacia Porolissensis, dar restul Transilvaniei il include intr-o provincie noua -Dacia Apulensis (cu capitala la Apulum - Alba lulia), iar din Oltenia si Banat organizeaza Dacia Malvensis (cu capitala la Malva pe Olt).
Toate aceste unitati erau divizate administrativ si fiscal, iar militar se aflau sub administrarea unui guvernator unic. Pe plan local activau conducatori de districte teritoriale urbane (magistri sau prefecti) si primari de comunitati rurale. Ei toti vorbeau limba oficiala a administratiei romane - latina, contribuind la procesul de romanizare.
Colonizarea, o alta cale a romanizarii, a constat in aducerea in Dacia a unui mare numar de populatie "din toata lumea romana" (conform relatarii istoricului antic Eutropius). Pentru a se intalege intre ei, colonistii trebuiau sa vorbeasca limba oficiala - latina. Asezati in grupe mari separate, acesti colonisti devin un adevarat focar al romanizarii.
Militarii, care in permanenta au stationat in provincie in numar de circa 35.000 oameni, erau cantonati in castre, dispuse pe intreg spatiul provinciei, in permanenta in Dacia au stationat doua unitati de elita (12.000 oameni): legiunea a XlII-a Gemina (stationata la Apulum (Alba lulia) si legiunea a IV-a Flavia Felix (langa Caransebis), retrasa in 119 in Moesia Superior. In anul 168, in vremea razboaielor cu marcomanii, imparatul Marcus Aurelius a stramutat din Dobrogea la Potaissa (Turda) legiunea a V-a Macedoniana. in provincie existau si unitati ale trupelor auxiliare (in care erau inscrisi si localnici geto-daci). Efectivul lor era de doua ori mai numeros decat al trupelor de elita. Alte legiuni si trupe auxiliare erau stationate in Dobrogea.
Trupe speciale in care erau inclusi si bastinati erau stationate intr-un numar mare de castre construite pe intreg intinsul granitelor provinciei (de circa 1500 km.) numite limes. In jurul castrelor militare s-au creat asezari civile (canabae), unde traiau tarani daci, familiile militarilor, mesteri, negustori. Limba de comunicare aici era cea romana. Multi daci dupa serviciul in amata romana (20-25 ani) dobandeau cetatenie romana si, intorcandu-se la asezarile lor de bastina, contribuiau la romanizarea conationalilor lor. Militarii din unitatile romane stationate in Dacia, dupa expirarea termenului serviciului deveneau veterani si erau improprietariti, de regula, in aceasta provincie. Pe terenurile primite veteranii formau gospodarii agricole, numite ferme, unde lucra populatia locala. Numarul mare al veteranilor in Dacia si Moesia a constituit, de asemenea, un focar de seama pentru raspandirea romanitatii.
Urbanizarea. Cresterea numarului de orase construite in Dacia a contribuit substantial la romanizare prin influenta economica si culturala a oraselor asupra asezarilor satesti. Taranii geto-daci, venind la oras pentru a efectua schimburi comerciale, intrau in contact direct cu civilizatia urbana romana, in Dacia erau 12 urbe-colonii (treapta superioara) si municipii (treapta inferioara), toate bine amenajate. Coloniile se conduceau dupa legile romane, iar municipiile dupa legile proprii.
Principalele orase erau Sarmizegetusa, Apulum, Drobeta, Napoca, Potaissa, Romula s.a. Inscriptiile si vestigiile ceramice din aceste orase marturisesc ca acolo locuia si o populatie autohtona. Existau, de asemenea, numeroase localitati care, desi nu erau recunoscute oficial, indeplineau, totusi, functii de centre urbane cu un anumit nivel de viata economica. Orasele erau conduse de un consiliu, alcatuit din decurioni, care erau nascuti oameni liberi si posedau o avere considerabila. Administratorii orasilor-magistratii, se alegeau anual. Conducerea oraselor era ajutata de o multime de functionari mai mici. Toti acestia aduceau o contributie substantiala la romanizarea provinciei, in spatiul daco-moesian se extinde ^dreptul roman clasic, se adopta normele juridice, caracteristice intregului Imperiu, in anul 212, in urma adoptarii asa-numitei Constitutii antoniane, populatiei libere din orasele Imperiului i se acorda cetatenie romana. Aceasta legislatie, fiind extinsa si asupra oraselor din Dacia si Moesia, a contribuit la atragerea populatiei locale de partea Imperiului Roman si la ormanizarea ei mai intensa.
Normele juridice romane si-au lasat amprenta asupra mentalitatii si comportarii populatiei autohtone in curs de romanizare.
Provinciile romane Dacia si Moesia erau intretaiate de o vasta retea de drumuri pavate de importanta strategica. Totodata, aceasta retea de comunicatii a favorizat circulatia rapida si permanenta a oamenilor si marfurilor, inlesnind raspandirea civilizatiei romane.
Dintre principalele drumuri vom mentiona cel ce strabatea Dacia de la nord la sud (Porolissum-Napoca-Potaissa-Apulum-Sarmisegetusa-Tibiscum-Loderata) si un alt drum care mergea de-a lungul Dunarii intre Dacia si Moesia, in Dobrogea drumul principal trecea pe tarmul marii, drum care lega fostele colonii grecesti. Din Dobrogea un alt drum pornea spre nord, mergea pe cursul inferior al Siretului, pe Trotus, Oituz si apoi intra in Transilvania (la Bretcu), unind astfel Moesia Inferioara cu Dacia.
Cresterea nivelului privind cultura materiala in epoca stapanirii romane (intensificarea metalurgiei fierului, producerea obiectelor de argint, sticla, ceramica, diverse importuri de calitate tehnica si artistica superioara) corespundea si unui nivel mai inalt al vietii spirituale, specifice societatii romane.
Folosirea intensiva a limbii latine este atestata prin cele peste 3.000 inscriptii latine, fata de numai 35 grecesti descoperite pe teritoriul Daciei. Alte 3500 de inscriptii au fost descoperite in Moesia. Geto-dacii adopta credintele si obiceiurile romane: divinitatile romane Jupiter, lunona, Venus, Diana, Silvanus, sau continua sa practice cultul divinitatilor locale sub nume romane.
Ca urmare a stapanirii romane, geto-dacii pe caile enumarate mai sus preiau limba latina si o folosesc in locul limbii lor autohtone, isi insusesc nume romane, isi ridica monumente funerare cu inscriptii latine, in Dacia si Moesia se impune limba latina vorbita - latina populara (sau vulgara), care adaptasera cuvinte si expresii locale, fapt caracteristic spatiului lingvistic al intregii lumi romane.
In afara de caile de romanizare a geto-dacilor descrise mai sus, carateristice primei etape a acestui proces - perioada premorgatoare cuceririi romane, si etapei a doua - perioada stapanirii romane (106-275), un rol decesiv l-a avut o a treia etapa, care se desfasoara dupa parasirea Daciei de catre romani (anul 275 d.Chr.) si se termina la cumpana secolelor VI-VII.
Retragerea administratiei si a legiunilor romane din Dacia la sud de Dunare a inceput in anul 271 la ordinul imparatului Aurelian (Aurelianus) si a s-a efectuat pe etape timp de patru ani. Dacia a fost evacuata deoarece in conditiile de criza economica a Imperiului Roman, apararea frontierelor acestei provincii de navalirile necontenite ale dacilor liberi, apoi ale gotilor cereau mari eforturi. Mai usor era de aparat un limis nou stabilit pe obstacolul natural Dunarea. De aceea s-a hotarat retragerea armatei peste Dunare si organizarea apararii pe noul limis. Pentru a sustine prestigiul Imperiului Roman, Aurelian formeaza la sud de Dunare doua provincii: Dacia Ripensis (care includea spatiul dintre Balcani «si Dunare) si Dada Mediteraneana (la sud de prima).
Unitatile militare si functionarii au fost urmati de o parte din paturile instarite ale provincialilor, care in noile conditii ar fi suferit pierderi economice. Cea mai mare parte a populatiei de rand a ramas pe teritoriul fostei provincii. Totodata, Aurelian a pastrat anumite capete de pod pe malul stang al Dunarii, prin stationarea unor unitati militare la Sucidava, Dierna si Drobeta. Politica Imperiului Roman de supraveghere a spatiului de la nord de Dunare a jucat un rol important in romanizarea de mai departe a geto-dacilor. Aceasta supraveghere a continuat si pe parcursul secolelor III-IV. Astfel, pe vremea imparatului Constantin cel Mare (306-337) a fost temporar restabilita stapanirea romana in sudul Olteniei si Munteniei.
Dupa retragerea aureliana principalul focar al romanizarii la nord de Dunare ramane populatia romana si cea romanizata din fosta Dacie Traiana. Lichidarea hotarelor care divizau populatia din fosta provincie romana si pamanturile dacilor liberi din spatiul Carpato-Nistrean, Maramures si Crisana, a creat conditii pentru raspandirea romanitatii pe intreg teritoriul fostei Dacii libere.
Dacii liberi (dacii, carpii, getii, costobocii) aflati pe calea romanizarii datorita multiplelor relatii cu Imperiu Roman (relatii economice, adapostirea dezertorilor din armata romana, participarea la constructia pe teritoriul lor a unor fortificatii, numite "Valurile lui Traian", menite sa preintampine navalirile popoarelor vecine etc.) intrau in contact cu conationalii lor romanizati pe cale pasnica. De aceea forta de rezistenta in fata procesului de romanizare a slabit considerabil si, in cele din urma, dacii liberi au preluat treptat limba si cultura mai inalta a populatiei romanizate din fosta Dacie Traiana.
Cel mai important factor a romanizarii geto-dacilor din perioada postprovin-ciala a fost religia crestina, care patrunde la nordul Dunarii in mod sporadic inca in timpul stapanirii romane. Dar pe o scara mai larga noua religie se raspandeste aici in prima jumatate a secolului al IV-lea d.Chr.
In anul 391 d.Chr. imparatul Theodosius (379-395) interzice cultele pagane, fapt care a detemrinat organizarea unor episcopate in zona Dunarii (la Tomis, Durostorum, Oescus, Naissus (Nis) s.a.). Crestinarea masiva a daco-romanilor a sporit in secolele IV-V prin activitatea unor misionari. Unii dintre ei fiind executati au devenit martiri pentru crestini (patru martiri de la Niculiteni (jud.Tulcea) - Zoticos, Attalos, Kamasis si Filippos, martirii din nordul Dunarii - Teofil, Nechita sau Sf.Sava Gotul, inecat in Buzau). Descoperirile arheologice au scos la lumina numeroase obiecte crestine (numite si paleocrestine) cu inscriptii in limba latina (inscriptiile de la Micia, Biertran, Porolissum si Romula). Cruci si fundatii ale unor bazilici au fost descoperite la Sucidava, Tibiscum, Romula, Morisena, Sobari s.a. Din limba latina au ramas in limba romana principalii termeni crestini: Dumnezeu (Domine Deus), crestin (Christianus), cruce (Crux, Cruis), duminica (Dies Dominica), pacat (pecatum), rugaciune (rogatio) s.a. Pastrarea cuvantului biserica (basilica) in limba romana, pe cand alte popoare romanice au adoptat termenul "ecclesia" (de origine greaca), ne demonstreaza vechimea raspandirii crestinismului si permanenta locuirii romanilor la nord de Dunare.
Crestinismul a contribuit la sporirea increderii in valorile culturii romane, increderii fata de limba latina, prin mijlocirea careia erau popovaduite Sfanta Scriptura si cuvantul Mantuitorului. A fost lichidata opozitia psihologica din calea romanizarii, care exista din momentul primelor contacte cu lumea romana. Ca urmare, procesul de romanizare a capatat un caracter mai accelerat si profund, devenind ireversibil.
Contactul teritoriului de la nord de Dunare cu Imperiul Roman a dus la romanizarea lui treptata (cu etapele de pana la instaurarea stapanirii romane, din perioada stapanirii romane si de dupa retragerea aureliana), avand drept rezultat formarea poporului roman si a limbii romane.

