Dragoş - Primul Voievod al Moldovei

 foaienationala.ro

Primul voievod al Moldovei este prezentat în aceasta postură în toate variantele cronicilor Ţării Moldovei, care încep cu întemeierea acesteia ca stat. Este adevărat, în aceste cronici lui Dragoş, care este venit din Maramureş, i se atribuie rolul de descălecător al Moldovei, începutul domniei lui este plasat, de regulă, la 1359, având o durată de doar doi ani [1].Reputatul cercetător ieşean Leon Şimanschi, într-o lucrare apărută relativ recent, a demonstrat că atât Dragoş (şi anul 1359, ca dată de început a domniei lui), cît şi urmaşul său, voievodul Sas, au fost înscrişi în lista domnilor moldoveni abia la mijlocul secolului al XV-lea. Până atunci lista domnilor moldoveni începea cu numele lui Bogdan I. Către mijlocul secolului al XV-lea, despre vânătoarea de bour, în urma căreia s-ar fi produs descălecatul Moldovei, nu se cunoştea [2]. Lipsea şi indicaţia despre patria de origine a lui Dragoş, căci în varianta primară a listei domnilor moldoveni din a doua jumătate a secolului al XIV-lea este consemnată doar venirea lui în scaun şi domnia de doi ani, fără a se concretiza de unde a venit .
Aşa cum a demonstrat Leon Şimanschi, lista în cauză a fost completată prin “îmbinarea ştirilor transmise de pomelnice (care începeau cu numele lui Bogdan I – n.n.) cu cele de factură orală”, de unde a fost preluat numele lui Dragoş. Altfel spus, voievozii de până la Bogdan, inclusiv urmaşii lui Dragoş, Sas, Balc erau cunoscuţi doar din tradiţia folclorică, în ceea ce priveşte anul 1359 – unica dată precisă înscrisă în cronici pentru toată perioada de până la domnia lui Alexandru cel Bun (23 aprilie 1399 – 1 ianuarie 1432), el s-a datorat identificării primului voievod moldovean din tradiţie cu maramureşeanul Dragoş din Giuleşti, care în 1359 a condus o oaste din Regatul Ungariei, trimisă în Moldova să înăbuşe mişcarea împotriva supremaţiei regelui Ungariei Ludovic I (1342-1382). Faptul este documentat de diploma regală din 20 martie 1360, prin care erau răsplătite meritele lui Dragoş [4] din Giuleşti. Astfel, cei care au întocmit lista primilor domni ai Moldovei, după cum conchide Leon Şimanschi, “i-au atribuit restauratorului (subl. autorului) autorităţii maghiare” rolul care în realitate îi revenea lui Dragoş, întemeietorul adevărat al Moldovei.
Care a fost însă motivul că, urmărindu-se identificarea primului voievod moldovean, elaboratorii listei voievozilor Moldovei să-şi îndrepte privirea spre Maramureş? Leon Şimanschi a căutat să găsească motivaţia acestui fapt în “relaţiile politice intense, promovate cu lumea transilvană în vremea lui Iancu de Hunedoara”, care urmărea readucerea Moldovei în sfera politică a regatului Ungariei. Deşi acest moment şi-a avut rostul său, mai convingătoare pare a fi o altă explicaţie a motivului identificării lui Dragoş, întemeietorul Moldovei, cu Dragoş, “restauratorul autorităţii maghiare” în Moldova.
Este ştiut că primii care au scris despre întemeierea Ţării Moldovei au fost nu cronicarii moldoveni, ci cei maghiari şi, în special, Ioan de Târnave – fost notar al regelui Ungariei Ludovic I. El a scris “Cronica Ungurilor” imediat după moartea patronului (1382). La contrapunerea textului din fragmentul consacrat întemeierii Moldovei din scrierea autorului ungur şi din naraţiunea desfăşurată despre descălecatul lui Dragoş, aşa cum ne-o prezintă “Povestirea pe scurt despre domnii moldoveni de când s-a început Ţara Moldovei, în anul 6867 (l359)”, atrage atenţia coincidenţa izbitoare în prezentarea Moldovei de până la întemeiere ca fiind pustie, depopulată, nelocuită din cauza vecinătăţii tătarilor, precum şi repopularea ei parcă prin strămutarea masivă a românilor din Maramureş [5]. Variantele cronicăreşti se deosebesc doar prin faptul că cea moldovenească este înfrumuseţată cu legendara vânătoare de bour şi îmbogăţită cu participarea vitejească a românilor de la marginea Regatului Maghiar, alături de oastea ungară, la luptele cu tătarii. O deosebire esenţială între cele două tradiţii o constituie, însă, personalităţile pe seama cărora este pusă întemeierea Moldovei: Ioan de Târnave îi atribuie această faptă fostului voievod al Maramureşului, Bogdan, iar cronicarii i-o atribuie lui Dragoş, prezentat şi el ca fiind parcă originar din Maramureş.
Pornind de la aceste asemănări şi deosebiri, dar fiind partizan convins al concepţiei descălecatului maramureşean, A.D. Xenopol, autorul primei sinteze de istorie a românilor, a încercat să promoveze ideea despre două descălecări, distanţate în timp şi cu conţinut diferit: mai întâi, cea a lui Dragoş, apoi cea a lui Bogdan [6].
Peste aproximativ jumătate de secol, un alt istoric român, Alexandru Boldur, referindu-se la asemănările dintre tradiţia cronicărească din Moldova şi scrierea lui Ioan de Tîrnave, ţinând cont de succesivitatea lor cronologică, a considerat pe bună dreptate că autorii cronicilor din Moldova, aflaţi în posesia tradiţiei orale locale despre Dragoş ca prim voievod şi întemeietor al voievodatului Moldovei, nu au putut ignora tradiţia cronicărească maghiară, pe care au împrumutat-o, supunând-o unor modificări. Astfel, cronicarii moldoveni “au scris despre întemeierea Moldovei sub influenţa izvoarelor ungureşti”. Autorul constată că “de la cronicari concepţia respectivă a trecut la istoricii români” [7]. Prin această influenţă se explică, fără îndoială, şi substituirea lui Dragoş, primul voievod al Moldovei din tradiţia orală, cu Dragoş din Giuleşti, conducătorul expediţiei oastei ungare.
Adoptarea tradiţiei maghiare despre întemeierea Moldovei la realităţile cunoscute din tradiţia orală s-a făcut foarte simplu, recurgându-se doar la o acţiune pur tehnică, dar nu şi lipsită de logică: ştiindu-se că în tradiţia locală Bogdan era prezent ca un al treilea voievod, după Dragoş şi Sas, aşa cum este înscris şi în cronicile ţării, şi admiţând că, dacă Moldova a putut într-adevăr să fie părăsită de locuitorii săi din cauza vecinătăţii tătarilor, apoi această privelişte tristă, redată de cronicarul ungur, a putut să existe doar înainte de Dragoş, şi nu înainte de Bogdan. A urmat, astfel, atribuirea afirmaţiilor lui Ioan de Târnave referitoare la Bogdan lui Dragoş.
Că anume aşa s-au produs lucrurile ne convinge absenţa informaţiei, în cronicile moldoveneşti, despre originea maramureşeană a lui Bogdan, deşi trecerea lui în compania feciorilor săi (şi nu a tuturor românilor din Maramureş, cum afirmă Ioan de Târnave) este un fapt documentat şi indiscutabil. În baza celor relatate mai sus şi a observaţiilor lui Alexandru Boldur, necontestate încă de nimeni, suntem de părere că teoria descălecatului maramureşean al Moldovei prin voievodul Dragoş este o creaţiune cronicărească, artificială, compusă în baza tradiţiei cronicăreşti maghiare, datorate lui Ioan de Târnave. Iată de ce considerăm lipsite de temei căutările identităţii lui Dragoş, întemeietorul voievodatului Moldovei, printre Dragoşii de Maramureş [8]. Pornind pe urmele cronicarilor, cercetătorii au căutat să-l identifice pe primul voievod moldovean printre purtătorii numelui Dragoş din Maramureş, fără însă a încerca să pună în evidenţă izvoarele naraţiunii cronicăreşti despre descălecatul Moldovei. Şi, deoarece în documentele maramureşene de până la 1350 sunt menţionaţi trei purtători ai acestui nume, inclusiv Dragoş, fiul lui Giula din Giuleşti, implicat în expediţia oastei ungare din Moldova în 1359, cercetătorii n-au ajuns la un numitor comun. Recent, sintetizarea opţiunilor existente efectuată de Constantin Rezachevici i-a oferit acestui autor temei convingător pentru concluzia că nici unul dintre Dragoşii de Maramureş menţionaţi nu poate fi identificat cu întemeietorul voievodatului Moldovei [9], în consecinţă, unii cercetători optează pentru un Dragoş neatestat de izvoare, dar care ar fi totuşi din Maramureş, căci legenda despre descălecatul lui în Moldova se referă “cert la un personaj istoric real” [10]. Că el a fost un personaj istoric real nu ne îndoim nici noi. Tradiţia descălecatului Moldovei trezeşte prea multe întrebări, iar consecinţele logice ale cercetătorilor, bazate pe această tradiţie, rezidă pe un fundament foarte şubred. Se invocă, de exemplu, faptul că Dragoş a pătruns atât de bine în conştiinţa maramureşenilor încât în 1683, când Miron Costin vizitează satul Cuhea din Maramureş…, localnicii i-au spus că acolo locuia Dragoş, fiul lui Bogdan [11] (subl. autorului). Cum s-a întâmplat, însă, că drept moşie de baştină a lui Dragoş este indicată moşia lui Bogdan? Apoi de ce Dragoş este prezentat ca fiind fiul lui Bogdan, în timp ce ambii reprezentau familii adverse? Iar gradul de rudenie indicat ar lăsa să se înţeleagă că descălecatul lui Dragoş ar fi trebuit să se producă după Bogdan?
Şi încă o întrebare sugestivă pe care nu şi-o pun adepţii teoriei descălecatului lui Dragoş: se ştie cu certitudine că voievodul românilor maramureşeni, Bogdan, a trecut din Maramureş în Moldova. Acest fapt a fost confirmat nu numai prin scrierea lui Ioan de Târnave, ci şi de diploma regelui Ludovic I din 2 februarie 1365. De ce cronicarii moldoveni, descriind descălecatul prin Dragoş nu menţionează trecerea în Moldova a lui Bogdan?
Ceea ce poate fi considerat o realizare indiscutabilă în istoriografia consacrată lui Dragoş este argumentarea convingerii că domnia lui, ca şi a urmaşului său, Sas, a fost anterioară anului 1359 [12]. În condiţiile lipsei totale de informaţii precise despre anul întemeierii voievodatului Moldovei, cât şi a absenţei unor temeiuri pentru identificarea voievodului Dragoş cu vreunul din Dragoşii maramureşeni, unica soluţie valabilă pentru depăşirea impasului credem că e cea propusă de A.D. Xenopol, ignorată de cercetători, şi anume: analiza fundalului istoric pe care este proiectată naraţiunea despre descălecatul lui Dragoş din cronica zisă moldo-rusă şi din acea a lui Grigore Ureche. Elementele principale ale acestui fundal istoric sunt următoarele: aflarea în fruntea regatului Ungariei a unui oarecare rege pe nume Vladislav (varianta slavonă) sau Ladislău (Laslău, varianta română); invazia masivă în Ungaria a tătarilor şi luptele înverşunate cu ultimii a oastei ungare, la care participă şi românii din Transilvania; izgonirea tătarilor din regat, apoi şi din Moldova, ca o acţiune premergătoare întemeierii ei ca ţară (stat). Confruntînd naraţiunea din cronicile moldoveneşti cu evenimentele istorice reale, documentate în izvoarele istorice şi care şi-au găsit ecoul în scrierile cronicarilor moldoveni, A.D. Xenopol a ajuns la concluzia că este vorba de domnia regelui Ladislau al IV-lea, care a domnit între anii 1272 şi 1290. Evenimentele concrete s-au produs la finele aflării acestuia în scaunul regal [13]. Argumentele lui A.D. Xenopol pot fi completate cu noi date documentare. Este ştiut că Ladislau al IV-lea a fost primul dintre regii Ungariei care, urmărindu-i pe cumanii din Ungaria, a întreprins o expediţie militară la răsărit de Carpaţi, zonă ce se găsea sub “controlul” tătarilor, adică s-a aflat în Moldova anume în cadrul evenimentelor care au însoţit formarea voievodatului lui Dragoş [14]. Şi nu e de mirare că anume personalitatea acestui rege a prins rădăcini în memoria colectivă a moldovenilor, la fel ca personalitatea primului voievod al Moldovei, Dragoş.
Încercările de a-l identifica pe Laslău (Vladislav) în tradiţia moldovenească cu Ludovic I, care a domnit în Ungaria de la 1342 până în 1382 şi care, în primii ani ai aflării sale în scaun, a dus şi lupte cu tătarii, nu numai că nu sunt acceptabile, ci chiar contraindicate, în acest caz el s-ar fi afirmat în tradiţia moldoveană cu numele de Laioş .
Astfel, voievodatul Moldovei ar fi fost întemeiat de Dragoş pe la mijlocul deceniului 9 al secolului al XIII-lea. Este adevărat, însă, că nominalizarea în tradiţia autohtonă a doar doi voievozi anteriori lui Bogdan I face incredibilă posibilitatea ca o perioadă de mai bine de o jumătate de secol să fi fost acoperită doar de două domnii. Vom vedea însă că domnia lui Sas s-a încheiat mai înainte de venirea în scaun a lui Bogdan şi că între aceşti doi au mai domnit şi alţi voievozi, care însă nu s-au învrednicit de memoria colectivă a supuşilor lor, rămânând în afara tradiţiei orale. Nu trebuie să ne uimească nici sărăcia flagrantă a altor informaţii despre voievodatul Moldovei pentru întreaga perioadă de până la mijlocul secolului al XIV-lea; ele sunt la fel de laconice pe parcursul câtorva decenii după instaurarea domniei lui Bogdan I. Prima ştire despre voievodatul Moldovei datează cu anul 1307 sau cu 1308, ea datorându-se lui Ottocar de Stiria. În cronica sa rimată, acesta descrie peripeţiile lui Otto de Bavaria, care s-a implicat în luptele pentru coroana regelui Ungariei şi în consecinţă a ajuns în captivitatea voievodului Transilvaniei Ladislau Kan. Cronicarul este informat despre trecerea lui Otto de Bavaria sub paza unui voievod valah de peste munţi, de unde a fugit la principele rus al Haliciului [16]. Conform acestei cronici, voievodul în cauză, aflat în alianţă cu voievodul Transilvaniei, îşi avea ţara sa situată între Carpaţi şi Rusia Roşie sau Mică, ceea ce conduce spre localizarea în partea de nord a spaţiului carpato-nistrean.
Nu încape îndoială că de voievodatul întemeiat de Dragoş, cu centrul la Baia, ţine sigiliul acestui oraş, consemnat cu numele Moldavia, din 1334. El are imprimată imaginea unui cerb decapitat, cu capul (en face) aşezat deasupra trupului (în profil), fugind spre stânga [17]. Aceasta ar însemna că, dacă întemeierea voievodatului Moldovei şi-a avut într-adevăr o legendă a întemeierii sale, apoi subiectul central al ei a fost vânătoarea de cerb, şi nu de bour, – încă o dovadă că naraţiunea cronicărească, având ca subiect vânătoarea de bour, ţine de întemeierea nu a voievodatului Moldovei, ci a unei alte formaţiuni similare, substituirea lor fiind o creaţiune a cronicarilor de mai târziu. Sigiliul oraşului Baia-Moldova constituie o mărturie a existenţei voievodatului de aici, acesta fiind în aplicare, din momentul confecţionării lui, mai multă vreme. Este important că el nu conţine nici un element heraldic care ar sugera vreo influenţă externă, adică o oarecare formă de dependenţă a voievodatului de o anumită putere din afară.
Descendenţa maramureşeană a lui Dragoş nu este dovedită documentar şi insistenţele în acest sens nu-şi au rostul cuvenit. Nu sesizăm nici un motiv pentru a vedea în entitatea statală întemeiată de el un nucleu incipient al viitorului stat Ţara Moldovei, o “marcă” militară creată de regele Ungariei Ludovic I pentru a-şi întări apărarea regatului său dinspre tătari. La vremea domniei acestuia, voievodatul Moldovei cu centrul la Baia (sau poate deja la Siret) exista deja de ceva vreme, în ce priveşte gradul de maturitate statală a acestui voievodat, este foarte probabil că în vremea lui Dragoş “a fost domnia ca o căpitănie”, cum scria în secolul al XVII-lea Misail Călugărul într-una din interpolările sale la cronica lui Grigore Ureche [18]. Să se reţină că varianta slavonă a naraţiunii despre Dragoş îl prezintă pe voievod dispunând de o drujină .
Conform tradiţiei şi unui vechi pomelnic de la Biserica Sfintei Treimi din Siret, Dragoş a fost ctitorul acestui sfânt locaş [20]. El ar mai fi construit şi o biserică de lemn la Volovăţ (Olhovăţ), aproape de Rădăuţi, unde ar fi fost înmormântat. Ulterior, această biserică a fost strămutată, probabil de Ştefan cel Mare, la Putna .
________________________________________________________________________
1. Cronicile slavo-romane din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan. Ediţie revăzută şi completată de P.P. Panaitescu. Bucureşti, 1959, p. 14, 39, 48, 60, 69, 159-160; Ureche, Grigore. Letopiseţul Ţării Moldovei. Ediţie îngrijită de P.P. Panaitescu. Bucureşti (f.a.).
2. Şimanschi, Leon. Istoriografia româno-slavă din Moldova. Lista domnilor din a doua jumătate a secolului XIV, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie “A.D. Xenopol”. Iaşi, t. XXI, 1984, p. 119-134.
3. Cronicile slavo-romane, p. 39.
4. Documenta Romaniae Historica. D. Relaţii între Ţările Române. Bucureşti, vol. 1,1977, p. 77.
5. Ioannis de Thwroczi. Chronica Hungarorum. Ab origine gentis inserta simul chronica Ioannis de Kikullew II G.I. Schwandtner. Scrip tores Rerum Hungaricarum. Pars I. Tyrnaviae, 1765, p. 317; traduceri româneşti ale fragmentului respectiv: Boldur A. Istoria Basarabiei. Bucureşti, 1992, p. 137; Spinei, Victor. Moldova оn secolele XI-XIV. Chişinău, 1994, p. 366. Naraţiunea desfăşurată despre “descălecatul” Moldovei: Cronicile slavo-romane din sec. XV-XVI, p. 159-160; Ureche, Grigore. Letopiseţul Tării Moldovei, p. 65-66.
6. Xenopol A.D. Istoria românilor din Dacia Traiană. Ediţia a IV-a, îngrijită de Nicolae Stoicescu şi Măria Simionescu. Bucureşti, voi. II, 1986, p. 32-41.
7. Boldur A. Istoria Basarabiei, p. 138-141.
8. Protagonist al acestor căutări poate fi considerat Dimitrie Onciul (Dragoş şi Bogdan fundatorii principatului moldovenesc, în “Scrieri istorice”. Ediţie îngrijită de Aurelian Sacerdoţeanu. Vol. I. Bucureşti, 1968, p. 119-120; vezi şi p. 483-484,486 ş.a. Căutările iniţiate de acest istoric au fost continuate de alţi autori, pentru ca, în perioada postbelică, ele să constituie preocupările principale în istoriografia românească a problemei formării Ţării Moldoveneşti: Cihodaru C. Tradiţia letopiseţelor şi informaţia documentară despre luptele politice din Moldova în a doua jumătate a sec. al XIV-lea, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie “A.D. Xenopol”. IV. Iaşi, 1968, p. 11-42; idem. Observaţii cu privire la procesul de formare şi de consolidare a statului feudal Moldova în sec. XI-XIV II Ibidem, t. XVII, 1980, p. 117-139; Sacerdoţeanu, Aurelian. Succesiunea domnilor Moldovei pînă la Alexandru cel Bun. Pe baza documentelor din secolul al XIV-lea şi a cronicilor româneşti din secolul al XV-lea şi al XVI-lea scrise în limba slavonă, în Romanoslavica, t. XI. Istorie. Bucureşti, 1965, p. 219-236; Gorovei, Ştefan S. Dragoş şi Bogdan întemeietorii Moldovei. Bucureşti, 1973; Idem. Cu privire la cronologia primilor voievozi ai Moldovei, în “Revista de Istorie”. Bucureşti, 1979, nr. 2, p. 335-345; Idem. Întemeierea Moldovei. Iaşi, 1997, p. 71-93.
9. Rezachevici, Constantin. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova a. 1324-1881. Vol. I. Secolele XIV-XVI. Bucureşti, 2001, p. 413-415.
10. Ibidem, p. 412. La p. 415 sunt menţionaţi autorii şi operele lor, care vorbesc “doar despre Dragoş din Maramureş”, fără a-1identifica. Ibidem, р. 412.
11. Ibidem, р. 412.
12. Ibidem, р. 415.
13. Xenopol A.D. Op. cit., p. 32-41.
14. Parasca P.F., Внешнеполитические условия образования Молдавского феодального государства. Chişinău, 1981, p. 42-49, 58-60.
15. Argumente sigure în acest sens ne aduc chiar cronicile moldoveneşti. Astfel, dacă cronica zisă anonimă a Moldovei, menţionându-1 pe regele Ungariei de origine polonă Vladislav Iagellon (1490-1516), îl numeşte Laslau, apoi cronica de la Putna I, referindu-se deja la urmaşul acestuia, Ludovic al II-lea (l516-1526), îl numeşte nu altfel decât Loiş, adică Laioş. – Cronicile slavo-romane din sec. XV-XVI, p. 20, 25.
16. Lăzărescu, Emil. Despre voievodul românilor din 1307-1308, amintit în cronica lui Ottonar de Styria, în “Analele Acade¬miei Romane. Memoriile Secţiunii Istorice”. Seria a III-a, t. XXVII. Discuţii în jurul faptului: Brătianu, Gheorghe I. Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti. Ediţie îngrijită de Valeriu Râpeanu. Chişinău, 1991, p. 150-151.
17. Vârtosu, Emil. Din sigilografia Moldovei şi a Ţârii Româneşti, în “Documente privind istoria României. Introducere”. Vol. II. Bucureşti, 1952, p. 460.
18. Ureche, Grigore. Letopiseţul Ţârii Moldova. Ediţie îngrijită, studiu introductiv, indice şi glosar de P.P. Panaitescu. Bucureşti, f.a. (colecţia “Clasici români”), p. 66.
19. Cronicile slavo-romane din sec. XV-XVI, p. 159-160.
20. Rezachevici, Constantin. Op. cit., p. 416, 420.
21. Ibidem, p. 417.