duminică, 23 august 2009

"Letopiseţul Ţării Moldovei" / "O samă de cuvinte" de Ion Neculce

 
"O samă de cuvinte ce suntu audzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni, şi în letopiseţǔ nu sunt scrise, ce s-au scris aice, după domnia lui Ştefăniţă-vodă, înaintea domniii Dabijii-vodă. Deci cine va ceti şi le va crede, bine va fi, iară cine nu le va crede, iară va fi bine; cine precum îi va fi voia, aşa va face.
I. Ştefan-vodă cel Bun, luund domnia Moldovii şi viind turcii în dzilele lui să treacă în Moldova la Galaţi, i-au bătut foarte rău pre turci şi au luat şi Cetatea Albă şi Chilia de la turci. Apoi mai pe urmă iar le-au luat turcii aceste doao cetăţi. Şi în câteva rânduri s-au bătut Ştefan-vodă cu turcii. Iar când s-au bătut la Războieni, atunce s-au aşedzat turcii cu Ştefan-vodă. Şi le-au dat hotar şi olat Bugeacul şi au făcut pace. Şi turcii apoi au adus tătarî din Crâm şi i-au aşedzat în Bugeac, carii stau şi pănă astădzi, precum au aşedzat şi la Hotin lipcani.

II. Ştefan-vodă cel Bun multe războaie au bătut. Şi aşe să aude din oameni vechi şi bătrâni că, câte războai au bătut, atâte mănăstiri cu biserici au făcut.

III. Ştefan-vodă cel Bun, când s-au apucat să facă mănăstirea Putna, au tras cu arcul Ştefan-vodă dintr-un vârvu de munte ce este lângă mănăstire. Şi unde au agiunsu săgeata, acolo au făcut prestolul în oltariu. Şi este mult locu de unde au tras pănă în mănăstire. Pus-au şi pe trii boierenaşi de au tras, pre vătavul de copii şi pre doi copii din casă. Deci unde au cădzut săgeata vătavului de copii au făcut poarta, iar unde au cadzut săgeata unui copil din casă au făcut clopotniţa. Iar un copil din casă dzicu să fie întrecut pe Ştefan-vodă şi să-i fie cădzut săgeata într-un deluşel ce să cheamă Sion, ce este lângă mănăstire. Şi este sămnu un stâlpu de piatră. Şi dzic să-i fie tăiat capul acolo. Dar întru adevăr nu să ştie, numai oamenii aşè povestescu. Fost-au şi bisericuţă1 de lemnu întru acel deluşel şi s-au răsipit, fiind de lemnu. Şi aşè au fost făcut mănăstirea de frumoasă, tot cu aur poleită, zugrăvală mai mult aur decât zugrăvală, şi pre dinlăuntru şi pre denafară, şi acoperită cu plumbu. Şi dzicǔ călugării să fie fost făcut şi sfeşnicile cele mari şi cele mici şi policandru şi hora tot prisne de argint, şi pe urmă să li fie luat un domnu şi să fie făcut alteli de sprije, care le-am apucat şi noi. Iar stricându-să un clopot mare la mănăstire şi făcând călugării clopotul a doa oară, au pus aceste toate ce scriu mai sus în clopot, ca să fie mai mare.
Lăsat-au Ştefan-vodă cel Bun la mănăstirea Putna, după moartea lui, arcul lui şi un păhar, ce vorbiè călugării la mănăstire că este de iaspis, ce era în chipul marmurii albe şi al farfurii, ca să fie întru pomenire la sfânta mănăstire. Şi arcul l-au fost trăgând cu vârtej. Şi la vremea lui Constantin Cantemir-vodă, fiind răscoale, au vinit nişte căzaci cu leşi, cu moldoveni joimiri, vrând ca să jecuiască ce ori găsi în mănăstire. Deci fiind un turnu cu bună tărie, nu putè să jecuiască. Deci au dzis călugarilor să dè turnul, că nu vor lua a mănastirii nemică. Iar călugării necredzind, nu vrè să dè turnul. Iar acei căzaci cu leşi şi cu moldoveni îndată au aprinsu mănăstirea, iar călugării, vădzând că aprind mănăstirea, îndată au dat turnul. Atunce, îndată, având puşci de apă, acei căzaci, leşi şi moldoveni au stânsu focul. Deci atunce au jecuit tot din turnu ce au fost a boieri şi a neguţitori, iar a mănăstirii n-au luat nemică, fără numai arcul lui Ştefan¬vodă. Iar păharul au fost pănă la a triia domnie a lui Mihai Racoviţă-vodă. Şi scoţindu-l din turnu un egumen, pre anume Misail Chisiliţă, şi vrând să să fălească, au băut la masă cu acel păhar a lui Ştrfan-vodă, cu nişte slugi boiereşti, ce era zlotaşi. Şi bând mult cu acel păhar, s-au îmbătat şi, fiind beţi, au stricat un lucru scumpu domnescu şi de minune ca acela.

IV. Ştefan-vodă cel Bun, bătându-l turcii la Războieni, au mărsu să intre în Cetatea Neamţului. Şi fiind mumă-sa în cetate, nu l-au lăsat să intre şi i-au dzis că pasirea în cuibul său nu piere. Ce să să ducă în sus, să strângă oaste, că izdânda va fi a lui. Şi aşè, pe cuvântul mâne-sa, s-au dus în sus şi au strânsu oaste.
Iară împăratul turcescu au vinit cu toată puterea lui la Cetatea Neamţului. Şi au suit puşcile deasupra unui munte pre despre Moldova. Şi au început a bate Cetatea Neamţului foarte tare. Iar pre acee vreme era un neamţu închis în cetate. Şi vădzind că bat cetatea, au dzis păzitorilor să spuie mumei lui Ştefan-vodă să-l sloboadă de la închisoare, din temniţă, pre dânsul, că el va mântui cetatea de acel greu. Deci, slobodzin¬du-l pre acel neamţu de la închisoare, s-au şi apucat acel neamţu de au îndreptat puşcile din cetate asupra turcilor, unde sta acolo în munte, de avè nevoie cetatea. Şi au şi lovit în gura unii puşci turceşti, de au sfărmat-o. Şi au început a bate în corturile turcilor, cât şi boldul de la cortul împăratului l-au sfărmat. Deci n-au mai putut sta turcii întru acel vârvu de munte, de unde avè cetatea nevoie, ce numai le-au căutat a să da în laturi de la acel locǔ.
Iară Ştefan-vodă, mergând de la Cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăiè un părinte sihastru, pre anume Daniil. Şi bătând Ştefan-vodă în uşa sihastrului, să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aştepte Ştefan¬vodă afară pănă ş-a istovi ruga. Şi după ce ş-au istovit sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pre Ştefan-vodă. Şi s-au ispovedit Ştefan-vodă la dânsul. Şi-au întrebat Ştefan-vodă pre sihastru ce va mai face, că nu poate să să mai bată cu turcii: închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul au dzis să nu o închine, că războiul este a lui, numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii. Deci au şi purces Ştefan-vodă în sus pe la Cernăuţi şi pre la Hotin şi au strânsu oaste, feliuri de feliuri de oameni. Şi au purces în gios. Iar turcii, înţălegând că va să vie Ştefan¬vodă cu oaste în gios, au lăsat şi ei Cetatea Neamţului de a o mai bate şi au început a fugi spre Dunare. Iar Ştefan-vodă au început a-i goni în urmă şi a-i bate, pănă i-au trecut de Dunăre. Şi întorchându-s-înapoi Ştefan-vodă, s-au apucat de au făcut mănăstirea Voroneţul. Şi au pus hramul bisericii Sfântul Gheorghie.

V. Ştefan-vodă cel Bun, când s-au bătut cu Hroit ungurul, precum dzicǔ unii la Caşen, iar letopisăţul scrie că s-au bătut la Şcheie pe Siretiu, au fost cadzut calul cu Ştefan-vodă în războiu. Iară un Purice aprodul i-au dat calul lui. Şi nu putè în grabă încăleca Ştefan-vodă, fiind om micǔ. Şi au dzis Purice aprodul: „Doamne, eu mă voi face o moviliţă, şi vino de te sui pe mine şi încalecă“. Şi s-au suit pe dânsul Ştefan-vodă şi au încălecat pre cal. Şi atunce au dzis Ştefan-vodă: „Sărace Purece, de-oi scăpa eu şi tu, atunci ţi-i schimba numeli din Purice Movilă“. Şi au dat Dumnedzeu şi au scăpat amândoi. Şi l-au şi făcut boier, armaş mare, pre Purece. Şi dintru acel Pureci aprodul s-au tras neamul Movileştilor, de au agiunsu de au fost şi domni dintru acel neam. Dar şi aprodzii atunce nu era din oameni proşti, cum sunt acum, ce era tot ficiori de boieri. Şi portul lor: era îmbrăcaţi cu şarvanele, cu cabaniţe. Aşè trebuie şi acum să să afle slugi, să slujească stăpânului, şi stăpânul să miluiască pre slugă aşè.

VI. Când au aşedzat pace Ştefan-vodă cel Bun cu leşii, fiind Ion Tăutul logofăt mare, l-au trimis sol la leşi. Şi au dăruit craiul leşescu Tăutului aceste sate la margine: Câmpul Lungu rusescu, Putila, Răstoaceli, Vijniţa, Ispasul, Milie, Vilavce, Carapciul, Zamostie, Vascăuţii, Voloca. Toate acestea le-au dăruit craiul leşescu Tăutului logofătului. Şi au pus hotar apa Cirimuşul, întru o duminică dimineaţa.

VII. Ştefan-vodă cel Bun, vrând să margă la biserică întru o duminică dimineaţa, la liturghie, în târgu în Vasluiu, şi ieşind în polimari la curţile domneşti ce era făcute de dânsul, au audzit un glas mare de om strigând să aducă boii la plug. Şi mirându-să ce om este acela să are duminica, şi îndată au trimis în toate părţile, ca să-l găsască pre acel om, să-i aducă la dânsul. Şi l-au aflat pre om în sus, pre apa Vasluiului, cale de patru ceasuri, arând la o movilă ce să cheamă acum Movila lui Purcel. Că pe acel om încă îl chema Purcel. Şi ducându-l pre acel om la Ştefan-vodă, l-au întrebat Ştefan-vodă: el au strigat aşè tare, şi pentru ce ară duminica? El au dzis că au strigat el să aducă boii la plug, şi ară duminica, că este om sărac, şi într-alte dzile n-au vrut frate-său să-i dè plugul, şi acum duminica i-au dat. Deci Ştefan-vodă au luat plugul fratelui celui bogat şi l-au dat fratelui celui săracǔ, să fie a lui.

VIII. Ştefan-vodă cel Bun şi cu fiiul său Bogdan-vodă, de multe ori au avut războaie cu leşii. Şi multe robii au făcut în Ţara Leşască, cât au pus pe leşi în plug de-au şi arat cu dânşii, de au sămănat ghindă, de au făcut dumbrăvi pentru pomenire, ca să nu să mai acolisască de Moldova: Dumbrava Roşie la Botăşeni şi Dumbrava Roşie la Cotnari şi Dumbrava Roşie mai gios de Roman. Şi leşii încă nu tăgăduiescu, că scrie şi în cronica, în letopisăţul lor. Numai mă mier de Miron logofătul, cum au acoperit acest lucru de nu l-au scris. Şi aşè vorbăscu oamenii, că, când au fost arând cu dânşii, cu leşii, i-au fost împungând cu strămurările, ca pre boi, să tragă. Iar ei să ruga să nu-i împungă, ce să-i bată cu biciuşcile, iar când îi bătè cu biciuşcile, ei să ruga să-i împungă.

IX. Când au murit Ştefan-vodă cel Bun, au lăsat cuvânt fiiului său, lui Bogdan-vodă, să închine ţara la turci, iar nu la alte neamuri, căci neamul turcilor sunt mai înţălepţi şi mai puternici, că el nu o va putè ţinè ţara cu sabia, ca dânsul.

X. După ce au luat Bogdan-vodă domnia, au şi triimis pre Tăutul logofătul sol la turci, când au închinat ţara la turci. Şi aşè vorbăscu oamenii, că l-au pus viziriul de au şedzut înaintea viziriului pre măcat, şi n-au fost având mestei la nădragi, că, trăgându-i cibotile, numai cu colţuni au fost încălţat. Şi dându-i cahfè, nu ştiè cum o va bè. Şi au încept a închina: „Să trăiască împăratul şi viziriul!“. Şi închinând, au sorbit felegeanul, ca altă băutură.

XI. Când au pus ţara întăi domnu pre Petru-vodă Rareş, el nu era acasă, ce să tâmplase cu măjile lui la Gălăţi, la peşte. Şi au triimis boierii şi mitropolitul haine scumpe domneşti şi carătă domnească cu slujitori, unde l-ari întâmpina să-l aducă mai în grabă la scaon, să-l puie domnu. Deci el, întorcându-să de la Gălaţi, au fost agiunsu la Docolina, de au mas acolo cu dzece cară, câte cu şase boi carul, pline de peşte. Şi piste noapte au visat un vis, precum dealul cel di cee parte de Bârlad şi dealul cel di-ncoaci era de aur, cu dumbrăvi cu totul. Şi tot sălta, giuca şi să pleca, să inchina lui Rareş. Şi deşteptându-să din somnu dimineaţa, au spus visul argaţilor săi, celor ce era la cară. Iar argaţii au dzis: „Bun vis ai visat, giupâne, că cum om sosi la Iaşi şi la Suceavă, cum om vinde peştile tot“. Şi au şi îngiugat carăle dimineaţa, şi au purces Petru-vodă înaintea carălor. Şi când s-au pogorât în vadul Docolinii, l-au şi întâmpinat gloata. Şi au început a i să închina şi a-l îmbrăca cu haine domneşti. Iar el s-au zimbit a râde şi au dzis că „de mult aşteptam eu una ca aceasta să vie“. Şi când au purces de acolo, argaţii lui au dzis: „Dar noi ce-om face, doamne, cu carăle cu pestile?“ Iar el au dzis: „Să fie carăle cu peşte, cu boi cu tot, a voastre. Şi viniţi după mine, să vă fac cărţi de scuteală, să nu daţi nemică în dzilele mele“.
XII. Petru-vodă Rareş, fugând pin târg pin Piatră, şi gonindu-l pietrenii, l-au fost agiungând un popă. Şi au tras Petru-vodă înapoi în popă cu arcul şi l-au lovit cu săgeata în oblâncul şelii. Şi i-au dzis: „Întoarce-te, popo, înapoi, nu-ţi lăsa liturghia nesfârşită“. Iar după ce au vinit Petru-vodă domnu cu a doa domnie, au scos ochii popii şi pietrenilor acelor ce l-au gonit şi le-au făcut şi blăstăm, afurisanie.

XIII. Petru-vodă Rareş, când era închis în cetatea Ciceului în Ţara Ungurească, avè nevoie de nemţi şi de unguri. Iar fiind doamna lui sirboaică, de neamul Despoţilor, fată lui Despot crai, au scris o carte sirbască la împăratul turcescu şi la viziriul, cu rugăminte. Şi au slobodzit cartea pre o fereastră gios din cetate. Şi au învăţat pre o slugă a lor, sirbu, ce avè, să să ducă cu cartea la Poartă, la viziriul. Şi mergând sluga acee la Poartă, a lui Petru-vodă, au scris viziriul la unguri să-l sloboadă pre Petru-vodă. Şi după ce l-au slobodzit, s-au dus la Poartă.
Iară după ce s-au dus Petru-vodă la Poartă, aşe vorbăscu oamenii, că au grăit viziriul împăratului să-l ierte şi să-l puie iar domnu în Moldova. Iar împăratul au răspunsu că-i giurat, pănă nu va trece cu calul preste dânsul, să nu-l lăsă. Deci viziriul au dzis că-i „prè lesne a plini măria ta giurământul“. Şi l-au scos la câmpu şi l-au culcat la pământ, învălit într-un harariu, şi l-au sărit împăratul de trii ori cu calul. Iar alţii dzicu că au şedzut supt un pod, şi împăratul au trecut de trii ori pe pod. Deci l-au îmbrăcat cu caftan, să fie iarăşi domnu în Moldova. Deci cum au slujit mai pre urmă turcilor, scrie letopisăţul.

XIV. Ilieş-vodă, ficiorul lui Petru-vodă, după ce s-au turcit, dzic să fie rămas o fată creştină după moartea lui. Şi au luat-o un grec mare, bogat, vestit la Poartă, anume Scarlat, carele şi sulgeria împărătească o ţinè el. Şi cine s-au născut dintru ace fată, mai gios arată la rândul sau.

XV. Alexandru-vodă Lăpuşneanul, fiind domnu, au făcut mănăstirea Slatina. Şi aşè dzicu oamenii că, trăind un săhastru acolo şi fiind un paltin, copaciu mare, unde este acum prestolul în oltariu, vidè acel săhastru spre duminici şi spre alte dzile mari multe lumini întru acel paltin la vremea slujbii bisericii. Şi i s-au arătat Maica Precistă în vis şi i-au dzis să margă la Alexandru-vodă, să-i facă mănăstirea. Şi mergând săhastrul la Alexandru-vodă, s-au îndemnat Alexandru-vodă de săhastru de au făcut mănăstirea Slatina întru acel loc, unde au fost paltinul. Şi au adus şi capul Sfântului Grigorie Bogoslov, de stă pănă astădzi la sfânta mănăstire la Stalina, ferecat cu argint şi cu pietri scumpe.

XVI. Începerea lui Despot-vodă cum au fost de au agiunsu de au fost domnu. El n-au fost rudă lui Despot cel Mare, ce au fost slugă lui Despot. Şi murind Despot, precum dzicǔ unii, la Veneţie, iar alţii dzicǔ că au murit la Râm, s-au sfătuit cu cele slugi să dzică că el este nepot lui Despot, şi să împartă ei averea a lui Despot, şi să-i dè lui toate scrisorili câte au avut Despot cel Mare şi puţinè din averea lui. Iar ceelaltă avere au împărţit-o celelalte slugi. Şi aşè, mărturisind cătră veneţieni că-i este nepot lui Despot cel Mare, au credzut veneţienii că-i este nepot lui Despot. Şi n-au luat nemică din averili lui Despot veneţienii, ce toate averili lui Despot cel Mare au împărţit-o slugile. Iar Despot ce au dzis că-i este nepot au luat numai scrisorili şi hrisovul cel de la Carol, împăratul nemţăscu. Şi cu acele scrisori au făcut meşterşug de au agiunsu de au fost domnu, precum scrie letopisăţul.

XVII. De la a doa domnie a lui Alexandru-vodă Lăpuşneanul au început domnii a să aşedza mai cu temei în scaon în Iaşi. Şi când au purces de la Poartă cu a doa domnie, dzicǔ să-l fie învăţat turcii să taie boierii, să-i slăbască. Şi pe cuvântul viziriului au tăiat atâta mulţime de boieri. Şi au triimis şi au ales din curteni de ţară, pre Racoviţăşti şi pre Sturdzeşti şi pre Bălşăşti şi pre alţii mulţi.

XVIII. Ieremie-vodă au fost pus multă avere la mănăstire la Suceviţă, într-un beciu supt curţile domneşti. Iară după moartea lui, vinit-au doamna cu ginerii ei din Ţara Leşască şi au luat acè avere toată, de s-au dus cu dânsa de au făcut oaste în Ţara Leşască, şi au vinit în Moldova. Care stau tainele şi pănă astădzi deşarte, unde au fost acè avere.

XIX. Când au bătut turcii pre Gaşpar-vodă la Ţuţora, întrocându-să leşii înapoi, tăiat-au un tătar pre Jolcovschii, hatmanul leşescu, lângă Movilău, precum scrie şi letopisăţul. Numai tătarul nu l-au ştiut că este Jolcovschii, hatmanul leşilor. Ce după ce l-au omorât, au găsit ceasornicul, în sân, de aur cu diiamanturi. Şi aflând tătarul că au fost hatmanul leşescu, să fie dzis tătarul acela că nu trebuieşte să trăiască omul în lume, dacă nu va avè năroc, şi să fie giunghiiat sângur.

XX. Având Radul-vodă o fată din trupul lui, să fie fugit cu o slugă, ieşind pre o fereastră din curţile domneşti din cetatea Hârlăului. Şi s-au ascunsu în codru. Şi au făcut Radul-vodă năvod de oameni şi au găsit-o la mijlocul codrului, la o fântână ce să chema Fântâna Cerbului, lângă podul de lut. Deci pre slugă l-au omorât, i-au tăiat capul, iar pre dânsa au dat-o la călugărie, de-au călugărit-o.