Sursă: Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005, p.19-24.

Altă sursă: basarabialiterara.com.md

Cultura Gumelniţa

autor articol arheologic : Silvia Marinescu-Bîlcu

Una dintre cele mai strălucite civilizaţii din ultima jumătate a mileniului V a.Chr. este (alături de complexul Ariuşd - Cucuteni - Tripolie) cultura Gumelniţa.

Staţiunea eponimă a acestei excepţionale culturi a fost menţionată pentru prima dată de creatorul şcolii arheologice româneşti, Vasile Pârvan, încă din anul 1922. Însă abia cu începere din anul 1924 Vladimir Dumitrescu va pune la dispoziţia preistoricienilor din lumea întreagă prima colecţie de materiale specifice (ceramică, plastică, utilaj litic şi de os etc.) adunată din chiar aşezarea eponimă aflată pe "le massif de Gumelniţa qui domine de plus de 20 m la plaine du Danube", aşezare ce va fi cercetată sistematic cu începere din anul 1925.

Aria de răspândire a culturii Gumelniţa. Geneză şi evoluţie

În România, aria de răspândire a culturii Gumelniţa corespunde, în general, cu aceea a culturii Boian în Muntenia, dar ea s-a extins şi în Dobrogea, pe teritoriul ocupat înainte de cultura Hamangia, precum şi în sudul Basarabiei. Spre sud ocupă jumătatea orientală a Bulgariei, atât la nord cât şi la sud de Balcani (cunoscută fiind sub numele de Kodjadermen - Karanovo VI) ajungând până la Egeea.
Formată în principal pe fondul culturii Boian, are cu siguranţă şi o componentă a culturii Mariţa (parţial contemporană cu Boian), din sud-estul Bulgariei, a cărei ceramică pictată cu grafit constituie una din trăsăturile caracteristice ceramicii gumelniţene.
Cu tot aspectul unitar al culturii, au putut fi definite câteva variante regionale: una nord-dunăreană, alta dobrogeană, cea de a treia sud-balcanică, la care se adaugă aspectul cultural Stoicani - Aldeni din nord-estul Munteniei şi sud-estul Moldovei, care a trecut şi la est de Prut, în zona situată imediat la nord de Dunăre.
Evoluând de-a lungul a două faze principale, A şi B, subîmpărţite la rândul lor în câte două etape - A1 - A2 şi B1 - B2 - primele trei etape documentate şi stratigrafic (ultima ridicând deocamdată numeroase semne de întrebare), cultura Gumelniţa are, ca de altfel toate culturile eneolitice, elementele ei specifice. Am sublinia în primul rând multitudinea de aşezări de tip tell, alături de care le aflăm pe acelea situate pe boturi de terase, ostroave, martori de eroziune etc., întărite sau nu cu sisteme artificiale de apărare/protejare şi constituite invariabil în preajma unor surse naturale de apă (izvoare, râuri, pârâuri, lacuri, mlaştini etc.) şi resurse naturale uşor exploatabile: ape, terenuri prielnice agriculturii, creşterii animalelor, vânătorii etc., acestea toate constituindu-se într-o anume categorie a relaţiilor omului cu mediul înconjurător.

    

Descoperiri de la Gumelniţa

Ceramică. Unelte. Podoabe. Plastică.