XXI. Radul-vodă făcând nuntă cu fiiul său Alexandru-vodă, domnul muntenescu, au luat pre fata lui Scarlat celui bogat de la Ţarigrad. Care să pomeneşte într-alt rând mai sus, că au ţinut Scarlat fata lui Ilieş-vodă celui turcit. Şi având fata lui Scarlat albaţă pre un ochiu, n-au avut viiaţă bună cu Alexandru-vodă. Şi au trimis Scarlat ferman împărătescu de ş-au luat fata de după Alexandru-vodă, de au dus-o la Ţarigrad, şi au dat-o după un grammatic, anume Mavrocordat. Şi acel Mavrocordat au făcut pre Alexandru Ecsaporitul, şi Alexandru Ecsaporitul au făcut pre Nicolai-vodă, şi Nicolaie-vodă au făcut pre Constantin¬vodă, careli au fost domnu aice la noi în Moldova în anii de la zidirea lumii 7242. Careli să trage de pre strămoaşă-sa neam din domnii cei vechi moldoveneşti.

XXII. Barnovschii-vodă mergând cu multă gloată de aice din ţară la Poartă, cu mulţi boieri şi mazili şi curteni, şi cu di ceielalţi mai proşti, şi preoţi şi cu călugări, şi mergând pe drum şi poposind şi şedzind la masă, au început a strănuta Barnovschii-vodă des şi tare. Iar boierii carii era la masă cu Barnovschii-vodă, după obicei: „Sănătos, doamne, şi pre voia mării tale!“. Iar pre urmă, vădzind că tot strănută, un boier să fie dzis: „Viermi, doamne“. Şi cum i-au dzis „viermi, doamne“, au şi tăcut de strănutat.

XXIII. Când i-au tăiat capul lui Barnovschii-vodă, calul lui au şi început a sări, cât n-au mai putut să-l ţie comisul în mână. Şi scăpându-l din mână, pe loc au cădzut de au murit. Şi vădzind turcii, mult s-au mirat şi au dzis: „Nevinovat au fost acest om“. Şi au cunoscut pre Barnovschii-vodă turcii, că au fost drept, şi s-au căit pentru că l-au tăiat. Şi s-au giurat ca să nu mai taie de acum domnu de Moldova. Numai letopisăţul de aceasta nu scrie nimicǔ. Iară oamenii aşè vorbescu, că au apucat unii dintru alţii.

XXIV. Vasilie-vodă, după ce au luat domnia de la Ţarigrad, s-au rugat viziriului să lasă ţara de bir trii ani, şi al triili anǔ să dè birul ţărâi o dată, şi pre turci pre carii or avè datorie în ţară să-i scoată, să nu supere oamenii. Şi i-au făcut pre voie viziriul. Şi după ce au vinit el în ţară, la scaonul domniii, contăş cu soboli n-au îmbrăcat trii ani, ci numai cu hulpi. Şi pe dzi numai
o mierţe de pâine să mânca şi doi berbeci şi o ialoviţă la curtea domnească. Cheltuială puţină, mai mult de doi galbeni pe dzi nu ieşiè. Şi au făcut cărţi de slobodzie în toată ţara. Şi nemică din ţară n-au luat pănă nu s-au plinit trii ani. Numai din desetină şi din mortasipii, din goştină şi din vamă ce lua să chivernisiè. Iar pănă în trii ani s-au umplut ţara de oameni. Şi au scos atunce pre ţară fumărit, câte un leu de casă. Şi au plinit atunce tustreli birurile de le-au trimis la Poartă. Şi încă au rămas şi lui Vasilie¬vodă o mie de pungi de bani dobândă. Atunce au triimis la Poartă poclon, de au mulţămit împăratului şi viziriului şi altor turci mari, blane de spinări de soboli pentru bine ce au făcut de au aşteptat ţara. Care acest dar n-au fost nici de un folos ţărâi, că au rămas obicei de dă ţara baraiamlâc de atunce încoace în toţi anii. De mirat lucru este că au fost domnu strein şi nu au fost grabnic la lăcomie.

XXV. Tot atunce, când au vinit Vasilie-vodă în scaon, era nişte joimiri moldoveni în Ţara Leşască şi prăda în multe rânduri ţara aceasta a Moldovii. Deci Vasilie-vodă scriè la leşi, să poroncească oamenilor săi celor de oaste să nu strice Ţara Moldovii. Iară leşii să mântuiè de cătră Vasilie-vodă şi dzicè că nu sunt leşi, ce sunt moldoveni aceie ce pradă. Ce Vasilie¬vodă, vădzind că-i dau acel răspunsu de la leşi, au ales şi el puţintei moldoveni de ai lui şi au strigat în lefe oameni de oaste slujitori şi i-au pornit a prăda în Ţara Leşască. Deci moldovenii cei din Ţara Leşască ce strica şi prăda aice în ţară, vădzind aşè, au vinit toţi la Vasilie-vodă de s-au închinat. Şi au început şi ei a prăda în Ţara Leşască. Apoi leşii, văzindu aşè, au început să scrie cu bănat la Vasilie-vodă, iar Vasilie¬vodă răspundzind: „Ceie ce prăda ţara mè aceie pradă şi ţara voastră“. Şi nu au ţinut aice pre mult acè gâlceavă, şi s-au aşedzat cu leşii Vasilie-vodă. Şi pre joimirii aceie i-au aşedzat la margine slujitori. Numai pre doi, trii, ce era mai căpetenii, neaşedzindu-să, i-au omorât. Şi apoi s-au făcut bună pace.

XXVI. La domnia lui Vasilie-vodă rămăsese o beizadè a Radului-vodă, tânăr. Şi au fost avut Radul-vodă un turcu mare priieten la Poartă. Şi să ruga acel turcu viziriului totdeauna pentru acel beizadè a Radului-vodă, să-l facă domnu în Moldova în locul lui Vasilie-vodă. Şi poroncind viziriul să-l aducă să-l facă domnu, au dzis că-i prè tânăr, dacă l-au vădzut viziriul. Şi au dzis turcului să mai aştepte vreo doi, trii ani, şi apoi l-a face domnu la Moldova. Şi au trimis pre acel turcu la Moldova viziriul cu o treabă, şi să vadă şi pre Vasilie-vodă şi ţara cum este. Iară Vasilie-vodă oblicisă, pentru acel turcu, că-i este nepriietin şi-i este stricată domnia despre acel turcu. Şi au şi răpedzit la Gălaţi, şi i-au ieşit mulţime de slujitori înainte, şi la Bârlad, şi la Vasluiu, şi la Scânteie, şi la Iaşi încă şi mai mulţi slujitori. Şi la drum au poroncit şi i-au ieşit mulţime de plugari şi ţară înainte, de-i vidè turcul. Şi cum au sosit la gazdă în Iaşi, cum i-au trimis Vasilie-vodă cinci mii de galbeni de aur. Şi apoi, după ce s-au împreonat cu Vasilie¬vodă, poronca ce au avut acel turcu îndată au plinit. Şi stând la vorbă cu turcul, Vasilie-vodă au spus povestea cum că el ştie că i-i domnia stricată despre dânsul. Şi i-au mai dăruit şi atunce la purces cinci mii de galbeni de aur. Şi după ce au purces turcul, pe drum i-au mai trimis şi alte cinci mii de galbeni de aur. Iar când au agiunsu turcul la Ţarigrad, i-au mai dat alte cinci mii de galbeni de aur, carii s-au făcut preste tot doaodzăci de mii de galbeni de aur. Iar după ce au mărsu turcul la viziriul de s-au împreunat, întrebându-l viziriul de Vasilie-vodă, au început turcul a dzice viziriului: „Bine ai nemerit, măria ta, de nu te-ai grăbit să-l mazileşti pre acel domnu harnic şi de treabă şi putincios. Că este mulţime de oameni în ţara lui, şi de l-ai fi mazilit, s-ar fi făcut mare greşală, că are nişte slujitori mulţi şi ţară cu putere mare, şi poate s-ar fi hainitǔ şi ar fi vinit şi el la o peire. Şi acmu el ştie că vei măria ta să-l mazileşti şi să pui domnu pre ficiorul Radului-vodă, şi este în grije. Deci de vei socoti măria ta, să faci surgun pre ficiorul Radului-vodă, să audă Vasilie-vodă, şi atunce îi va ieşi grija“. Deci viziriul îndată au poroncit de l-au făcut surgun, şi s-au tâmplat de au murit ficiorul Radului¬vodă în surgunie. Şi s-au mântuit Vasilie-vodă cu doaodzăci de mii de galbeni de aur şi au rămas în pace. Aşè ţin turcii prieteşugul, pentru voia banilor.

XXVII. Vasilie-vodă, aproape de mazilie, au greşit lui Dumnedzeu, că i s-au întunecat mintea spre lăcomie, de au stricat mănăstirea Putna, gândind că va găsi bani, şi n-au găsit. Şi s-au apucat să o facă de’ nou iarăşi precum au fost, şi nu i-au agiutat Dumnedzeu să o facă. Că au zidit-o numai din temelie din pământ pănă la ferestri, şi i-au luat Dumnedzeu domnia. Că s-au sculat Gheorghie Ştefan logofătul cu oaste asupra lui şi l-au scos din domnie. Iar plumbul cu careli au fost acoperită mănăstirea Putna l-au luat căzacii lui Timuş, a ginerelui Vasilie¬vodă, de l-au dus la cetate la Suceavă, de au făcut glonţuri de puşcă, să apere cetatea Sucevii despre Gheorghie Ştefan-vodă. Ce ştiu că au apărat-o bine, că s-au osândit şi Timuş pentru prada şi jacurile ce au făcut pe la sfintele mănăstiri. Şi ş-au pus şi el capul de glonţu, precum scrie letopisăţul. Şi pre urmă au gătit mănăstirea Putna Gheorghie Ştefan-vodă, după ce au luat domnia, de este zidită precum să vede acmu.

XXVIII. După ce s-au dus Vasilie-vodă la Poartă, l-au închis turcii în Edicula1. Şi-l pârâè domnul muntenescu şi domnul moldovenescu şi Racoţi, craiul ungurescu, şi sta tare asupra lui, să-l omoară împărăţia. Şi giuruiè trii mii de pungi de bani. Iar Vasilie-vodă îş pierdusă toată nedejdea de viiaţă. Şi ş-au chemat toate slugile, câte ave prè lângă dânsul, acolo la Edicula şi ş-au împărţit toată averea lor. Şi le-au dzis, de a peri, să fie averea acee a lor, iar de nu va peri, să i-o de iarăş înapoi. Şi-ş aştepta numai ceasul, să vie să-l omoară. Iară atunce viziriul au chemat pre toţi paşii de era la Poarta împărătească şi au sfătuit cu dânşii şi li-au spus cum dăruiescu trii mii de pungi de bani, ca să-l omoară pre Vasilie-vodă. Şi toţi au sfătuit să-l omoară, numai unul dintre dânşii au dzis că mulţi bani sunt, dar la o împărăţie o leafă nu agiungu bani şi nu sunt mulţi. Şi acest om poate-fi este trebuitoriu, de giuruiescu ei atâte pungi de bani să-l omoară. Că acest om să cunoaşte că-i harnic. Şi poate să vie o vreme să trebuiască şi să slujască împărăţiii mai mult preţul decât trii mii de pungi de bani, îndzăcit decât giuruiescu ei. Şi grăind acel paşe acel cuvânt, au lăsat toţi după cuvântul lui. Şi l-au iertat împărăţia pre Vasilii-vodă şi l-au slobodzit din Edicula. Şi după acee curund era să-l puie domnu. Iar n-au zăbăvit şi au murit.