Un alt element specific culturii este ceramica, în special neagră, dar şi o alta, arsă la brun (rar, chiar la roşu-cărămiziu) ambele specii bine lustruite, având forme şi decoruri variate, acestea din urmă incizate, în relief şi barbotinate, precum şi pictate cu grafit. Foarte răspândită în faza A (dar prezentă şi în faza B), pictarea cu grafit necesita o tehnologie destul de complicată şi o dublă coacere în cuptor, ultima până la 1.100ºC. Se pictează însă şi cu culoare albă şi chiar roşie, pe fondul vasului, dar întâlnim şi o categorie pictată tricrom, după arderea vasului în cuptor. Tot acum îşi fac apariţia primele vase de tip askos şi rhyton, ca urmare a legăturilor cu sudul egeo-anatolian. O altă caracteristică, proprie acestei culturi, ca şi culturii Sălcuţa (destul de probabil, în mare parte variantă a culturii Gumelniţa), în tot neo-eneoliticul României o constituie topoarele masive ca şi lamele lungi de silex, ce depăşesc uneori 30 cm, lor adăugându-li-se şi vârfurile de săgeţi şi lănci tăiate în aceeaşi rocă. Ar mai fi de menţionat o mare varietate de unelte de os şi corn, printre ele remarcându-se săgeţile, vârfurile, piesele lamelare, cele pentru modelarea ceramicii, harpoanele, săpăligile, "brăzdarele", "bumeranguri" etc. Din os şi scoici s-au realizat şi numeroase podoabe.
Arama este la rândul ei folosită în chip curent atât pentru realizarea unor obiecte de podoabă (între care acele cu capul dublu răsucit spiralic - tip răspândit până departe în Asia de sud-est, în valea Indusului) cât şi pentru diverse tipuri de topoare masive, toate dovedind cunoştinţe destul de avansate ale meşterilor gumelniţeni în domeniul tehnologiei prelucrării aramei.
Încă din faza A2 apar şi cele mai vechi obiecte de podoabă de aur în aşezări din zona Dunării inferioare, lucrate probabil în regiunile din sudul fluviului.

  

Piese de cult de aur de la Gumelniţa

În sfârşit, plastica acestei culturi este extrem de bogată, variată şi specifică, şi deşi predominante sunt statuetele antropomorfe, cele zoomorfe sunt destul de frecvente.
Statuetele, în marea lor majoritate, sunt modelate în lut, dar au fost, de asemenea, tăiate în os şi, mai rar, în marmură. O bună parte a statuetelor antropomorfe de lut stau mărturie a calităţilor modelatorilor, atât în ceea ce priveşte spiritul de observaţie (redarea anumitor fizionomii şi atitudini), cât şi îndemânării execuţiei. Cele de os sunt de trei tipuri, două excesiv schematizate, cel de-al treilea încercând (în limitele permise de materia primă) să redea mai fidel silueta corpului omenesc, adăugându-i şi podoabe de aramă - coliere, brâuri, cercei. Numeroase sunt şi vasele antropomorfe (unele adevărate opere de artă), cele zoomorfe sau antropo-zoomorfe, dar şi diversele compoziţii fie strict antropomorfe, fie antropo-zoomorfe, legate toate, ca şi statuetele, de diversele manifestări cultice ale populaţiei gumelniţene.

   

Vas cu torţi phalice şi capac de vas cu aplicaţii zooantropomorfe, descoperite la Gumelniţa ; Reprezentare zooantropomorfă de la Căscioarele - Ostrovel

Aşezări. Locuinţe. Sanctuare

Reîntorcându-ne la aşezările culturii, deocamdată nu dispunem (pentru România, unde s-au cercetat exhaustiv doar mica aşezare de la Teiu şi satul Gumelniţa B1 de la Căscioarele - Ostrovel) de suficiente date referitoare la organizarea internă a spaţiului comunitar, dar alături de locuinţe propriu-zise, dispuse sau nu într-o anumită ordine, întâlnim locuinţe-atelier (de prelucrare a utilajului litic, a osului, cornului, obiectelor de podoabă, statuetelor etc.), dar de pildă şi o construcţie "abator" în cuprinsul aşezării de la Căscioarele - Ostrovel sau alta de tip "moară" în aşezarea de la Medgidia. Atât aceste locuinţe-atelier din aşezări, ca şi "atelierele" descoperite în afara lor stau mărturie existenţei unor meşteşuguri şi meşteşugari specializaţi ce vor fi lucrat, în egală măsură, pentru grupul uman din care făceau parte, cât şi pentru schimburile intertribale. Ne putem gândi chiar şi la aşezări cu un anume specific economic, dependent şi de mediul ambiant pe care-l exploatau în egală măsură pentru necesităţile comunităţii ca şi pentru trocul cu alte bunuri necesare ce nu le vor fi fost la îndemână.

  

Căscioarele - Ostrovel
(Reconstituiri de locuinţe cu o încăpere şi cu două încăperi)

Nu lipsesc din cuprinsul anumitor aşezări nici locurile special amenajate pentru cult care, potrivit modelelor de "sanctuare" descoperite, ne dau imaginea amploarei unor astfel de construcţii şi a rolului jucat de ele în viaţa comunităţilor respective.

  

Modele de "sanctuare"

Rit şi ritual. Necropole

Un alt aspect al spiritualităţii populaţiilor gumelniţene se desluşeşte din atitudinea lor faţă de cei decedaţi. În cazul culturii în discuţie, defuncţii au fost grupaţi în locuri special amenajate pentru ei (în afara aşezărilor), cunoscute fiind câteva necropole din vasta arie gumelniţeană, dar se cunosc şi excepţii de la această regulă.
Ritul, ritualul şi aspectul fizic al acestei populaţii sunt asemănătoare cu cele din ultima fază a culturii Boian (firesc, dat fiind aportul acesteia la geneza culturii Gumelniţa): înhumare în poziţie chircită, de la moderată la foarte accentuată, de regulă pe partea stângă, ofrande prezente dar, în general, sărace. Caracteristicile fizice corespund fondului mediteranoid cu cele patru variante fenotipice cunoscute. Dar detaliile ritualului (poziţia braţelor, diversele categorii de ofrande şi amploarea lor în mormânt, folosirea sau nu a ocrului, gradul de chircire în cazul acestei poziţii, forma gropii etc.) nu par a fi fost supuse unor canoane riguroase, abia putându-se desprinde oarecare generalizări.
Dar înmormântări, ca şi piese scheletice (umane) disparate s-au descoperit în mai toate aşezările gumelniţene. Sunt de menţionat, în primul rând, mormintele de copii de sub şi dintre locuinţe, la unele schelete putându-se constata diverse malformaţii ce au condus la formularea ipotezei unor posibile sacrificii rituale. Tot în legătură cu anumite credinţe (un cult al craniului) stau şi depunerile de cranii umane (în general, secţionate intenţionat) sub sau în preajma vetrelor. Cât priveşte piesele scheletice mai sus menţionate şi interpretate de unii ca provenind de la morminte vechi deranjate, Alexandra Bolomey consideră că frecvenţa lor este mai mare decât s-a apreciat şi că de fapt provin de la contemporani ai perioadei de locuire, fie rămaşi fără morminte (din raţiuni care ne scapă), fie neînhumaţi, omorâţi şi ciopârţiţi în cadrul unor ritualuri şi ceremonii magice.

Elemente de cronologie

Cât priveşte cronologia relativă a culturii Gumelniţa, diferitele piese precucuteniene de "import" datând din faza Precucuteni III (sau chiar de la finele fazei Precucuteni II) şi altele cucuteniene din faza A, dar şi un fragment ceramic aparţinând culturii Petreşti din Transilvania - piese descoperite în aşezări ale culturii Gumelniţa - ne îndreptăţesc să considerăm începutul acestei culturi contemporană cu cultura Precucuteni III (dar şi cu final de Precucuteni II) şi apoi cu faza Cucuteni A, iar la sfârşit cu începutul fazei Cucuteni A-B. Fragmentul de tip Petreşti, indică un paralelism Gumelniţa A2 cu o fază relativ târzie Petreşti.
Cronologia absolută, asupra căreia se mai discută încă, potrivit ultimelor date recalibrate, situează această cultură (aşa cum menţionam mai sus) în limitele ultimei jumătăţi a mileniului V a.Chr. şi poate şi la zorile mileniului IV a.Chr.
Întrucât în catalog fiecare aşezare gumelniţeană îşi află locul însoţită fiind de detalii referitoare atât la aspectele specifice, cât şi la cele bibliografice, noi ne-am limitat strict la unele generalităţi privind cultura respectivă. Cât priveşte cronologia absolută, fiecare autor are libertatea să opteze fie pentru cronologia înaltă, fie pentru cea joasă.

Participanţi la faţa locului de descoperire arheologică la împrejurimile de la Căscioarele - Ostrovel - 1963-1965 au fost Vladimir Dumitrescu, Hortensia Dumitrescu, Silvia Marinescu Bîlcu, Ersilia Tudor Silvia Marinescu Bîlcu Ersilia Tudor

Sursa : http://www.cimec.ro/

Constantinopol: capitala bizantina

Orasul Constantinopol a fost intemeiat pe un loc predestinat gloriei. Peninsula stancoasa, ce inainteaza in Bosfor, prezinta o importanta geopolitica de dimensiune eurasiana. Situata simbolic pe linia ce separa Europa de Asia, orasul controleaza intinerariul terestru dinspre Europa centrala, prin Balcani, spre Asia Mica si Orientul Mijlociu, si accesul maritim intre coastele din Sudul Rusiei si Mediterana, trecand prin Marea Neagra. Alexandru cel Mare si cruciatii au trecut pe aici, din vest spre est, iar Xerxes si primii sultani otomani, in sens opus.

Constantinopolul – Noua Roma

Constantinopolul a fost intemeiat pe locul anticului Bizantion de pe malul vestic al Bosforului, alegere care se explica in principal prin ratiuni strategice si economice. La acea vreme imparatul Constantin se gandea la o apropiere de frontierele cele mai amenintate, Dunare si Eufrat, fara a avea in vedere crearea unui nou Imperiu. Schimburile comerciale dintre orasele din bazinul Marii Negre si Grecia nu se puteau face decat pe aici.

La 18 septembrie 324, Liciniu, ultimul competitor al lui Constantin la conducerea imperiului, este invins la Chrysopolis, astazi Uskudar, pe partea asiatica a Bosforului. Cateva saptamani mai tarziu, intre 8 si 13 noiembrie, Constantin incepea intocmirea planurilor noului oras, care avea sa fie de patru ori mai mare decat vechiul oras Bizantion. Mai putin de 6 ani au fost necesari intre decizia de construire a noii Rome si inaugurarea din 11 mai 330.

In jurul palatului, al bisericii si al hipodromului, zeci de mii de muncitori si artizani au lucrat zi si noapte pentru ca acest oras sa devina intr-o oarecare masura asemanator vechii capitale a Imperiului: Roma.

Cu sase ani in urma, Bizantul nu era decat un orasel grecesc ca atatea altele. Acum, reconstruit si rebotezat, el era "Noua Roma", aceasta fiind noua denumire oficiala deja gravata pe unul din stalpii curtii de justitie recent construita. In vechea Roma, bineinteles ca cetatenii pastrau vechile privilegii, comertul era acelasi, portul Ostia ramanand deosebit de activ.

Din anul 326 Constantin cel Mare a decis sa deturneze graul provenit din Egipt care mergea catre Roma, inspre Constantinopol. In 332 el asigura necesarul de grau in mod gratuit locuitorilor noii capitale. In anul 334 arhitectii si artizanii sunt in exceptati de la un anumit numar de indatoriri, gratuitatea painii si marii proprietari funciari ai Asiei Mici trebuia sa ridice o locuinta in oras. Numai ca mai multe familii senatoriale romane incep sa ia drumul Bosforului, atrase de perspectiva locuirii intr-un palat somptuos in noua capitala, sau de marile domenii din Tracia, Bitinia si Pont.

Aceste masuri au continuat sub Constantiu II si pana aproape de sfarsitul domniei sale, cand imigrarea a capatat un caracter spontan. Vizitatorii se minunau deja de caracterul cosmopolit al orasului, caracteristica ce va deveni permanenta. Nuclee ale noilor cartiere, se infiinteaza in suburbii.

Constructia unei noi incinte constantinopolitane care dubla suprafata orasului ingloband suburbiile, a inceput in anul 412. Lucrarile au fost finalizate in anul 422. 6 647 metri de zid, cu o inaltime de 11 metri, cu grosime de 5 m, se desfasura intre marea Marmara si Cornul de Aur, era consolidat cu 96 turnuri.

Orasul din vremea lui Teodosie al II-lea avea o suprafata de aproximativ 1400 ha si un perimetru de 19,5 km. El putea cuprinde intre 400 000 - 500 000 de locuitori, fata de 100 000 – 150 0000, cat cuprindea in vremea lui Constantin.

Potrivit istoricilor contemporani, populatia sa a depasit in jurul anului 430 pe cea a Romei. Constantinopolul a ramas capitala imperiului timp de unsprezece secole, pana la cucerirea sa de catre otomani.

De la Marea Biserica la Sfanta Sofia

Constantin nu a prevazut o catedrala pentru noua capitala. Biserica Sfintilor Apostoli, care a reprezentat prima constructie, a fost destinata la origine sa devina mausoleul sau, in care au fost aduse in anii 356 si 357, moastele Sfintilor Andrei, Timotei si Luca.

Constantiu II a inceput constructia cu putin inainte de anul 350 a unei biserici mari, la nord de Augusteon, locul din fata intrarii in palatul imperial. Inaugurata  la 15 februarie 360, ea a fost inchinata lui Hristos si numita simplu Marea Biserica.