XXIX. Gheorghie Ştefan-vodă, când era boieriu, murindu-i giupâneasa, au rămas văduvoiu. Şi tâlnind o giupâneasă săracă, frumoasă, tânără, anume Safta, de neamul Boieştilor, au timpinat-o pe drum mergând cu rădvanul la Iaşi. Şi au poprit rădvanul cu sila, şi s-au suit fără de voia ei în rădvan, şi au întorsu rădvanul înapoi la casa lui. Şi pre urmă au priimit şi è şi s-au cununat cu dânsul, care au agiunsu de au fost şi doamnă.

XXX. Gheorghii Ştefan-vodă, când era logofăt mare, au fost şedzind odată în divan cu toiagul în gură . Iar Iordachi Canta¬cuzino cel bătrân, vel-visternic: „Ce dzici în fluier, dumneata, logofete?“ Iar el au răspunsu: „Dzic în fluier, să mi să coboare caprile de la munte, şi nu mai vin“. El au răspunsu în pildă, şi alţii nu s-au priceput. Că el aştepta oştile ungureşti să vie de preste munte.

XXXI. Gheorghie Ştetan-vodă trecând cu oaste ungurească prin Roman, să scoată pre Vasilie-vodă din domnie, iar un bivolar bătrân al lui au ieşit înainte dintr-o cârcimă, fiind bat, în mijlocul târgului. Şi au început a râde şi a bate în palme şi a dzice: „Dragul badii, Ştefan-vodă, mai bine îţi şade în domnie decât în boierie. Aşè să mi te porţi!“ Iar Ştefan-vodă l-au întrebat: „Ce ţi-i voia, măi?“ Iar bivolariul au dzis: „O bute de vin am neguţat şi n-am bani să o plătescu, să beu pentru sănătatea mării tali şi a oştii mării tali!“ Atunce Ştefan-vodă s-au zâmbit a râde şi au dzis la şoltuzul: „Pas’ să ţi-o plătească“. Şi au mărsu de au băut butea cè de vin toată, cu soţiile lui cu cine au fost, şi au plătit şoltuzul butea cè de vin.
XXXII. Gheorghie Ştefan-vodă, după ce au luat pre doamna lui Vasilii-vodă din Suceavă la mâna lui şi pre Ştefăniţă-vodă, pre fiiul său, l-au însămnat la nas puţintel, şi pre doamna au vrut să-şi râdă de dânsa. Ce doamna lui Vasilii-vodă l-au probozit şi au început a-l blăstăma şi a-l sudui şi a-i dzice dulău fară de obraz, cum nu să teme de Dumnedzeu, că i-au fost domnu-său stăpân, şi i-au mâncat pita. Şi aşe i-au dat pace şi o au trimis la Buciuleşti de au închis-o în curţile lui. Şi i-au luat averea şi multă spaimă i-au făcut.

XXXIII. Gheorghie Ştefan-vodă, după ce ai prinsu pre Toma vornicul Cantacozino în Suceavă, l-au îmbunat pănă a aduce pre frate-său Iordachi Cantacozino din Ţara Leşască, cu giurământ, de la Cameniţă. Şi apoi, prindzind pre amândoi fraţii, i-au închis pre amândoi fraţii împreună cu doamna lui Vasilii-vodă la Buciuleşti. Şi acolo multă groază le făcè, şi umbla noaptea cu luntrea pre apa Bistriţii, de-i spăriè că-i vor răsturna în Bistriţă. Şi le-au luat tot ce-au avut, şi sate, şi haine, şi odoară, şi bucate, şi bani gata noaodzăci de mii de galbeni de aur ungureşti. Şi au trimis pre armaşul cel mare, pre Hăbăşescul, să-i omoară. Ce Hăbăşescul nu s-au grăbit cu moartea. Şi au scris în doao rânduri Gheorghie Ştefan-vodă numai să-i omoare, şi tot n-au vrut să să grăbească să-i omoare. Iar al triile rând, scriind Gheorghii Ştefan-vodă la armaşul Hăbăşescul numai să-i omoară, şi stând cărţile gata pre masă, întru acel ceas au sosit un căpitan din Ţara Muntenească, anume Uşurelul, cu cărţi de la Constantin-vodă Băsărabă, domnu nou, poftind cu scrisoare pre Gheorghie Ştefan-vodă să-i sloboadă pre acei doi boieri, să nu-i omoară. Iar de-i va omorî, vor strica prieteşugul, şi să fie gata de războiu. Şi Gheorghie Ştefan-vodă nu ştiè nemică de moartea lui Matei¬vodă. Că, cum au murit Matei-vodă, au şi rădicat domnu pre Constantin-vodă slujitorii şi boierii şi ţara. Întru acel ceas au cădzut cu rugăminte Constantin postelnicul Cantacozino, frateli Tomii vornicului şi a lui Iordachi vistiernicului, de au scris Constantin-vodă Băsărabă la Gheorghii Ştefan-vodă, precum s-au pomenit mai sus. Şi căpitanul acela, ce-au vinit cu cărţile, întru o dzi şi într-o noapte din Bucureşti au agiunsu în Iaşi, i-au pus muntenii numai de atunce, Uşurelul. Careli după acee multă milă au avut de la Cantacozineşti. Şi aşè cu această tâmplare i-au iertat Gheorghii Ştefan-vodă pre aceşti doi boieri şi li-au dat moşiile înapoi, iar altă nemică nu le-au dat ce le luasă.

XXXIV. Gheorghii Ştefan-vodă, după ce s-au dus în Ţara Ungurească, umblat-au pin multe părţi de loc, ca să-i dè oaste, pe la nemţi, pe la leşi, pe la Moscu, pe la şvedzi. Şi au dăruit împăratului moschicescu o cruce ferecată cu aur şi cu pietri scumpe de patru sute de pungi de aur de bani, ca să-i dè oaste, să vie în Moldova. Şi tot l-au purtat cu voroave şi nu i-au mai dat oaste, pănă ce i s-au tâmplat de au murit acolo la Moscu. Şi pe urmă i-au adus oasăle lui în Moldova, în mănăstirea lui la Caşen, de l-au îngropat.

XXXV. Iară pre doamna lui Gheorghii Ştefan-vodă, pe Safta, ce o luasă cu sila, precum s-au scris mai sus, o urâsă Gheorghii Ştefan-vodă, umblând prin ţări streine, şi au triimis-o în ţară aice, pănă a nu muri el. Şi el ş-au fost luat o slujnică ţiitoare dintru aceli ţări streine. Iar doamna Safta au trăit aice în ţară cu multă vreme şi după moartea lui Gheorghii Ştefan-vodă.

XXXVI. Fost-au luat Iordachi Cantacozino şi Toma frate-său toate moşiile Ceaureştilor, pentru acè pradă ce le-au făcut Gheorghii Ştefan-vodă, cu dreptate şi cu giudecată. Dar mai pre urmă s-au socotit Toma vornicul şi cu frate-său Iordachi visternicul de voia lor şi le-au dat iar la neamurile lui moşiile, la Ceaureşti, să le stăpânească. Iară Racoviţăştii, nu să ştie din ce pricină au fost luat şi ei moşii de-a Ceaureştilor atunce şi nu le-au mai dat înapoi, care moşii din neamul Racoviţăştilor şi astădzi le ţin de le stăpânescu, satul Roznovul şi alteli.

XXXVII. Ghica-vodă, de neamul lui fiind arbănaş, copil ţânăr au purces de la casa lui la Ţarigrad, să-ş găsască un stăpân să slujască. Şi cu dânsul s-au mai luat un copil de turcu, iar sărac, din ostrovul Chiprului1. Şi mergând amândoi dempreună la Ţarigrad, multe vorbe bune au vorbit: de vor găsi pită, să să caute unul pre altul. Şi au dzis Ghica-vodă: „Tu eşti turcu, poţi să agiungi să fii om mare, şi ce mi-i face pre mine atunce?“ Iar turcul au dzis atunce: „De voi fi eu om mare, te voi face de vii fi mai mare în Chipru, giudecătoriu.“ Şi mergând în Ţarigrad, s-au despărţit unul de altul, să-ş caute stăpâni.
Deci copilul cel de turcu au nemerit la un agă, ce era de curtea împărătească. Şi au slujit aşè din stăpân în stăpân, pănă au agiunsu de era paşe. Şi fiind paşe sărac, avè un priietin musaip împărătescu. Şi mergè totdeauna la vorbă la acel musaip împărătescu. Şi pre acee vreme să tâmplasă de era multe zorbale în Ţarigrad, de nu să mai putè aşedza Poarta. Deci Chiupruliolul au dzis cătră acel priietin musaip de casa împărătească: „De m-ar pune pre mine viziriu, aş potoli eu zorbaleli aceste“. Iar împăratului i să supărasă cu zorbaleli, şi să miera ce va face, şi întreba sfat şi pre unul şi pre altul. Şi aflând vreme acel musaip împărătescu, au spus împăratului că „este un paşe sărac, şi el dzice să-l pui măria ta vizir, că a potoli toate gâlcevile aceste, pre careli îl cheamă Chiupru¬liolul“. Deci împăratul îndată l-au adus şi l-au pus viziriu. Şi cum l-au pus viziriu, îndată au şi pus şi au strigat oastea, şi pre de altă parte au început a tăiè capetili celor vicleni, pănă i-au spăriiat, de au aşedzat toate zorbaleli. Şi au rămas viziriu lăudat la turci, precum s-au vădzut şi să vede şi pănă astădzi neamul lui.
Iară Ghica-vodă, intrând în Ţarigrad, au nemerit la capi¬chihăile moldoveneşti de au slujit, apoi au vinit la Moldova cu neguţitorie, apoi la Vasilie-vodă, lipindu-să de curte, fiind şi Vasilie-vodă tot de un neam, arbănaş. Şi vrând şi Dumne-dzeu, au agiunsu de au fost capichihaie la Ţarigrad şi vornic mare aici în Moldova. Deci tâmplându-să atunce, la vremea lui Gheorghii Ştefan-vodă, de au fost la Poartă cu alţi boieri, viziriul vădzându-l l-au şi cunoscut cine este. Iar Ghica-vodă nu-l cunoştè pre viziriul. Deci viziriul Chiupruliolul au şi chemat pre haznatariul lui şi i-au dzis în taină: „Vedzi cel boieriu bătrân moldovan ce este la Divan? Să-l iei şi să-l duci la odaia ta, pănă s-a rădica Divanul, şi apoi să-l aduci la mine în taină cum trebuieşte“. Iar Ghica-vodă, după ce îl luasă dintre ceielalţi boieri, să spăriiasă tare, că nu ştiè povestea ce este. Şi după ce s-au rădicat Divanul şi l-au adus la viziriul, l-au îndrebat viziriul ce om este şi de unde este, şi au dzis: „Cunoşti-mă pre mine, au ba?“ Iar Ghica-vodă s-au spus de unde este de locul lui, iar a cunoaşte pre viziriul nu-l cunoştè. Atunce viziriul Chiupruliolul s-au spus şi au dzis: „Ţii minte ce am vorbit când viniiam amândoi pre cale?“ Şi au dzis: „De ai uitat tu, dar eu n-am uitat, şi iată că te voi face domnu în Moldova; numai să taci mâlcom“. Iar Ghica-vodă au şi mărsu de i-au sărutat mâna şi s-au rugat atunce pentru stăpânu-său, să-l lasă să fie domnu, să nu-l mazilească. Iar viziriul au răspunsu: „Acmu deodată îl las să fie, iar mai pre urmă cuvântul mieu gios nu l-oi lăsa, ce te voi face pre tine“. Şi pre urmă, chemând la Poartă pre Gheorghii Ştefan-vodă, şi nevrând Gheorghii Ştefan-vodă să margă, au pus pre Ghica-vodă domnu în Moldova, după cum scrie letopisăţul. Aşè au fost povestea ieşirii acestor doi oameni, Chiupruliului viziriului şi Ghicăi-vodă, că unde este voia lui Dumnedzeu să biruiescu toate firili omeneşti.

XXXVIII. Ştefăniţă-vodă, ficiorul lui Vasilie-vodă, fiindu domnu tânăr dezmierdat şi inimos, de multe ori ieşind cu boierii la primblări, punè de lua frâile din capeteli cailor boierilor şi le da chiot cailor, de cădè boierii gios de-ş sfărma capetile, cât să îngrozise boierii a mai merge cu dânsul cu cai buni la primblări.

XXXIX. Ştefăniţă-vodă vrând odată să scoată fumărit pe ţară câte şase orţi de casă, şi înainte vreme era obicei de da numai câte un leu de casă, iar Toma vornicul şi cu Iordachi, frate-său, Cantacozineştii nu-l lăsa să-l scoată mai mult decât un leu şi-i dzicè să nu facă obicei nou, că nu-i bine. Iar Ştefăniţă-vodă îndată s-au mâniiat şi au scos hamgeriul şi s-au răpedzit să dè într-înşii, şi ei au fugit din casă afară. Măcar că acei boieri era greci, dar să punè tare pentru ţară şi pentru obicei nou să nu să facă, că obiceiele cele noao fac răsipă ţărilor şi peire domnilor.

XL. Audzind aceste fapte răle Vasilie-vodă, tată-său, la Ţarigrad, nu-i părè bine şi-i scriè de multe ori să să lasă. Şi de nu ar fi murit, era numai să-l scoată din domnie pre fiiul său, să vie el domnu în Moldova, că cunoştè că nu va procopsi fiiul său în domnie, Ştefăniţă-vodă.

XLI. Era un boier, anume Neculai Milescul Spătariul, de la Vaslui de moşia lui, prè învăţat şi cărturar, şi ştiè multe limbi: elineşte, sloveneşte, greceşte şi turceşte. Şi era mândru şi bogat, şi umbla cu povodnici înainte domneşti, cu buzdugane şi cu paloşe, cu soltare tot sirmă la cai. Şi lui Ştefăniţă-vodă îi era prè drag, şi-l ţinè prè bine, şi tot la masă îl punè, şi să giuca în cărţi cu dânsul, şi la sfaturi, că era atunce grammatic la dânsul. Iar când au fost odată, nu s-au săturat de bine şi de cinstea ce avè la Ştefăniţă-vodă, ce au sedzut şi au scris nişte cărţi viclene, şi le-au pus într-un băţǔ sfredelit, şi le-au trimis la Constantin¬vodă cel Bătrân Băsărabă în Ţara Leşască, ca să să rădice de acolo cu oşti, să vie să scoaţă pre Ştefăniţă-vodă din domnie. Iar Constantin-vodă n-au vrut să să apuce de acele lucruri ce-i scriè, ce s-au sculat şi au trimis băţul acel sfredelit cu cărţi cu tot înapoi la Ştefăniţă-vodă, de le-au dat. Deci Ştefăniţă-vodă, cum au vădzut băţul cu cărţile, s-au prè mâniet şi l-au şi adus pre acel Nicolai Milescul înaintea lui, în casa cè mică, şi au pus pre calău de i-au tăiat nasul. Scoţând Ştefăniţă-vodă în grabă hamgeriul lui din brâu, au dat de i-au tăiat calăul nasul. Şi n-au vrut să-l lasă pe calău să-i taie nasul cu cuţitul lui de calău, ce cu hamgeriul lui Ştefăniţă-vodă i-au tăiat nasul. După acee, Nicolai Cârnul au fugit în Ţara Nemţască şi au găsit acolo un doftor, de-i tot slobodziè sângeli din obraz, şi-l boţiè la nas, şi aşè din dzi în dzi sângele să închega, de i-au crescut nasul la locu, de s-au tămăduit. Iar când au vinit aice în ţară, la domniia lui Iliieş-vodă, numai de abiè s-au fost cunoscut nasul că-i tăiat. Numai tot n-au şedzut în ţară mult, de ruşine, ce s-au dus la Moscu, la mareli împărat, la Alexii Mihailovici, la tatăl marelui Petru împărat, carele au vinit la noi aice în Moldova. Şi pentru învăţătura lui au fost terziman împăratului şi învăţa şi pre fiiul împăratului, pre Petru Alexievici, carte. Şi era la mare cinste şi bogăţie. Şi l-au trimis împăratul Alexii Mihailovici sol la mareli împărat al chitailor, de au zăbăvit la Chitai vreo doi, trii ani. Şi au avut acolo multă cinste şi dar de la mareli împărat la chitailor, şi multe lucruri de mirat au vădzut la acè împărăţie a chitailor. Şi i-au dăruit un blid plin de pietri scumpe şi un diiamant ca un ou de porumbu. Şi întorcându-să pe drum înapoi, s-au tâmplat de au murit împăratul Moscului, pre anume Alexii Mihailovici, iar senatorii de la Moscu i-au ieşit întru întimpinare, şi i-au luat aceli daruri şi tot ce au avut, şi l-au făcut surgun la Sibir. Şi au şedzut câţiva ani surgun la Sibir. Iară mai pre urmă, rădicându-să Petru împărat, fiiul lui Alexii Mihailovici, carele au vinit aici în ţară, în Moldova, de s-au bătut cu turcii la Prut, la Stănileşti, din gios de Huşi, în ţinutul Fălciiului, agiuns-au Cârnul din Sibir cu cărţi la dânsul, la împăratul Petru Alexievici, de i-au făcut ştire de toate ce-au făcut şi cum este surgun.
Atunce Petru Alexievici împărat îndată au chemat senatorii şi au întrebat dzicând: „Unde este dascălul mieu cel ce m-au învăţat carte? Acmu curund să-l aduceţi“. Şi îndată au răpedzit de olac şi l-au adus la Petru Alexievici, împăratul Moscului, în stoliţă. Şi l-au întrebat ce-au vădzut şi ce au păţit, şi i-au plătit lucrurile toate acele de la senatori ce-i luasă, pănă la un cap de aţă, şi diiamantul cel mare. Şi împăratul, după ce l-au vădzut, s-au mirat şi l-au dat în haznaoa cè împărătească, iar Cârnului i-au dat optdzăci de pungi de bani. Şi l-au luat iară în dragoste şi în milă şi l-au pus iar sfetnic.
Şi când au ras barbeli, împăratul, a moscalilor, atunce când s-au schimbat portul, atunce sângur împăratul i-au ras barba cu mâna lui. Şi au trăit Cârnul pănă la a doa domnie a lui Mihai¬vodă Racoviţă, şi atunce au murit. Care mare cinste i-au făcut împăratul la moartea lui şi mare părere de rău au avut după dânsul, că era trebuitoriu la aceli vremi.
Rămas-au acelui Cârnu ficiori şi nepoţi, şi au agiunsu unii de au fost polcovnici spre slujba oştirii. Că să însurasă el acolo, de luasă moscalcă. Şi s-au mai dus după dânsul de aice din Moldova trii nepoţi de frate, de să aşedzase şi ei pe lângă unchiu-său. Şi aceie avè milă de la împărăţie, şi acolo au murit.

XLII. Ştefăniţă-vodă dzicu unii că pentru vrăjmăşia lui şi supărarea ce făcè boierilor, atunce la Tighine, la Bender, când s-au bolnăvit, să fie murit de otravă. Dar adevărul nu să ştie, că letopisăţul nu scrie nemică de acest lucru."
("Letopiseţul Ţării Moldovei" / "O samă de cuvinte",
scris de Ion Neculce)