Biserica poseda cinci nave si galerii, fiind precedata de un nartex si un atrium. Din aceasta prima constructie nu ni s-a pastrat astazi decat skevophylakion, comoara bisericii, edificiu rotund avand cupola, situat in partea de nord-est a constructiei principale.

La 20 iunie 404, biserica a fost incendiata in timpul unei rascoale. A fost in intregime refacuta si inaugurata de catre Teodosie al II-lea, la 10 octombrie 415. In ianuarie 532, in urma rascoalei Nika, Augusteonul a fost incendiat, portile palatului imperial si Marea Biserica, care a ars in cursul noptii de 13 spre 14. Revolta este reprimata cu sange rece, aproximativ 30 000 – 35 000 de persoane fiind masacrate in hipodrom si, la 23 februarie, Iustinian incepe constructia bisericii Sfanta Sofia.

Iustinian a ales doi arhitecti, Antemius din Tralles si Isidor din Milet, originari din estul Asiei Mici. Acestia au construit un monument unic, fara precedent si fara replica in timpul intregii perioade bizantine.

Constructia a durat ceva mai mult de cinci ani. In ziua tarnosirii, 27 decembrie 537, cand Iustinian, ajuns la poarta cea mare care punea nartexul in comunicare cu naosul, a vazut monumentul terminat, uitand riguroasa eticheta imperiala, alerga pana la amvon si striga: " Slavit fie Dumnezeu care m-a socotit vrednic de a infaptui o asemenea opera. Te-am invins, o, Solomon ! "

La Sfanta Sofia s-a savarsit o revolutie care ne indeparteaza de arhitectura antica. Nu mai avem de-a face cu un paralelipiped de coloane si de ziduri purtand prisma unui acoperis, ci cu o cupola care se sprijina pe mari arcuri intinse intre stalpi.

Planul a ramas acela al unei bazilici cu trei nave despartite de colonade, dar cupola, in loc sa fie de bine de rau suprapusa spre est unui tip de cladire care nu era facut sa o primeasca, cum a fost cazul in secolul al V-lea, domina suveran ansamblul structurilor al caror centru devine si carora le confera o adevarata unitate organica. Indata ce treci de usile ce duc din nartex in nava centrala, o vezi cum se inalta la cincizeci si cinci de metri, afirmandu-si imperios prezenta deasupra jerbelor luminoase care tasnesc din cele patruzeci de ferestre care ii strapung baza.

Zguduit de un violent cutremur inca din august 553, arcul care sustinea cupola spre est a fost si mai grav avariat de un nou seism, in decembrie 557, si s-a prabusit cinci luni mai tarziu, la 7 mai 558, tragand dupa el un intreg segment al cupolei si o parte din marea semicalota de la est. Evenimentul, socotit de rau augur, a tulburat intreg Imperiul. Anthemius si Isidor murisera intre timp, asa incat Iustinian a incredintat reconstruirea bisericii lui Isidor cel Tanar, nepotul celui de-al doilea arhitect, care, spre a diminua impingerile cupolei, a inaltat-o cu 6,25 m: se stie ca, intr-adevar, cu cat o cupola este mai larga si lipsita de tambur, cu atat impingerile trag catre vid. Noua tarnosire a putut avea loc la 23 decembrie 563, doi ani inaintea mortii lui Iustinian. Aceasta noua cupola avea sa se surpe impreuna cu semicalota de la vest in anul 989.

Dimensiunile sale nu au fost depasite nici de arhitectura bizantina ulterioara si nici de cea otomana.

Epidemiile de pesta si invaziile

Orasul Constantinopol, unde numarul populatiei a atins 300 000 – 400 000 de locuitori, este lovit in 542 de o epidemie pana atunci necunoscuta, pesta. Aceasta s-a manifestat pentru intaia oara in bazinul mediteranean, in octombrie 541, in portul egiptean Pelusium, provenind din Etiopia.

In primavara urmatoare ea a afectat toate marile orase portuare, Alexandria, Antiohia, Constantinopolul. In capitala numarul mortilor era de aproximativ 230 000, aproape doua treimi din populatie. Regiunile rurale ale imperiului au fost mai putin afectate insa, in doi ani, Iustinian a pierdut, fara indoiala, un sfert din contribuabili, producatori si soldati.

La Constantinopol, marile familii, artistii, clerul au fost decimati, iar imparatul a cazut in egala masura grav bolnav. La moartea imparatului Nichifor Focas, in 610, declinul parea de neevitat.

Bulgari, slavi, si avari au sfarsit prin a cuceri regiunea Balcanilor, sosirea armatelor persane din 617 in delta Nilului obligand pe imparatul Heraclie sa intrerupa aprovizionarea cu grau a Constantinopolului si prin urmare distribuirea gratuita a painii, in curs inca din vremea lui Constantin cel Mare. In anul 626 avarii au asediat Constantinopolul si au distrus sistemul de apeducte, stabilit de Valens. El nu a fost reparat pana in anul 768.

Intre anii 717-718, orasul este supus celui mai sever atac arab din istoria sa. Insa, in mod paradoxal asediatorii au fost decimati in timpul foametei, in timp ce, locuitorii Constantinopolului, au reusit sa supravietuiasca, cultivand campurile si gradinile situate in interiorul zidurilor sau pescuind.

Populatia Constantinopolului este deci estimata la 40 000 locuitori, altfel spus, tot atat cat numara in ajunul atacului din 1453. Insa, cifra cea mai coborata nu a fost inca atinsa, ea urmand a fi atinsa in vreme epidemiei de pesta din anul 747, cand orasul a ramas aproape pustiu, fiind necesara repopularea sa, prin aducerea colonistilor din insulele marii Egee.

Incepand cu aceasta data o lenta revigorare incepe. Insa, cand Constantin V solicita in anul 768 munca de reparatie a retelei de apeducte, a trebuit sa aduca lucratori din pont, din Grecia si din Tracia. Intreruperea aprovizionarii cu apa nu a facut doar sa dispara fantanile publice, ea a presupus in egala masura abandonul bailor publice si a marilor bazine deschise.

Raportarea la apa si igiena, intretinute inca din epoca romana, s-au modificat radical. Astfel de la prima epidemie de pesta, cea din 542, s-a incetatenit inhumarea mortilor in afara zidurilor, insa in timpul celei din 747, intalnim morminte chiar si in oras. In Constantinopol, unde cea mai mare parte a vechilor monumente au fost abandonate sau deteriorate, memoria locuitorilor si raporturile lor cu trecutul monumental al orasului a disparut, in egala masura.

Ramasitele statuilor ridicate de catre primii imparati, coloanele si marile cladiri publice, au devenit obiecte purtatoare de legende.

O aglomeratie feudala

Dupa ce a fost atins pragul de jos la mijlocul secolului VIII, Constantinopolul s-a refacut lent cu inceputul dinastiei macedonene din anul 867, in persoana imparatului Vasile I.

Oricum, aceasta "renovatio imperii Romani”, proclamata in mod expres de catre imparati, nu este doar o aparenta. Reinvierea progresiva, chiar daca fara indoiala partiala, a Constantinopolului din ruine, reprezinta o succesiune de initiative private ale persoanelor influente, si chiar a imparatilor. Pe de o parte, cladirile cu caracter public, noile edificii, sunt in mod esential bisericile si manastirile. Pe de alta parte, cladirile, chiar daca erau foarte frumos impodobite, erau, in cea mai mare parte, mai mici neputand fi comparate cu cele din prima epoca.

Aceasta situatie rezulta mai putin din lipsa posibilitatilor tehnice ci, din absenta interesului pentru marile monumente publice.

Ne aflam, prin urmare, in fata unei importante concentratii de ctitorii familiale ale dinastiei Comnenilor si ale clientelei situate pe versantul Cornului de Aur. Aceste cladiri erau compuse din manastiri si constructii de binefacere, care isi trageau veniturile din marile domenii rurale dispersate in imperiu, dar si din donatiile ctitorilor.

Ingustarea Imperiului si in special ocupatia turca a Anatoliei a condus la un exod rural. Constantinopolul a devenit, impreuna cu Tesalonicul, unica metropola bizantina a carei populatie continua sa creasca, atingand aproximativ 300 000 de persoane in ajunul cuceririi latine.

Episodul venetian si cruciadele

Rolul trupelor angajate in prima cruciada si monopolul comercial pe Mediterana, conferea venetienilor, pisanilor si genovezilor, o putere care a crescut fara incetare. Venetienii s-au instalat in Constantinopol in anul 1082 intr-un cartier situat de-a lungul Cornului de Aur, imediat la est de portul actual al Galatei.

Politica de independenta a venetienilor a facut ca populatia capitalei sa devina din ce in ce mai ostila latinilor care se instalasera aici. Este inceputul unei actiuni care va sfarsi prin cucerirea orasului in 1204.

Venetienii, convinsi de necesitatea dominatiei politice pentru a putea impune suprematia economica. In urma cruciadei a patra Constantinopolul este supus iar teritoriile europene ale imperiului, chiar si insulele, sunt impartite in fiefuri intre cruciati, Venetia obtinand partea leului. Curtea si anturajul, aristocratia si inaltul cler au parasit in mare parte orasul.

Intre 1204 si 1261 numai orasul nu si Imperiu a fost intr-o asanumita stare de somnolenta, iar icoana Maicii Domnului din Vlaherne se spune ca nu a mai savarsit nici o minune in acest interval. Trebizonda, Epirul si Niceea s-au considerat Imperii in exil, dar cel care a jucat un rol international deosebit a fost acela care a recucerit Constantinopolul in 1261.

Mihail VIII Paleologul, recucereste Constantinopolul in 1261, insa are nevoie de o putere maritima pentru a se mentine. Genovezii reprezentau singura putere care se puta masura cu cea a Venetienilor. Genovezilor li s-a propus sa se instaleze pe partea de nord a Cornului de Aur, avand intentioa de a forma un adevarat oras, anume Galata.

Latinitatea, devenita inamicul major prin ocuparea inimii teritoriilor bizantine si dominatia economica pe care o exercitau orasele italiene, genereaza si in randul intelectualilor nevoia unei altfel de definitii, alta decat cea a Imperiului Roman.

Astfel, un curent umanist, care face referire la Antichitate, a putut constitui un ferment de renastere intelectuala. Acesta a reiviat studiul textelor antice si si-a manifestat admiratia pentru monumentele si operele de arta ale acelei epoci. Aceasta renastere s-a facut simtita in vremea dinastiei paleologilor. Incepand cu mijlocul secolului al XIV-lea, capitala, practic asediata si incercand sa supravietuiasca, este incapabila de o productie originala in plan intelectual pana la cucerirea acesteia de catre turcii otomani din anul 1453.

Traversarea Alpilor de catre Hannibal in scrierile lui Polybius si Titus Livius

Traversarea Alpilor de catre Hannibal in scrierile lui Polybius si Titus Livius 

Scris de Caterina Satindol   

Germenii istoriei au aparut intr-o societate evoluata in care oamenii si-au pus intrebari si datorita necesitatii de a-si cunoaste trecutul.  Istoria inseamna cautarea trecutului pentru a ajunge sa intelegem prezentul, istoria reprezinta evolutie si progres.

Fara izvoarele scrise antice, razboaiele punice ar fi devenit mai mult o legenda, reprezentand inceputul expansiunii romane dincolo de Peninsula Italica. Hannibal ar fi ramas doar un indraznet cartaginez care a infrant cel mai expansionist popor al antichitatii, si asta chiar in patria sa. Polybius si Titus Livius sunt doi mari istorici ai antichitatii. Chiar daca din punct de vedere al cronologiei si al faptelor descrise, operele lor  se intersecteaza in numeroase puncte, identificam intre cei doi diferente la nivelul stilului, limbajului, o alta conceptie despre rolul istoriei. Nu in ultimul rand pe cei doi ii desparte aproape un secol si jumatate.

Polybius (app. 200- app. 120 i.Chr) s-a nascut la Megalopolis in Pelopones (Grecia), intr-o familie aristocratica. Tatal sau a fost strateg al Ligii aheene si apropiat al lui Philopoemen (strateg in opt randuri al Ligii aheene). Polybius a primit o educatie filozofica si literara aleasa, el a intrat de timpuriu in viata politica. Polybius a primit onoarea de a aduce in patrie cenusa lui Philopoemen. Alaturi de tatal sau a participat la o vizita diplomatica, in Egipt, la curtea faraonului. Polybius a avut si un rol important in liga aheeana, adoptand tactica neutralitatii in timpul conflictului dintre Roma si Macedonia. A negociat posibile aliante cu Roma, dar vederile sale erau opuse partidului advers, asa-zis democratic, condus de Callicrates, aliat fidel al romanilor. Datorita convingerilor sale anti-romane, Polybius a facut parte din cei o mie de nobili aheeni luati ostatici de catre Roma.

Sosirea la Roma a contribuit intr-o mare masura la schimbarea destinului lui Polybius. Potrivit lui Cicero, mijlocul secolului al II-lea i. Chr. Era cea mai frumoasa perioada a Republicii. Spre deosebire de Grecia, la Roma se gasea o aristocratie puternica. Statul se afla intr-un moment de echilibru interior si de expansiune in exterior. La Roma, Polybius a legat relatii de prietenie mai ales cu membrii familiei Scipione. In 150 i. Chr. ostaticii greci ramasi in viata au primit dreptul de a se intoarce in patrie. Polybius a revenit in patria sa, dar Roma, il va atrage de acum incolo mereu. In anul 146 i. Chr. Polybius a asistat la distrugerea Cartaginei de catre P. Cornelius Scipio Emilianus, al carui apropiat era.

Polybius a fost un fervent sustinator al cauzei grecesti, dar nu a putut evita transformarea Eladei in provincie romana. Multe orase grecesti i-au ridicat chiar din timpul vietii statui.

Titus-Livius (59 i. Chr. – 17 d. Chr) s-a nascut in „provincie” la Patavium (Padova) intr-o familie de patricieni. Spre deosebire de Polybius, Titus-Livius nu a fost om politic sau militar. El s-a numarat insa printre prietenii imparatului Augustus. Titus Livius a fost un sentimental, atasat vechilor idealuri republicane, un aparator al institutiilor politice si religioase. A avut o aleasa cultura literara si folosofica, el a aparat intotdeauna spiritul Romei, fiind mandru de faptul de a fi cetatean roman. Totusi, nu a ezitat sa critice uneleaspecte negative ale poporului roman.

Opera principala a lui Polybius este „Istorii”, in 40 de carti, dintre care ni s-au transmis in intregime primele cinci, restul pastrandu-se doar fragmentar. „Istoriile” sale pornesc din anul 264 i. Chr. data pana la care a ajuns un alt istoric grec, Timaios. Aceasta data marcheaza inceputul primului razboi punic. Lucrarea lui Polybius se sfarseste in anul 146, atat distrugerea Cartaginei, cat si cu anexarea Greciei la statul roman.

Polybius scrie o istorie pragmatica bazata pe cunostinte precise si aproape tehnice ale vietii politice si militare. Urmand exemplul lui Tucidide, el descrie fapte contemporane sau petrecute cu putin timp inainte pe care alti istorici nu le-au cercetat indeajuns s-au nu le-au prezentat intr-o maniera obiectiva.

Polybius concepe istoria nu ca pe o povestire, ci ca pe o prezentare de evenimente si fapte, poseda propriul sau sistem de concepte, amintind de cel al lui Aristotel, arata actele politice pe care vrea sa le explice in mod stiintific, se foloseste de scrieri anterioare, tratate, inscriptii. De cate ori are ocazia, Polybius prezinta si scrierile predecesorilor sai, pe care nu ezita a-i critica, scuza adesea erorile, dar nu iarta frivolitatile. Polybius este un impartial. El foloseste faptele in spirit critic, la unele din evenimentele descrise a fost martor sau chiar actor principal, altele le-a cercetat personal.

Polybius incearca sa scrie o istorie universala, este un erudit, are bogate cunostinte militare, politice, geografice. Vrea sa dea operei sale un caracter de universalitate, iar liantul istoriei diferitelor popoare sa fie dat de catre politica romana. Pentru Polybius, unitatea fundamentala a istoriei sta in descoperirea cauzelor. Faptele istorice sunt legate intre ele prin raporturi de cauza-efect, care au o valoare permanenta si care intereseaza viitorul ca si trecutul. Pentru cercetarea genezei evenimentelor, istoricul Polybius foloseste expresiile „cum”, „cand”, „de unde” si cauta sa arate modul, timpul si cauza fiecarei actiuni. Pentru el, istoria, ca orice „stiinta” are ca obiectiv descoperirea cauzei evenimentelor si explicarea lor, nu este interesat de ce zic zeii, ci de cauzele omenesti care duc la conflicte. Pentru el, alaturi de noroc si hazard, vointa indivizilor reprezinta cauza principala a conflictelor .

Polybius foloseste marturiile si comparatiile pentru a argumenta scrierile sale, prin „Istoriile” sale nu a cautat sa faca o opera de arta. Creatia sa captiveaza pe cititor mai mult prin seriozitate si prin obiectivitatea expunerii, decat prin mijloacele artistice ale scriitorului. Are putine discursuri, dar citeaza poeti: Homer, Euripide, Manandru.

Titus Livius este inainte de toate un latin, glorifica trecutul Romei, pe care o considera ca o mareata realizare a trecutului. Opera sa este reprezentata de „Ab urbe condita” („De la fundarea Romei”), conceputa in 150 de carti, fiind terminate 142, din care s-au pastrat in intregime doar 35.

„De la fundarea Romei” reface suita de episoade exemplare ale istoriei antice. Potrivit lui Hippolyte Taine aceasta lucrare reprezinta „arcul de triumf dedicat romanitatii”. Personajul central al operei este  poporul roman, scopul acesteia este proslavirea patriei. Pentru Titus Livius istoria este un indrumator cetenesc si moral, ea are un scop patriotic.

Titus Livius este un apologet al trecutului urbei si un exponent al orgoliului roman, incercand sa reinvie memoria trecutului, momentele mai putin faste, dar in primul rand faptele glorioase ale romanilor. Opera sa are si un caracter pedagogic. La Titus Livius intalnim un pluridimensional spirit oratoric  si poetic, un istoric al antichitatii menit mai mult sa placa decat sa intruiasca. Un rol deloc neglijabil in paginile sale este acordat discursurilor.

Conform conceptiei lui Titus Livius istoricul ideal este cel elocvent, care se foloseste de evenimente pentru a demonstra o idee, este cel care evita amanuntul tehnic, care scrie pe intelesul tuturor, care expune rezultatele eruditiei sale  intr-o limba clara si precisa, intrebuintand si metafore, facand portrete si discursuri, antiteze, intr-un cuvant alcatuind o opera de arta. Datorita promovarii istoriei ca opera de arta, spre deosebire de Polybius, Titus Livius nu are suficienta atitudine critica a izvoarelor, nu cauta sa descopere cauzalitatea complexa nici cel putin a marilor evenimente istorice. El face erori cronologice, deseori este partial.  Altfel ii judeca pe romani ca popor si altfel pe celelalte popoare. Titus Livius vede energia poporului roman, dar nu si cruzimea sa, demnitatea sa, dar nu si dispretul invinsilor.

Bogatia informatiilor care ne stau la dispozitie in opera lui Titus Livius este vasta si bogata, insa spre deosebire de Polybius, primul nu utilizeaza toate informatiile la care avea acces, astfel nu aminteste de mai multe tratate, lipsesc date referitoare la economie, geografia nu este intotdeauna clara. Amintim ca Titus Livius utilizeaza istoria universala scrisa de Polybius, care i se pare un autor sigur („certus auctor”).

Din punct de vedere al stilului, Titus Livius nu-l apreciaza pe Polybius, spre deosebire de grec istoricul roman foloseste o limba literara si un stil expresiv. Titus Livius „stie sa creada cu masura si sa nareze fara a afirma”. Onmestitatea sa este un inceput de critica, iar sinceritatea o promisiune de adevar.

Istoria statului roman abunda in razboaie, unele de aparare, altele avand ca principal scop expansiunea teritoriala. Razboaile punice au decis viitorul Romei si sfarsitul unui stat puternic. Daca in anul 264 i. Chr., la inceputul  primului razboi punic, Cartagina era superioara Romei din punct de vedere militar, politic, economic, diplomatic, in anul 146 i. Chr., teritoriul unde era altadata marele oras va fi transformat de catre romani in teren arabil, ca apoi sa fie fondat un oras roman.

***

In urmatorele pagini vom prezenta doar un episod semnificativ din timpul celui de-al doilea razboi punic si anume modul in care este reflectata si analizata trecerea Alpilor de catre armata condusa de Hannibal in scrierile lui Polybius („Istorii”, cartea a IiI-a) si Titus Livius („Ab urbe condita”, cartea XXI)

Escaladarea Alpilor a numeroasei armate a cartaginezilor, compusa si din masini d elupta, animale de povara si 36 de elefanti pe drumuri de munte, putin umblate a constituit pentru contemporani, si mai ales pentru romani, o mare surpriza.

Traversarea Alpilor a fost o tactica militara bine gandita de catre generalul Hannibal sau a fost mai degraba o actiune hazardata reusita doar datorita norocului si destinului?

Cel de-al doilea conflict romano-punic l-a avut in prim plan pe Hannibal (247 – 182 i.Chr.), comandantul trupelor cartagineze, fiul unui alt mare general, Hamilcar Barca, cel care a incheiat pace cu romanii si a pus capat primului razboi punic.

Potrivit lui Polybius, Hamilcar a fost cauza celui de-al doilea razboi punic, el insufland fiilor sai ura si resentimentul fata de romani. Pretextul acestui conflict a fost cucerirea de catre Hannibal a Sargontului, cetate aliata Romei, act care era o incalcare a tratatului dintre cele doua forte ale antichitatii.

In operele ambilor istorici, Hannibal este vazut ca un personaj important, bun comandant de osti si diplomat abil, insa modalitatile de descriere utilizate sunt diferite.

Polybius il prezinta pe Hannibal din perspectiva unui martor impartial. Scriitorul grec era si un om politic si bun cunoscator al tacticilor de lupta. Polybius evidentiaza calitatile de militar  ale lui Hannibal, care se combina cu un caracter puternic si un bun cunoscator al psihologiei romane, atat ale adversarilor cat si ale soldatilor sai. Nu este dificil de sesizat ca Polybius il admira si il pretuieste pe Hannibal. Asemeni altor scriitori antici, Polybius dezvaluie cititorilor indrazneala si curajul lui Hannibal, care este si o persoana consecventa si coerenta in tot ceea ce intreprinde. In opinia lui Polybius, Hannibal ar fi studiat din timp traseul trecerii Alpilor, el cautand alianta populatiilor bastinase, in scopul de a-si asigura ghizi si alimente.

In „Ab urbe condita” Hannibal este prezentat de catre autor din perspectiva romanului. Titus Livius arata si aspecte pozitive ale generalului cartaginez, dar le amplifica pe cele negative. Astfel, calitatile lui Hannibal erau acelea de bun ostean si curaj. Hannibal nu era robul placerilor, la batalie pornea cel dintai si se retragea cel din urma, nu dispretuia nimic din ceea ce trebuia sa faca sau sa vada un mare comandant. Pentru Titus Livius, calitatile lui Hannibal nu fac insa referire si la caracterul sau moral, care este prezentat ca un om crud „de o perfidie  mai mult decat punica, pentru el nu exista nici un adevar si nimic mai sfant, nu avea teama si nu respecta nici un juramant”.

Si pentru a raspunde la intrebarea initiala, avem un alt semn de intrebare, si anume de ce pentru a ajunge in peninsula italica  Hannibal nu a ales sa atace intai in Sicilia sau Sardinia, insule pe care punii le pierdusera in dauna romanilor si le revendicau? Un nou razboi ar fi trebuit purtat tot pe Marea Mediterana, in peninsula iberica si poate in Sicilia si Sardinia. Una dintre cauze ar putea fi aceea ca Hannibal nu avea sustinerea intregii aristocratii cartagineze, ci numai a unei factiuni, aceea a Barcinilor, din care facea parte. In plus, romanii aveau dispuse importante forte si intarituri in Sicilia si Sardinia, iar Hannibal nu dispunea de o flota puternica. Peninsula iberica se afla in cea mai mare parte sub influenta sa, soldatii cartaginezi de aici ii erau devotati si avea si sprijinul unor „principi” iberici. De asemenea, celtii din nordul peninsulei italice  doreau o independenta deplina fata de romani, iar in nord nu se aflau avanposturi puternice ale Romei.

Este aproape sigur faptul ca Hannibal si-a trimis iscoade si emisari in Galia sudica si apoi poate si in nordul peninsulei italice.

Atat Polybius cat si Titus Livius atesta ca o serie de triburi celte au incheiat alianta cu armata lui Hannibal.

Traversarea Alpilor a avut loc in anul 218 i. Chr, cu doi ani inainte de batalia de la Cannae. Dupa Polybius aceasta traversare a durat 14 zile, cu doua zile de repaus. Daca la urcus armata cartagineza a intampinat greutati  datorita celtilor bastinasi, la coborire natura a fost cea care li s-a impotrivit. Cu numeroase pierderi, cartaginezii au ajuns totusi pe dealurile din nordul peninsulei italice.

Polybius descrie cu mare siguranta drumul parcurs de catre armata cartagineza, arata distantele, numarul zilelor, caracteristicele climei si a reliefului. In paragraful 48 marturiseste chiar ca a cercetat aceste locuri si a strabatut mdrumul prin Alpi. De asemenea, Polybius a cercetat si marturisirile unor participanti la aceasta campanie. Polybius mentioneaza ca unii scriitori au povestit aceastra travaresare a Alpilor cu scopul de a-i uimi pe cititori cu o descriere exagerata, facand greseli „cu totul potrivnice istoriei”.

Referitor la trecerea Alpilor, Tiuts Livius are ca principale izvoare pe Polybius si pe l. Cincius Alimentus. Traseul urmat de Hannibal si de insotitorii sai este la Titus Livius in cea mai mare parte asemanator cu cel descris de catre Polybius. Insa la cei doi autori difera stilul, limbajul si modul diferit in care este descrisa armata cartagineza si conducatorii ei.