vineri, 21 august 2009

România Mare a dat umanităţii Mari Români

Putem observa cu stupoare cum chiar unii români afirmă despre locuitorii acestei ţări că ar fi doar nişte „barbari” încă de pe vremea dacilor, care n-ar fi ştiut nici măcar să scrie (cum prezintă în unele articole „Academia Caţavencu”) şi că românii sînt şi acum „codaşii Europei”! Astfel de afirmaţii pot fi semne de incultură crasă sau, de cele mai multe ori, de rea-voinţă, ce apare ca un rezultat al oportunismului unor ziarişti care nu urmăresc altceva decît banii care vin din Vest sau de la Est. Şi pentru că autorii celui mai popular dicţionar occidental „Larousse” nu vorbesc deloc de români ca naţiune importantă pentru dezvoltarea civilizaţiei umane, vom prezenta o serie de inventatori de marcă originari din România, sau personalităţi mondiale de prima mărime care aparţin acestui neam, dar care din păcate nu sînt cunoscute, deoarece se pare că mass-media românească este mult mai preocupată de cazuri stupide care nu au nici o valoare umană şi naţională.
Rachetele expediate de la Cape Kennedy şi aripile „Delta” au fost inventate la Sibiu încă din 1555! Onest, Robert Charroux a semnalat acest eveniment, cu toate amănuntele necesare şi cu o firească uimire că „istoria oficială” a „reuşit” să-l neglijeze.
Racheta spaţială cu trei etaje de carburant solid („model Cape Kennedy”) a fost inventată în 1529 şi trimisă în spaţiu cu succes în 1555, în prezenţa a mii de spectatori. Performer: Conrad Haas, şeful Depozitului de Artilerie de la Sibiu (1550-1570).
Această informaţie şi următoarele provin dintr-un vechi manuscris descoperit de prof. Doru Todericiu, în 1961, la biblioteca din Sibiu. Lista invenţiilor menţionate în manuscris conţine: racheta cu două etaje de ardere (1529); racheta cu trei etaje (1529), baterie de rachetă (1529), căsuţa zburătoare (1536), experimentarea principiului arderilor necesare la racheta cu mai multe etaje (1555), utilizarea aripioarelor de stabilizare avînd forma literei Delta (1555). * „Căsuţa zburătoare”, propulsată în aer de rachetă, nu era nimic altceva decît anticiparea cabinei spaţiale folosite de cosmonauţi începînd cu anii ‘50! * În lucrare erau menţionate şi pulberile lui Ioan Românul din Alba Iulia.
* Radioactivitatea artificială a fost descoperită de o savantă de la Facultatea de Ştiinţe Bucureşti şi însuşită apoi de Marie Curie şi întrebuinţată pentru distrugere. Cerînd un grad superior la facultate, savanta româncă îi scria regelui Carol al II-lea: „Numirea mea s-ar putea face pe aceeaşi cale excepţională ca şi a domnilor recomandaţi de dl. Perrin, ca o recompensă a descoperirii radioactivităţii artificiale, care este a mea şi de al cărei fruct s-a bucurat d-na Joliot Curie, recomandată de însuşi dl. Perrin pentru Premiul Nobel. Domnul Decan al Facultăţii de Ştiinţe şi o parte din profesori mă sacrifică pentru a nu-i nemulţumi pe dl. Perrin şi pe soţii Joliot Curie, de care, zic dumnealor, au nevoie”. Veşnicele „plecăciuni” faţă de cei de afară, bogaţi, deci deştepţi şi merituoşi! Nedreptăţita savantă înfiinţase din proprie iniţiativă Catedra de Radioactivitate de la Facultatea de Ştiinţe Bucureşti.
1827 – Petrache Poenaru, membru al Academiei Române şi unul dintre organizatorii învăţămîntului naţional, inventează predecesorul stiloului modern: „condei portăreţ, fără sfîrşit, alimentîndu-se singur cu cerneală”.
1858 – Bucureşti – primul oraş din lume iluminat cu petrol şi prima rafinare a petrolului.
1880 – Dumitru Văsescu construieşte automobilul cu motor cu aburi.
1881 – Alexandru Ciurcu obţine un brevet din Franţa prin care prevede posibilitatea zborului cu reacţie.
1885 – Victor Babeş realizează primul tratat de bacteriologie din lume.
1886 – Alexandru Ciurcu construieşte prima ambarcaţiune cu reacţie.
1887 – C. I. Istrate: Friedelina şi franceinele.
1895 -D. Hurmuzescu descoperă electroscopul.
1899 – C.I. Istrate descoperă o nouă clasă de coloranţi.
1900 – Nicolae Teclu: becul cu reglarea curentului electric şi gaz.
1904 – Emil Racoviţă, fondatorul biospeologiei.
1905 – Augustin Maior: telefonia multiplă.
1906 – Traian Vuia: avionul cu tren de aterizare pe roţi cu pneuri; cu „Vuia I” acesta reuşeşte prima decolare fără să folosească nici un mijloc ajutător, numai cu aparate aflate la bord (în fapt, primul avion din istorie).
1906 – A.A. Beldiman: aparatul hidraulic cu dalta de percuţie pentru sondaje adînci.
1908 – Lazar Edeleanu: primul procedeu de rafinare a produselor petroliere cu bioxid de sulf din lume, procedeu care îi poartă numele.
1908 – Acad. Nicolaie Vasilescu-Karpen: „pila Karpen”, care funcţionează încă şi produce curent electric, neîntrerupt, de aproape 100 de ani!
1910, iunie – Aurel Vlaicu lansează primul avion din lume fuselat aerodinamic.
1910 – Tache Brumărescu: maşina de tăiat sulf.
1910 – Ştefan Procopiu: efectul circular al discontinuităţilor de magnetism.
1910 – Gh. Marinescu: tratamentul paraliziei generale.
1910 – Henri Coandă reuşeşte primul zbor al unui avion cu reacţie (fabricaţie proprie).
1910 – Ioan Cantacuzino: „fenomenul Cantacuzino” (aglutinarea unor microbi).
1913 -1916 – Ioan Cantacuzino: vaccinarea antiholerica (metoda Cantacuzino).
1916 – D. Danielopolu: acţiunea hipertensivă a digitalei.
1918 – Gogu Constantinescu întemeiază o nouă ştiinţă: sonicitatea.
1919 – Ştefan Procopiu: unitatea elementară de energie magnetică (magnetonul).
1920 – Emil Racoviţă pune bazele Institutului de Speologie Cluj (primul din lume).
1920 – Ing. Gheorghe Botezatu a calculat traiectoriile posibile Pămînt – Lună, folosite la pregătirea programelor „Apollo” (al căror părinte a fost sibianul Herman Oberth); el a fost şi şeful echipei de matematicieni care a lucrat la proiectul rachetei „Apollo” care a dus primul om pe Lună.
1921 – Aurel Perşu: automobilul fără diferenţial, cu motor în spate (de forma „picăturii de apă”)
.1921 – Nicolae Paulescu descoperă insulina; pentru că era un anti-mason virulent, Premiul Nobel l-au primit canadienii F. Banting şi J.R.J. McLeod pentru aceasta descoperire.
1921 – Ştefan Procopiu: Fenomenul Procopiu (depolarizarea luminii).
1922 – C. Levaditi şi Sazevac: bismutul ca agent terapeutic împotriva sifilisului.
1925 – Traian Vuia: generatorul de abur cu ardere în cameră închisă şi cu vaporizare instantanee.
1930 – Elie Carafoli: avionul cu aripa joasă.
1933 – Henri Coandă: aerodina lenticulară (farfuria zburătoare).
1938 – Henri Coandă: efectul Coandă.
1938 – Henri Coandă: discul volant.
1952 – Ia fiinţă Institutul Naţional de Geronto-Geriatrie „Dr. Ana Aslan”, primul institut de geriatrie din lume, model pentru ţările dezvoltate, prin asistenţă clinică şi cercetare. „Ana Aslan” are, anual, mii de pacienţi. Efectele terapiei Aslan asupra îmbătrînirii au convins încă de la început, aducînd institutului pacienţi cu nume celebre: Tito, de Gaulle, Pinochet, Chaplin, Claudia Cardinale, prinţese, conţi şi directori ai unor mari bănci ale lumii. Renumele produselor „Aslan” a trecut şi Oceanul, John Kennedy recurgînd, pentru o afecţiune a coloanei vertebrale la un tratament la domiciliu cu „Gerovital”. O menţiune specială facem pentru Ştefan Procopiu, fizician de renume mondial, Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi, membru al Academiei Române, intemeietorul şcolii româneşti de magnetism, om de mare ţinută profesională, de înaltă atitudine civică şi patriotism. În 1919, plecînd de la teoria cuantelor a lui Max Planck, calculează valoarea magnetonului teoretic (unitatea elementară de energie magnetică), astăzi cunoscut ca „magnetonul Bohr-Procopiu”. În 1921 descoperă fenomenul de depolarizare a luminii în suspensii şi coloizi, denumit fenomenul Procopiu, urmat în 1930 de efectul Procopiu, în magnetism. Propus pentru acordarea Premiului Nobel pentru fizică de către comisia de recomandări în urma dovedirii teoretice a existenţei magnetonului, a fost privat pe nedrept de distincţie, aceasta fiindu-i înmînată savantului danez Niels Bohr, deşi descoperirea a fost anunţată întîi de român.
O sincronicitate uimitoare a fost sesizată de unele persoane: vehiculul descris de profetul biblic Ezechiel a fost asemuit cu ingenioasele centuri zburătoare testate de americani în 1961, dar, deşi americanii au fost creditaţi ca autori ai invenţiei, adevăratul inventator este Justin Capra care, în 1958, a proiectat, realizat şi zburat cu un astfel de aparat. Acum, acest aparat a fost îmbunătăţit şi este folosit (cu o autonomie de 30-40 minute) pentru salvarea rapidă de pe platformele marine şi pentru supravegherea zonelor forestiere.
Un crater de pe lună poartă numele lui Spiru Haret. Aceasta deoarece savantul român a demonstrat că axa mare a elipsei pe care se deplasează Pămîntul în jurul Soarelui este de o mărime variabilă, creînd premisele de bază ale astrofizicii moderne. Mai putem semnala existenţa unor personalităţi, adevăratele „vîrfuri de talie universală” apărute dintre minorităţile din România, în toate domeniile. Un exemplu de prim rang: prof. Herman Oberth, un sas din Sibiu, considerat „părintele navigaţiei spaţiale” şi, de asemenea, profesorul lui Werner von Braun, şeful programului rachetelor americane „Saturn”.
Alte realizări româneşti:
Ştefan Odobleja: părintele ciberneticii generalizate.
Timişoara: primul oraş european cu iluminat stradal cu energie electrică (noiembrie 1884).
Grigore Antipa: savant naturalist, inventatorul dioramelor (1912).
Ion Agârbiceanu: primul laser cu gaz (heliu-neon) cu radiaţie infraroşie (1962).
Dumitru Daponte: inventatorul modalităţii de proiectare a filmului în relief.
Iulius Popper: inventatorul unui dispozitiv pentru recoltarea aurului din apa mării; în plus, este cel care a dat denumiri româneşti unor locuri din Ţara de Foc (Sinaia, Ureche, Lahovary, Rosetti).
Aurel Perşu: a stabilit că automobilul cu cele mai corecte forme aerodinamice trebuie să fie proiectat avînd forma unei picături de apă, în cădere. General Motors, precum şi Ford au făcut propuneri pentru achiziţionarea patentului.
Anghel Saligny: construieşte în premieră mondială, la Brăila şi Galaţi, silozuri din beton armat (pentru poduri).
Eliza Leonida Zamfirescu: prima femeie inginer din lume.
Smaranda Brăescu: una dintre primele femei paraşutist din lume, deţinătoare a mai multor recorduri mondiale în domeniu.
REALIZĂRI CONTEMPORANE
O altă idee propagată destul de puternic în societatea românească de astăzi este că, deloc mîndri cu originea lor, unii dintre români afirmă că toate aceste prilejuri de mîndrie naţională ţin doar de domeniul trecutului, că România de astăzi ar fi o „ţară bolnavă”, fără civilizaţie, fără personalităţi marcante, ea fiind mereu „codaşa Europei”. Pentru a contracara astfel de teorii negativiste, menite să-i ţină pe români „la locul lor” (şi depărtîndu-i de tradiţia şi sufletul neamului românesc), teorii stabilite de cei ce se doresc „Atotputernicii Lumii”, Iluminaţi sau francmasoni, vom oferi şi o serie de realizări ale geniului românesc ale ultimilor ani:
Dr. fizician Eugen Pavel, de la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele, a realizat un CD ROM (din sticlă) cu o capacitate de stocare de 15.000 ori mai mare decît a unuia obişnuit. Pe 5 astfel de CD-uri ar putea fi stocată întreaga Bibliotecă a Academiei Române, iar informaţiile ar putea rezista 5.000 de ani! În noiembrie 1999, invenţia sa a fost premiată cu medalia de aur la Salonul Mondial al Invenţiilor „Bruxelles Europa”, iar autorul doreşte cu orice preţ producerea de serie în România. Dar forurile din România întîrzie la nesfîrşit formalităţile.
Constantin Pascu a realizat în anul 2000, în premieră mondială, un aparat care purifică aerul în spaţiile de locuit: distruge bacteriile din aer, reţine praful şi fumul de ţigară, atmosfera devenind „ca în salină sau pe litoralul marin”. Instalarea acestui aparat costa atunci doar 480.000 lei!
Petrică Ionescu este cel mai important regizor de operă după Zefirelli (afirmaţie făcută de George Astalos, în ianuarie 2001).
România a cîştigat Campionatul Mondial de bridge (considerat de mulţi drept cel mai inteligent joc de cărţi) pe Internet, în 16.11.2000 (107 – 75 cu SUA în finală).
Hackerii români sînt consideraţi printre cei mai buni (şi mai periculoşi) din lume. „Distracţia” (conform declaraţiei lor, ei nu fură informaţii, ci doar doresc să îşi dovedească valoarea) celor „5 magnifici de la Răsărit” a obligat CIA să trimită o delegaţie la Bucureşti. Printre site-urile „sparte” de ei: US Army, US Air Force, US Navy, NASA, Coast Guard, departamente federale etc.
La salonul invenţiilor de la Geneva (aprilie 2001), România s-a clasat pe locul I în privinţa numărului de premii obţinute şi pe locul II (după Rusia) ca număr de invenţii prezentate. Adică a luat premii pentru toate cele 62 de invenţii prezentate (22 premii I; 18 premii II; 22 premii III). Delegaţia română s-a mai întors de la Geneva şi cu 4 premii speciale din partea delegaţiilor altor ţări, un premiu de creativitate (pentru Ionuţ Moraru – invenţia „Biomer”), Medalia expoziţiei şi Diploma salonului pentru contribuţia excepţională în promovarea invenţiilor.
În anul 2003, la salonul de inventică EURECA de la Bruxelles, ing. Petrache Teleman a obţinut medalia de aur şi medalia de argint şi încă patru premii pentru invenţiile sale ECOPIERA şi MOPATEL – materiale ecologice de construcţii – dar invenţiile nu au fost valorificate nici în ziua de astăzi.
Prof. Ştefania Cory Calomfirescu a primit medalia de aur a mileniului din partea Universităţii Cambridge (ian. 2001), fiind aleasă şi în Consiliul Director al prestigioasei instituţii britanice. Posesoare a două certificate de inovator, autoare a 8 tratate de neurologie, şefa Clinicii de Neurologie din Cluj-Napoca este primul medic din lume care a scris un tratat despre edemul cerebral. În plus, medicul român a primit şi medalia de onoare a mileniului din partea Institutului Biografic American, fiind numită şi în conducerea acestei unităţi.
Dr. Maria Georgescu, eleva profesoarei Ana Aslan şi director al institutului cu acelaşi nume, a avut o serie de pacienţi celebri: Charlie Chaplin, Leonid Brejnev, Iosip Broz Tito, J. F. Kennedy, Charles de Gaulle, preşedinţii Suharto şi Ferdinand Marcos, generalul Augusto Pinochet (1993), prinţul Agacan (cu soţia), contele Olivetti, contesa Zwarowskzy ş.a.
La olimpiada internaţională de matematică de la Washington (iulie 2001), elevii români au obţinut o medalie de aur, două de argint şi trei de bronz. Ei sînt din Galaţi, Arad, Vîlcea şi Constanţa. Participarea la olimpiade internaţionale de matematică şi fizică: 500 de elevi din 83 de ţări: Mihai Manea, medaliatul cu aur (din Galaţi) are, la 18 ani, un palmares impresionant: medalii de aur timp de trei ani consecutiv la internaţionale şi Balcaniadă. Fireşte, el a fost „racolat” imediat de americani, optînd pentru Universitatea din Princetown (SUA).
Ştefan Cosmin Buca, Maria Popa şi Mihai Ivănescu au fost nominalizaţi, în vara anului 2001, pentru Premiul Nobel de către instituţii din SUA! Primul este student la Economie, ceilalţi participă la programe în colaborare cu NASA.
Nicu Mincu din comuna Iveşti (Galaţi) vindecă diverse boli cu leacuri şi ceaiuri preparate din 170 de plante. La 81 de ani arată ca la 50, pentru că, spune el, a descoperit un (secret) elixir al tinereţii.
România este pe primele locuri în lume la exportul de inteligenţă. De exemplu, la „Microsoft”, a doua limbă vorbită este româna, iar la NASA mulţi dintre specialiştii de prim rang sînt tot români.
Radu Teodorescu este proprietarul celei mai renumite săli de gimnastică din SUA (Manhattan/New York). Emigrat în 1972, a ajuns cel mai celebru profesor de fitness de peste Ocean, printre clienţii săi numărîndu-se Robert Redford, Cindy Crawford, Candice Berger, Susan Sarandon, Mick Jagger ş.a. Celebrele casete video cu lecţii de fitness produse de Cindy Crawford începînd din 1992 au fost realizate împreună cu antrenorul său, Radu Teodorescu, care doreşte să înfiinţeze în România primul institut din lume de pregătire a profesorilor de educaţie fizică în fitness pentru adulţi.
Ion Scripcaru, strungar şi lăcătuş mecanic din satul Uzunu (Giurgiu) nu găseşte de 4 ani 15.000 de dolari pentru a-şi realiza invenţia epocală (pînă la proba practică): motorul care nu consumă nimic! Acesta ar trebui să funcţioneze pe baza gravitaţiei, fiind în fapt „instalaţie mecanică amplificatoare de putere, capabilă să transforme forţa statică gravitaţională în lucru mecanic”. „S-ar închide toate centralele nucleare”, spune el. Numai că OSIM (Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci) a refuzat să-i breveteze invenţia în lipsa unei machete funcţionale, doar pe baza schiţelor. Petre Roman şi Ministerul Cercetării şi Tehnologiei l-au tratat cu indiferenţă (1997), iar sponsorii nu se înghesuie (ca şi statul) să-i asigure cei 15.000 de dolari necesari.
Sandu Popescu din Oradea este primul fizician din lume care a reuşit teleportarea unei particule. O aplicaţie a acestei invenţii: criptografia, transmiterea mesajelor secrete. Acest eveniment epocal a avut loc în 4 iulie 1997, în laboratoarele din Bristol (Anglia) ale celebrei firme „Hewlett Packard”. Pe vremea lui Ceauşescu, Sandu Popescu a reuşit „performanţa” de a fi şomer în România.
Ioan Davidoni (52 de ani), un bănăţean sărac material, dar bogat în idei geniale, este un exemplu relevant pentru modul în care ne pierdem cea mai mare bogăţie: inteligenţa şi inventivitatea. Angajat al fabricii de sticlă din Tomeşti (Timiş), pentru care a realizat, în cîţiva ani, 45 de invenţii şi inovaţii, el a fost disponibilizat cînd a îndrăznit să-şi ceară drepturile (o parte din cele 4,3 miliarde de lei economii aduse fabricii la nivelul anului 1995, adică de 4 ori greutatea sa în aur!) şi apoi a fost reangajat ca muncitor „din milă”!! Ulterior, Ioan Davidoni a mai realizat două invenţii de excepţie: un recuperator de peliculă de tiţei şi pantofi magnetici antistress ce pot asigura o longevitate de peste 100 de ani. Prima invenţie valorează miliarde de dolari în Vest, a doua a înregistrat 0 inutil la OSIM, pentru că atît chinezii, cît şi americanii i-au furat şi folosit invenţia cu un profit imens. De exemplu, în SUA s-au vîndut peste 10 milioane de perechi, cu un profit de peste 1 miliard de dolari; în acest timp, statul român ignoră în continuare o invenţie, într-adevăr de miliarde.
În 1991, Carol Przybilla a înregistrat la OSIM brevetul unui aparat bazat pe invenţia sa mai veche, neconcretizată nici pînă acum. Între timp, principii incluse în tehnologia aparatului au fost utilizate în realizarea hiperboloidului inginerului rus Garin, cu aplicaţii militare malefice; Carol Przybilla a mai realizat şi alte invenţii deosebite: turbina cu combustie internă (1958, vîndută de statul român firmei General Motors), termocompresor frigorific cu circuit închis (1959), motor eliptic, fără bielă (vîndută Japoniei şi folosită în celebrele motociclete japoneze), arma defensivă antitanc (anii ‘90).
Justin Capra este un inventator celebru al României, din păcate mereu tratat cu indiferenţă (chiar ostilitate) de autorităţile statului, condiţii în care nu e de mirare că unele din invenţiile sale (de miliarde de dolari) i-au fost pur şi simplu furate de americani; în 1956, la nici 25 de ani, Justin Capra a inventat primul rucsac zburător, un aparat individual de zbor. După 7 ani în care „semidocţii savanţi” l-au tratat cu dispreţ pentru că era doar tehnician şi nu inginer; în 1963, americanii Wendell Moore, Cecil Martin şi Robert Cunings au preluat invenţia din România şi au lansat o în fabricatia de serie; în 1958, Justin Capra a realizat prima variantă a rachetonautului, cu care s-a ridicat de la pămînt la Ambasada SUA din Bucureşti. Rezultatul: invenţia a fost şi aceasta furată şi brevetată în 1962 de Wendell Moore („specializat” deja!), iar inventatorul a fost arestat de Securitate pentru că ar fi dorit să fugă din ţară cu aparatul său; Justin Capra mai este şi realizatorul celui mai mic autoturism din lume, „Soleta”, care consumă 0,5l/100 km şi al unei motorete unice în lume ce funcţionează cu acumulatori (37 kg, 30 km/h, 80 km autonomie cu o încărcare).
Mihai Ruşeţel a inventat motorul cu apă! „Cazul Ruşeţel” este elocvent pentru geniul românesc, dar şi pentru „talentul” cu care ne risipim fortele şi putem să ne pierdem valorile. Proiectul a fost depus la OSIM în 1980 şi a fost brevetat în ianuarie 2001. Pînă atunci, Securitatea l-a şicanat pentru refuzul de acesiona invenţia statului, iar în februarie 1990, precaut, el a refuzat angajarea ca şi consilier tehnic la „Mercedes” (2.500 mărci germane lunar) pentru a nu pierde, eventual, proprietatea invenţiei. Motorul său se bazează, ca principiu de funcţionare, pe „cazanul Traian Vuia”, invenţie folosită încă la locomotivele Diesel electrice pentru încălzirea vagoanelor. Poate fi utilizat în domeniul transporturilor terestre şi navale, în locul turbinelor din termocentrale, şi chiar al centralelor termoelectrice. În lume mai există două brevete în domeniu (Japonia şi SUA), dar acestea nu depăşesc nivelul locomotivei cu aburi, necesitînd combustibil solid sau lichid. „Motorul Ruşeţel” foloseşte drept combustibil doar apă, şi are dimensiunile unui motor de Dacie, sursa de energie iniţială fiind o banală baterie de maşină. Datele tehnice preconizate la a patra sa machetă (10 l/100 km consum de apa, 70 km/h viteza maximă) pot fi îmbunătăţite la realizarea prototipului: un motor cu apă montat pe o Dacie 1310. Directorul general al Uzinelor Dacia, ing. Constantin Stroe, care cunoaşte acest proiect chiar din 1980, a afirmat că este dispus să ajute inventatorul cu orice are nevoie pentru realizarea prototipului şi a declarat, încîntat: „Reuşita ar fi un miracol, şi cred că în asemenea caz ar trebui să se inventeze pentru acest om Premiul Super Nobel”.