Cu toate ca Titus Livius considera ca episodul trecerii elefantilor peste Ron a urmat un plan de dinainte stabilit, din paginile sale transpare ideea ca traversarea Alpilor de catre cartaginezi s-ar datora hazardului si destinului.

Se pare ca traseul urmat de trecerea Ronului a fost de la Ron la raul Isere de unde s-a trecut pe malul stang, apoi s-a urmat trasaul raului Romanche. Punii au traversat apoi pasul Loutaret, ajungand in valea raului Durante. Prin aceasta vale au ajuns la Brixia (Briancon) apoi catre muntele Genevre. Se pare ca punctul maxim altitudinal a fost atins pe muntele Cenis.

Alpii au pus in joc calitatea de comandant a lui Hannibal: a luptat impotriva celitlor, impotriva climei si a reliefului si uneori chiar impotriva proprilor oameni. Admiratia lui Polybius fata de Hannibal este evidenta, insa nici romanul Titus Livius nu poate sa nu admita capacitatea si abilitatea lui Hannibal.

Un semnificativ moment pare a fi atingerea inaltimilor Alpilor, cand potrivit lui Titus Livius, pe o culme Hannibal si-a adunat oamenii si le-a artat bogatiile peninsulei si ale romanilor. Acest fragment se regaseste si la Polybius, insa Titus Livius il pune pe Hannibal sa rosterasca un discurs: „In aceste clipe cartaginezii nu trec numai peste zidurile Italiei, ci si peste ale orasului Roma, de aici inainte, tot ce a ramas de strabatut va fi un coboras, usor si lin. Intr-o singura batalie cel mult doua, cartaginezii vor cuceri cea mai insemnata fortareata si capitala a Italiei”.

Parerile privind numarul soldatilor cu care a ajuns Hannibal in Italia variaza. Polybius considera ca ar fi ajuns in peninsulacu aproape jumatate din numarul celor care au trecut Ebru, adica 20.000 pedestrasi libieni si iberi si 6000 de calareti. Titus Livius prezinta cifrele maxime si minime referitoare la numarul cartaginezilor si care variaza intre 100.000 pedestri si 20.000 calareti si respectiv 20.000 pedestri si 6.000  osteni calare, cifra preluata de la Polybius.

Pentru cartaginezi trecerea Alpilor a jucat in primul rand un rol moral, si a pus un semn de intrebare asupra suprematiei militare a Romei. Cei doi actori principali ai primei parti a razboiului purtat de ostile Cartaginei pe teritoriul roman au fost Hannibal si P. C. Scipio. Potrivit lui Titus Livius, cei doi manifesta admiratie si respect unul fata de celalalt.

Traversarea Alpilor, chiar si aceasta idee curajoasa, nu ar fi putut fi realizata de catre cartaginezi, daca in functia de comandant nu s-ar fi aflat Hannibal.

BIBLIOGRAFIE

• Francois Decret, Cartagina sau Imperiul Marii, Editura Corint, Bucuresti, 2001.
• www.hannibal-dans-les-alpes.com
• Titus Livius, De la fundarea Romei, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1959-1963.
• Sergiu Pavel Dan, Spiritul Romei: o privire comparativa asupra gandirii politice si faptei unui popor: Titus Livius, Cornelius Tacitus, Plinius cel Tanar, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979.
• Madelaine Hours-Miedan, Cartagina, Editura Corint, 2004.
• Polybius, Istorii, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucresti, 1966-1988.
• Hippolyte Taine, Essai sur Tite-Live, Hachette, Paris, 1910.
• Oreste Tafrali, Curs general cu privire la istoricii greci si romani, Iasi, 1927.
• Dumitru Tudor, Hannibal, Editura Stiintifica, Bucresti, 1966.

Despre istoria românilor (după Ion Calafeteanu)

România este situată în centrul Europei, în partea de nord a Peninsulei Balcanice, şi teritoriul său este marcat de Munţii Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră. Având un climat temperat şi un mediu natural diversificat, care este foarte favorabil vieţii, teritoriul românesc a fost locuit incă din cele mai vechi timpuri. Cercetările facute de arheologii români la Bugiuleşti, Ţinutul Vâlcei, a dus la descoperirea unor relicve umane antice. Aceste vestigii sunt dintre cele mai vechi din Europa.

Ceramica de Cucuteni

  La un moment dat, populaţia de pe teritoriul actualei Românii, a creat o remarcabila cultura, a carei dovada se regaseşte în policromia ceramicii de Cucuteni (comparabile cu ceramica unor alte culturi europene importante, din acel timp, din Bazinul Mediteranei de Rasarit şi a Orientului Mijlociu), precum şi cultura statuetelor Hamangia (Ganditorul de la Hamangia este cunoscut astazi în intreaga lume).

  La inceputul mileniului al doilea, cand Epoca Paleoliticului facea loc Epocii de Bronz, triburile tracice de origine indo-europeana se stabileau alaturi de populaţia care deja traia în Bazinul Carpato-Balcanic. Din timpul tracilor, se poate vorbi de un fenomen neintrerupt de creare a poporului român. In prima parte a primului mileniu dinainte de Hristos, în zona carpato-dunareano-pontica - care era partea de nord a unei mari suprafete locuite de triburile tracice - un grup al tracilor de nord s-a ndividualizat: s-a creat un mozaic de triburi getice şi dacice. Strabo - un geograf şi istoric renumit din epoca imparatului Augustus, ne informeaza ca "dacii aveau aceeaşi limba ca şi getii". Initial, a fost acelaşi popor, singura diferenta dintre daci şi geţi fiind zona în care locuiau ei: dacii - în mare parte, locuiau în muntii şi pe platoul Transilvaniei; geţii - în campiile Dunarii. In antichitate, grecii, care i-au intalnit primii pe geţi - au folosit acest nume pentru intreaga populaţie de la nordul Dunarii, în timp ce romanii, care i-au intalnit primii pe daci, au extins folosirea acestui nume pentru toate celelalte triburi ce locuiau pe teritoriul de astazi al României. După cucerirea acestui teritoriu, romanii au creat aici provincia Dacia. Iata de ce, intregul teritoriu al României de azi este numit Dacia, în toate sursele de informatie din perioada latina şi a Evului Mediu. Contactul daco-geţilor cu lumea greaca a fost uşor de facut, prin intermediul coloniilor greceşti create pe teritoriul tarmului Marii Negre al României de azi: Istros (Histria), fondat în sec. VII inainte de Hristos, Callatis (Mangalia de azi), şi Tomis (Constanta de azi); ultimele doua create un secol mai tarziu. In istoria scrisa, populaţia de la nordul Dunarii (getica), a fost prima data mentionata de Herodot, "parintele istoriei" (sec. IV inainte de Hristos). El ne-a vorbit despre povestea campaniei regelui persan Darius I, impotriva scitilor din stepele aflate la nord de Pontic (anul 513 inainte de Hristos). El a scris ca geţii erau cei mai mari luptatori dintre traci. Ei au fost singurii care au rezistat regelui persan, pe drumul dintre Bosfor şi Dunare. Burebista (82 - până în jur de 44 inainte de Hristos), care a reuşit sa uneasca triburile geto-dacice, pentru prima data, a creat un regat puternic şi intins, într-un timp cand suveranul dac i-a oferit sprijin lui Pompei impotriva lui Cezar (anul 48 inainte de Hristos), şi se intindea de la Beskit, în nord, Bazinul Dunarii Mijlocii, în vest, rîul Tiras (Nistru) şi tarmul Marii Negre, în est, până la Muntii Balcani, în sud.

Cetatea dacică de la Sarmisegetuza

In primul secol inainte de Hristos, pe masura ce Imperiul roman se extindea şi se creau provincii romane în Panonia, Dalmatia, Moesia şi Tracia, frontiera cu Dunarea se intindea pe aproape 1500 km şi despartea Imperiul Roman de lumea dacica.

In Dobrogea, care se afla sub conducerea romana, de şapte secole, incepand cu domnia lui Augustus, poetul Publius Ovidius Naso şi -a petrecut ultimii ani ai vietii sale "printre greci şi geţi", intrucat el a fost exilat acolo, la Tomis (intre anii 8 şi 17 e.n.), din ordinul aceluiaşi Cezar.

Dacia s-a aflat în apogeul puterii sale sub regele Decebal (87-106 e.n.). După o prima confruntare, pe timpul domniei lui Domitian, (87-89 e.n.), s-au impus cu necesitate doua razboaie pentru Imperiul Roman (101-102 e.n. şi 105-106 e.n.), pentru ca, în culmea gloriei sale, imparatul Traian (98-117 e.n.), sa-l invinga pe Decebal şi sa-i transforme regatul intr-o provincie romana numita Dacia.

  Columna lui Traian, inaltata la Roma, şi mausoleul de la Adamclisi (Dobrogea) povestesc despre aceasta incleştare militara, care a fost urmata de o masiva şi sistematica colonizare a noilor teritorii integrate noului imperiu.

Columna lui Traian din Roma

Mausoleul roman de la Adamclisi (secolul II e.n.)

Dacii, cu toate ca au suferit pierderi grele, au ramas, chiar şi după ce a fost instaurata noua conducere, principalul element din Dacia; provincia a fost supusa unui proces de romanizare, fiind impusă şi adoptarea limbii latine. Românii sunt astazi singurii descendenti ai Imperiului Roman de Rasarit; limba româna este una din marile moştenitoare ale limbii latine, alaturi de Franta, Italia, Spania, România este o oaza de latinitate în aceasta parte a Europei.

   Locuitorii, fie ei descendenti ai Imperiului Roman sau a daco-romanilor, şi -au continuat existenta neintrerupta ca ţarani sau ca pastori, chiar după retragerea romana sub imparatul Aurelian, (270-275), atât a armatei, cat şi a administratiei romane, care s-a mutat la sud de Dunare. Dar, stramoşii romanilor au ramas timp de cateva secole în sfera de influenta a Imperiului Roman, atât în politica, cat şi în economie, religie sau cultura; după despartirea în doua a Imperiului Roman, în anul 395 e.n., ei au ramas în sfera de influenta a Imperiului Bizantin. Ei traiau mai mult în spiritul vechilor romani, care acum decazuse, şi au supravietuit imprejurarilor grele din timpul valurilor succesive ale popoarelor migratoare. Pe timp cand simbioza etno-culturala dintre daci şi romani a fost realizata, şi s-a finalizat în sec. VI-VII, prin formarea poporului român, intre sec. II şi IV, daco-romanii au adoptat creştinismul în forma sa latina. Prin urmare, în sec. VI-VII, cand procesul de formare a poporului român a fost gata, natiunea a patruns în istorie ca o natiune creştina. Iata de ce, spre deosebire de natiunile vecine, care au ca date de creştinare (bulgarii - anul 865, sarbii - 874, polonii - 966, slavii de est - 988, ungurii - 1000), românii nu au o data fixa a creştinarii, intrucat ei au fost prima natiune creştina din regiune. In sec. IV-XIII, poporul român a trebuit sa faca fata valurilor de popoare migratoare - gotii, hunii, gepizii, avarii, slavii, pecinegii, cumanii, tatarii - care au traversat teritoriul României. Triburile migratoare au controlat acest spatiu, din punct de vedere militar şi politic, întarziind dezvoltarea economica şi socială a bastinasilor şi formarea entitatilor statale locale.

  Slavii, care s-au stabilit masiv în sec. VII la sud de Dunare, au despartit în doua masa compacta a românilor din zona carpato-danubiana: cei de la nord (daco-romanii), au fost separati de cei de la sud, care s-au deplasat spre vestul şi sud-estul Peninsulei Balcanice (aromanii, megleno-romanii şi istro-romanii). Slavii s-au stabilit la nord de Dunare şi au fost asimilati încetul cu încetul de poporul român şi limba lor a lasat urme în vocabularul şi fonetica limbii române. Peste limba româna s-a suprapus asa-numita limba slavica (în acelaşi mod cum s-a impus idiomul germanic francilor). Românii apartinând religiei ortodoxe au adoptat astfel limba veche slavona bisericeasca, ca o limba de cult şi începand cu sec. XI-XVII ca o limba de curte şi cultura. Limba slava n-a fost niciodata o limba vie, vorbita de popor, pe teritoriul României; ea a jucat pentru români, la un momentdat, în Evul Mediu, acelaşi rol pe care l-a jucat latina în vest; la începutul epocii moderne, ea a fost înlocuita pentru totdeauna în biserica, la curte şi în cultura de catre limba româna.

  Datorita pozitiei lor, românii de la sud de Dunare au fost pentru prima data mentionati în sursele istorice (sec. X), sub numele de vlahi sau blahi (valahi); acest nume aratand ca ei erau vorbitori ai unei limbi romanice, şi ca popoarele non-romanice din jurul lor recunosteau acest fapt. După anul 602, slavii stabiliti masiv la sud de Dunare au fondat un ţarat puternic bulgar, în sec. IX. Asta a facut o bresa între românii din nordul Dunarii şi cei aflati la sud de Dunare. Pe masura ce au fost supusi la tot felul de presiuni şi izolati de trunchiul puternic românesc de la nord de Dunare, numarul românilor din sudul Dunarii a scazut continuu, în timp ce fratii lor de la nordul Dunarii, cu toate ca traiau în conditii extrem de dificile, şi -au continuat evolutia lor istorica, ca o natiune separata, cea mai îndepartata la est descendenta a Imperiului Roman.

  

  Valahia, Moldova şi Transilvania

  Incepand cu sec. al X-lea, surse bizantine, slave şi ungare, şi mai tarziu surse occidentale, mentioneaza existenta entitatilor statale ale populaţiei românesti - cnezate şi voievodate - la început în Transilvania şi Dobrogea, apoi în sec. XII-XIII, şi în teritoriile de la estul şi sudul Carpatilor. O trasatura specifica a istoriei românilor din Evul Mediu, până în epoca moderna, este aceea ca ei au trait în trei principate vecine, dar autonome, - Valahia, Moldova şi Transilvania.

  Acest fenomen - care este, fara îndoiala, unic în Europa medievala, este extrem de complex. O serie de cauze tin de esenta societatii feudale, dar sunt de asemenea şi factori specifici. Printre ultimii, dorim sa mentionam existenta imperiilor vecine puternice, care s-au opus unificarii entitatilor statale românesti şi chiar au ocupat - pentru o perioada mai scurta sau mai lunga - teritoriile românesti. De exemplu, la vest, românii a trebuit sa faca fata politicii de cucerire dusa de regatul ungar. In 895, triburile ungare care au venit din tinuturile Volgai, conduse de Arpad, s-au stabilit în Panonia. Ei au fost opriti în înaintarea lor spre vest de catre imparatul Otto I (995), astfel ca ungurii s-au stabilit şi si-au întors fata catre sud-est şi est. Aici, ei s-au întalnit cu românii.

  O cronica ungara descrie întalnirea dintre mesagerii trimisi de Arpad, regele ungur, şi voievodul Menumorut al Biharei, un oras în vestul Transilvaniei. Ambasadorii unguri au pretins ca teritoriul sa le fie cedat lor. Cronica a pastrat pentru noi raspunsul plin de demnitate dat de Menumorut: "Spuneti-i lui Arpad, ducele Ungariei, conducatorul vostru. Bucurosi ii vom iesi în întampinare, ca de la prieten la prieten, pentru a-i da lui tot ce are nevoie, pentru ca este strain, şi unui strain ii lipsesc multe. Dar pamantul pe care il pretinde, nu-l va avea niciodata de la noi de bunavoie, cat timp vom trai".

  In ciuda rezistentei cnezatelor şi voievodatelor românesti, ungurii au reusit în sec. X-XII sa ocupe Transilvania şi s-o încorporeze regatului ungar (pana la începutul secolului XVI, ca voievodat autonom). In scopul de a consolida puterea lor în Transilvania, unde românii au continuat sa fie de-a lungul secolelor marea majoritate etnica, ca şi în scopul de a apara granita estica şi sudica a voievodatului, coroana ungara a recurs la colonizarea regiunilor de frontiera, cu sasi şi secui, în sec. XII-XIII.

Biserica din Densusi

  In sec. XIV, odata cu declinul puterii imperiilor vecine (polonii, ungurii, tatarii), s-au format o serie de state feudale, în sudul şi estul lantului muntos al Carpatilor: Valahia, sub Basarab I, în jurul anului 1360, şi Moldova, sub Bogdan I, în jurul anului 1359. Regatele Poloniei şi Ungariei au încercat în sec. XIV şi XV sa anexeze sau sa subjuge cele doua principate, dar n-au reusit.

In cea de-a doua jumatate a sec. XIV, o noua amenintare se abatea asupra teritoriilor românesti: Imperiul otoman. După ce au pus prima data piciorul pe pamantul european, în 1354, turcii otomani au început rapida lor expansiune pe continent, astfel ca stindardul verde al Islamului flutura deja în sudul Dunarii, în 1396. 

  Singure sau în alianta cu tările creştine vecine, mai degraba în alianta cu voievodatele vecine ale celorlalte doua principate românesti, voievozii Mircea cel Batran al Valahiei (1386-1418) şi Vlad Tepes (Dracula din legendele medievale - 1456-1462), precum şi Stefan cel Mare şi Sfant (1457-1504), voievodul Moldovei şi Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei (1441-1456), au dus grele batalii de apărare impotriva turcilor otomani, impiedicandu-le expansiunea spre centrul Europei.

Intreaga Peninsula Balcanica a devenit teritoriu turcesc. Constantinopole a fost capturat de Mohamed al II-lea, în 1453, Soliman Magnificul a capturat orasul Belgrad, în 1521, şi Regatul ungar a disparut în urma Bataliei de la Mohaci - 1526. Prin urmare, Valahia şi Moldova erau încercuite şi a trebuit sa recunoasca suzeranitatea Imperiului Otoman timp de peste trei secole. După ce Buda a fost capturata şi Ungaria a devenit pasalac, Transilvania a devenit principat autonom, în 1541, dar ea a recunoscut, de asemenea, suzeranitatea Imperiului Otoman, ca şi celelalte doua teritorii românesti. Spre deosebire de toate celelalte popoare din sud-estul Europei, spre deosebire de unguri şi poloni, românii au fost singurii care şi -au mentinut entitatea statala în timpul Evului Mediu, ca şi propria politica, precum şi structurile militare şi administrative. Tributul platit sultanului avea menirea sa garanteze pastrarea autonomiei interne, dar în acelaşi timp, şi protectia impotriva altor dusmani puternici. Valahia şi Moldova, detinand propriul lor statut autonom, au continuat, după caderea Imperiului Bizantin, sa cultive traditiile culturale bizantine şi au luat asupra lor, în acelaşi timp, pastrarea religiei ortodoxe rasaritene; pe teritoriul lor, învatati din toata Peninsula Balcanica, la adapost de islamul intolerant, au putut continua munca lor, fara nici un obstacol. Ei au pregatit renasterea culturala a propriilor natiuni.

Oraşul Soroca pe malul rîului Nistru

Sfârşitul sec. XVI a fost dominat de personalitatea lui Mihai Viteazul. El a devenit voievod al Ţării Românesti în 1593 şi s-a alaturat Ligii Crestine - o coalitie antiotomana, initiata de papalitate şi de Sfantul Imperiu Roman. El a reusit, după grele batalii (Calugareni, Giurgiu) sa redobandeasca chiar independenta ţării sale. In 1599-1600, pentru prima data în istorie, el a unit toate teritoriile locuite de români, proclamandu-se "Print al Ţării Românesti, al Transilvaniei şi al întregii Moldove". Situatia interna era foarte complicata, marile puteri vecine - Imperiul Otoman, Polonia şi Imperiul habsburgic - ii erau ostile şi si-au unit fortele pentru a-l înfrange; astfel ca aceasta unire a fost de scurta durata, întrucat Mihai Viteazul a fost asasinat în 1601. Unirea realizata de domnitorul domnitor a devenit totusi un simbol pentru posteritate. In sec. al XVII-lea, sub diferite forme, şi cu succese trecatoare, şi alti printi au încercat sa relanseze ambitiosul program politic al lui Mihai Viteazul, încercand sa formeze un front de uniune antiotomana din cele trei principate şi sa restaureze unitatea Daciei antice.

Sfarsitul sec. XVII şi începutul sec. XVIII au adus schimbari, politice, atât în centrul, cat şi în estul Europei. Imperiul Otoman a esuat în tentativa sa de a captura Viena, în 1683 şi , prin urmare, Imperiul Habsburgic şi -a început expansiunea catre sud-estul Europei. Tratatul de pace austriaco-turcesc de la Karlowitz (1699) sanctiona anexarea Transilvaniei şi organizarea ei ca un principat autonom la Imperiul Austriac (din 1765 a devenit mare principat, condus de un guvernator). Polonia era divizata şi Rusia, prin cuceriri succesive, a atins, sub Petru cel Mare, (1696-1725) raul Nistru, devenind astfel vecinul de rasarit al Moldovei. Ambitiosul vis al tarilor de a domina Stramtoarea Bosfor şi Constantinopolul situa Principatele Românesti în calea expansiunii rusesti. Imperiul Otoman, în încercarea de a-si apara vechile pozitii, a întrodus în Moldova (1711) şi Ţara Româneasca (1716) "regimul fanariot", care a durat până în 1921, şi sub care Sublima Poarta desemna în cele doua principate domnitori greci, recrutati din Fanar, un cartier al Istanbulului, care erau considerati drept credinciosi ai turcilor. Aceasta a fost epoca în care controlul politic otoman şi exploatarea economica a luat proportii, la fel ca şi coruptia; dar, s-au întrodus, de asemenea, şi cateva reforme sociale - cum este abolirea serbiei -, ca şi reforme administrative, de modernizare, după modelul european, din perioada iluminismului. Autonomia interna, desi limitata, a fost conservata la baza, în cele doua principate, care au continuat sa fie entitati distincte în Imperiul Otoman; aceasta situatie a fost recunoscuta în cateva tratate internaţionale (de ex. în cel de la Cuciuc Kainargi) (1784). Situate la granita celor trei mari imperii şi ravnite de toate trei, Ţara Româneasca şi Moldova au devenit, timp de mai bine de 150 de ani, nu numai teritorii de confruntare, dar chiar şi de batalie, pe care armatele imperiilor s-au întalnit.

Multi ani, Austria şi Rusia au luptat impotriva Imperiului Otoman (1710-1711, 1716-1718, 1735-1739, 1768-1774, 1787-1792, 1806-1812, 1828-1829, 1853-1856): acele lupte au avut loc pe pamantul Romniei şi au fost însotite întotdeauna de ocupatie militara straina, care, adeseori, s-a mentinut mult timp după ce razboiul propriu-zis s-a terminat, astfel ca tarile românesti au îndurat nu numai devastarea şi pierderile irecuperabile, dar au trecut, de asemenea, şi prin dislocari de populaţie şi amputari de teritorii dureroase. De exemplu, Austria a anexat Oltenia temporar (1718-1793), precum şi Nordul Moldovei, numit Bucovina (1775-1918). După razboiul ruso-turc din 1806-1812, Rusia a anexat partea de rasarit a Moldovei, teritoriul dintre raurile Prut şi Nistru, numit mai tarziu Basarabia (1812-1918).

     Renaşterea naţională

In sec. XVIII şi la începutul sec. XIX au avut loc uriase transformari economice şi sociale, structurile feudale erau profund erodate, începusera sa apara primele întreprinderi de tip capitalist şi , în acelaşi timp, produsele românesti întrau, putin cite putin, în circuitul oriental. Ideea naţionala, ca pretutindeni în Europa, avea sa devina visul înaltator al intelectualitatii şi elementul de baza în planurile de viitor, facute de politicieni. Unirea unei parti a creierului din Transilvania cu biserica catolica (greco-catolicii), realizata de casa de Habsburg între anii 1699-1701, a jucat un rol important în emanciparea românilor transilvaneni. Lupta lor pentru drepturi egale cu alte grupuri etnice (cu toate ca românii detineau peste 60% din populaţia principatului, ei erau înca considerati "tolerati" în propria lor ţara), a fost pornita de episcopul Inocentiu Micu-Klein şi continuata de grupul de intelectuali din cadrul miscarii "Scoala Ardeleana": Gheorghe Sincai, Petru Maior, Samuel Micu, Ion Budai Deleanu. Acesti carturari au dovedit latinitatea limbii române şi a poporului român, ba chiar mai mult faptul ca ei au avut o existenta neintrerupta ca populaţie autohtona. In virtutea acestei mosteniri, ei au pretins drepturi egale cu celelalte natiuni din Transilvania - ungurii, secuii şi sasii. Revendicarile românilor din Transilvania au fost supuse atentiei Curtii din Viena, într-o lunga petitie, numita Supplex Libellus Valachorum (1791), care însa n-a primti nici un raspuns. Problema Renasterii în Ţara Româneasca a fost exprimata în cadrul Revolutiei condusa de Tudor Vladimirescu (1821), care a izbucnit în acelaşi timp cu miscarea Greciei pentru libertate.

Tudor Vladimirescu,

  Cu toate ca trupele otomane şi tariste au ocupat principatele dunarene în acelaşi an, sacrificiile facute de români au dus la abolirea regimului fanariot şi domnitorii pamanteni au fost din nou numiti pe tronurile din Moldova şi Ţara Româneasca. Tratatul de Pace din 1929, semnat la Adrianopole (astazi Edirne), a dus la încheierea conflictului ruso-turc din 828-829, care a dus în final la razboiul de eliberare naţionala purtat de Grecia. Acest tratat a slabit foarte mult suzeranitatea otomana şi a sporit protectoratul Rusiei. Acum, comertul era liber, cerealele românesti au început sa patrunda pe pietele europene. Sub Pavel Kiseleff, comandantul trupelor rusesti, care ocupa cele doua principate românesti (1828-1834) a fost întrodus un Regulament Organic în Ţara Româneasca (1831) şi Mildova (1832). Pana în 1859, aceste regulamente au servit ca legi fundamentale (constitutii) şi au contribuit la modernizarea şi omogenizarea structurilor sociale, economice, administrative şi politice, care începusera în decadele premergatoare. Prin urmare, în prima jumatate a sec. XIX, Principatele Românesti au început sa se distanteze de lumea otomana orientala şi sa isi spuna cuvantul în spatiul spiritual al Europei de Vest. Idei curente, atitudini din vest erau mai mult decat binevenite în societatea româneasca care suferea un proces ireversibil de modernizare. Acum, constiinta ca toti românii apartin aceleiasi natiuni era generalizata şi uniunea într-un singur stat independent a devenit idealul tuturor românilor.

Unirea şi independenta Vantul revoluţiei din 1848 a batut şi asupra principatelor românesti de asemenea. Ele au adus în mijlocul scenei politice o serie de intelectuali straluciti precum Ion Eliade Radulescu, Nicolae Balcescu, Mihail Kogalniceanu, Simion Barnutiu, Avram Iancu şi altii.

                   Nicolae Bălcescu,
unul din conducătorii Revoluţiei din 1848

În Moldova tulburările au fost înăbusite rapid dar în Ţara Româneasca revoluţionarii practic au condus ţara din iunie pâna în septembrie 1848. In Transilvania revoluţia s-a prelungit pina aproape la sfârsitul lui 1849. Acolo, liderii unguri au refuzat sa ia în consideratie revendicarile românilor şi ei au reusit sa anexeze Transilvania la Ungaria; asta a dus la separarea fortelor revoluţionare românesti şi unguresti. Guvernul ungar al lui Kossuth Laios a încercat sa înabuse lupta românilor, dar el s-a confruntat cu rezistenta armata a românilor în Apuseni sub conducerea lui Avram Iancu.

Avram Iancu,
conducatorul Revolutiei din 1848 în Transilvania

Cu toate ca interventia brutala a armatelor otomane, tariste şi habsburgice a fost încununata de succes în 1848-1849, valul de înoire în favoarea ideilor democratice s-a raspindit peste tot în urmatoarea decada.

Rusia a fost înfrânta în Razboiul din Crimeea (1853-1856) şi asta a pus sub semnul întrebarii din nou fragilil echilibru european. Datorita pozitiei lor strategice la gurile Dunarii, pe masura ce aceasta cale de navigatie era din ce în ce mai importanta pentru comunicatiile europene, la Congresul de pace de la Paris (februarie-martie 1856) s-a pus problema statutului Principatelor Dunarene. Valahia şi Moldova ramaneau înca sub suveranitate otomana, dar acum ele erau plasate sub tutela colectiva a celor sapte puteri care semnau Tratatul de pace de la Paris: aceste puteri au hotarit atunci sa fie convocate adunarile locale care sa hotarasca asupra viitoarei organizari a celor doua principate. Tratatul de la Paris stipula de asemenea: retrocedarea sudului Basarabiei la Moldova, teritoriu ce fusese anexat de Rusia în 1812 (judetele Cahul, Bolgrad, Ismail); navigatia libera pe Dunare: stabilirea unei comisii europene a Dunarii; statutul de neutralitate a Marii Negre. In 1857 au fost convocate Adunarile Ad-hoc la Bucureşti şi Iasi în baza prevederilor Congresului de Pace de la Paris din 1856: toate categoriile sociale participante la aceste adunari au hotarat în unanimitate sa uneasca cele doua principate într-un singur stat. Imparatul francez Napoleon al III-lea a sprijinit aceasta hotarare, Imperiul Otoman şi Austria au fost impotriva, astfel ca s-a convocat o noua conferinta a celor sapte puteri în Paris (Mai-august 1858): cu acea ocazie doar citeva din revendicarile românilor au fost acceptate. Dar, românii au ales în 5-17 ianuarie 1859, în Moldova, şi în 24 ianuarie-5 februarie 1859, în Ţara Româneasca, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, ca domnitor unic, realizand, de facto, unirea celor doua principate.

Alexandru Ioan Cuza (1859-1866),
Domnitorul Principatelor Unite

Statul naţional român, a luat în 24 ianuarie - 5 februarie 1862, numele de România şi si-a stabilit capitala la Bucureşti. Asistat de Mihail Kogalniceanu, cel mai apropiat consilier al sau, Alexandru Ioan Cuza a initiat un program de reforme care a contribuit la modernizarea societatii românesti şi a structurilor statale: Legea secularizarii averilor manastiresti - 1863, Legea reformei agrare, eliberand ţaranii de sarcina îndatoririlor feudale şi improprietarindu-i cu pamant (1864), Legea codului penal, Legea codului civil (1864), Legea educatiei, în principiul careia scoala primara devenea obligatorie şi gratuita (1864), înfiintarea universitatilor din Iasi (1860) şi din Bucureşti (1864).

Mihail Kogălniceanu (1817-1890),
părintele reformei, care a facut din România o ţară modernă

După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza (1866), Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, înrudit cu familia regala de Prusia, şi care a fost sprijinit de Napoleon al III-lea şi Bismark, a fost proclamat, în 10 mai 1866, după un pleibiscit, ca print conducator al României, sub numele de Carol I.

Carol I, primul rege al României

Noua Constitutie, inspirata după cea belgiana (din 1831), care a fost promulgata în 1866 şi s-a aflat în uz până în 1923, proclama România ca o monarhie constitutionala. In urmatorii 10 ani, lupta românilor de a-si dobandi independenta totala de stat a fost parte integranta din miscarile ce au avut loc, impreuna cu alte popoare din sud-estul Europei - sarbii, ungurii, muntenegrenii, bulgarii, albanezii - şi aveau ca scop sa taie ultimele lor legaturi cu Imperiul Otoman.

Intr-un cadru internaţional favorabil - în 1865 -, a izbucnit din nou criza orientala şi a început atunci, în 1877, razboiul ruso-turc. România şi -a declarat independenta de stat totala, în 9-21 mai 1877. Guvernul condus de Ion C. Bratianu, şi în care Mihail Kogalniceanu functiona ca ministru de externe, a hotarat ca, în cadrul cererii de asistenta a Rusiei, sa se uneasca cu fortele rusesti ce operau în Bulgaria. Armata româna, sub comanda directa a printului Carol I, a trecut Dunarea şi a participat la asediul Plevnei; rezultatul a fost încercuirea armatei otomane, condusa de Osman Pasa (10 decembrie 1877).

Atacul redutei Griviţa. Gravura a Razboiului de Independenta (1877-1878)

Independenţa României, ca şi independenţa Serbiei şi a Muntenegrului, precum şi unirea Dobrogei cu România, au fost recunoscute, în Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano (3 martie 1878). In urma insistentei marilor puteri, s-a tinut Congresul de Pace de la Berlin (iunie-iulie 1878), în cadrul caruia s-a recunoscut şi mentinut statutul pe care şi -l proclamase România cu un an mai înainte. S-a restabilit, de asemenea, după o lunga perioada de dominatie otomana, dreptul României asupra Dobrogei, care a fost realipita la România. Dar, în acelaşi timp, Rusia a violat conventia semnata în 4 aprilie 1877 şi a fortat România sa retrocedeze judetele Basarabiei de sud Kapul, Bolgrad şi Ismail.

Pe 14-26 martie, 1881, România s-a proclamat regat şi Carol I de Hohenzollern Sigmaringen a fost incoronat ca rege al României. După ce şi -a obtinut independenta, statul român a fost locul catre care şi -au indreptat ochii toti românii care traiau în teritoriile aflate inca sub ocupatie straina. Românii din Bucovina şi Basarabia se confruntau cu politica sistematica de asimilare în lumea germana, respectiv ruseasca. Imigratia strainilor era dirijata catre teritoriile lor. Enclavele românesti din Peninsula Balcanica aveau dificultati tot mai mari vizavi de politica de deznaţionalizare. La inceputul sec. XX, românii erau un popor cu peste 12 milioane de locuitori, dintre care aproape jumatate se aflau sub dominatie straina. In acelasi timp, în Transilvania, românii sufereau consecintele serioase ale acordului prin care statul ungar se restabilea, după mai mult de 3 secole de colaps, în care a fost creata dualitatea austro-ungara (1867).

Transilvania şi -a pierdut statutul autonom pe care l-a avut sub stapanirea austriaca şi a fost incorporata în Ungaria. Legislatia adoptata de guvernul de la Budapesta proclama existenta unei singure naţionalitati în Ungaria - aceea maghiara, destinata sa distruga din punct de vedere etno-cultural celelalte populaţii, fortandu-le sa devina ungare. Asta a supus populaţia româneasca, alaturi de alte grupuri etnice, la grele incercari. La acel moment, Partidul Naţional Român a jucat un rol important în impunerea identitatii naţionale a românilor; partidul a fost recunoscut în 1881 şi a fost promotorul în lupta de obtinere a recunoasterii drepturilor egale pentru natiunea româna, precum şi rezistenta ei impotriva proiectelor de deznaţionalizare.

In 1892, lupta naţionala a românilor a atins apogeul, în cadrul Miscarii Memorandistice. Memorandumul a fost conceput de liderii românilor din Transilvania, Ion Ratiu, Gheorghe Pop Basesti, Eugen Brote, Vasile Lucaciu şi a fost trimis la Viena pentru a fi supus atentiei imparatului Franz Iosef I. El avertiza opinia publica europeana asupra revendicarilor românilor şi o punea în garda fata de intoleranta aratata de guvernul de la Budapesta, referitor la problema naţionala.

Perioada 1878-1914 a fost una de stabilitate şi progres pentru România. Politica s-a polarizat în jurul a doua partide mari - conservator (Lascar Catargiu, Petre Carp, Gheorghe Grigore Cantacuzino, Titu Maiorescu) şi liberal (Ion C. Bratianu, Dimitrie Sturza, Ion I. C. Bratianu). Ei au venit la putere alternativ şi asta a fost caracteristic pentru comportamentul politic al epocii. Politica expansionista a Rusiei a determinat România sa semneze, în 1883, în secret un tratat de alianta cu Austria, Ungaria, Germania şi Italia; tratatul a fost reinnoit periodic până la primul razboi mondial. După ce la inceput a ramas neutra, în primul razboi balcanic (1912-1913), România s-a alaturat Greciei, Serbiei, Muntenegrului şi Turciei impotriva Bulgariei, în cadrul celui de-al doilea razboi balcanic. Pacea de la Bucureşti (1913) a marcat sfarsitul conflictului şi ea prevedea ca sudul Dobrogei - Cadrilaterul (judetele Durostor şi Silistra) sa devina parte la România.

In august 1914, cand a izbucnit primul razboi mondial, România s-a declarat neutra. Doi ani mai tarziu, în 14-27 august 1916, ea s-a alaturat Aliatilor, care i-au promis sprijin pentru dobandirea unitatii sale naţionale. Guvernul condus de Ion I.C. Bratianu a declarat razboi Austro-Ungariei. Ion I.C. Bratianu, prim ministru al României După primul succes, armata româna a fost silita sa abandoneze o parte din ţara, inclusiv Bucureştiul, şi sa se retraga în Moldova, datorita ofensivei unite a armatelor din Transilvania, comandate de Generalul von Falkenheyn şi a celor din Bulgaria, comandate de Maresalul von Mackensen. In vara lui 1917, în marile batalii de la Marasesti, Marasti şi Oituz, românii au respins incercarea puterilor centrale de a se apara şi au scos România din razboi, ocupandu-si restul teritoriului.

Lupta de la Marasesti - gravura din primul razboi mondial

Situaţia însa s-a schimbat complet după Revoluţia din 1917 din Rusia şi pacea separata, încheiata de sovietici la Brest-Litovsk (3 martie 1918). Asta atragea după sine sfarsitul operatiunilor militare pe frontul de est. România a fost obligata sa urmeze pasii aliatei sale Rusia, deoarece pe frontul din Moldova trupele românesti se intercalau cu trupele rusesti şi era imposibil ca lupta sa continue intr-o zona a frontului, şi pacea sa se instaleze în alta zona a frontului. Rupandu-se de aliatii sai occidentali, România a fost obligata sa semneze Tratatul de Pace de la Bucureşti cu puterile centrale (24 aprilie-7 mai 1918). Procedura de ratificare n-a fost insa niciodata dusa la bun sfarsit, astfel ca din punct de vedere legal tratatul n-a fost niciodata operativ; de fapt, la sfarsitul lui octombrie 1918, România a denuntat tratatul şi a reintrat în razboi.

Dreptul popoarelor la autoguvernare a triumfat la sfarsitul primului razboi mondial, şi asta a servit cauzelor românilor care traiau în imperiile tarist şi austro-ungar. Colapsul sistemului tarist şi recunoasterea de catre guvernul sovietic al dreptului la autoguvernare permis românilor din Basarabia sa-si exprime prin vot în cadrul organului naţional reprezentativ - Parlamentul ţării, care s-a convocat la Chisinau, vointa lor de a se uni cu România (27 martie-9 aprilie 1918). Caderea monarhiei habsburgice în toamna lui 1918, a facut posibila, pentru natiunile aflate sub opresiunea austro-ungara, emanciparea acestora. La 15-28 noiembrie 1918, Consiliul Naţional din Bucovina a votat la Cernauti unirea acelei provincii cu România.

Palatul Metropolitan din Cernăuţi,
unde a fost votată unirea Bucovinei cu România (28 noiembrie 1918)

Adunarea naţionala din Transilvania, convocata la Alba Iulia în 18 noiembrie-1 decembrie 1918, a votat, în prezenţa a preste 100.000 de delegati, unirea Transilvaniei şi Banatului cu România. Astfel ca, în ianuarie 1918, cand s-a inaugurat la Paris conferinta de pace, unirea tuturor românilor intr-un singur stat era un fapt pe deplin realizat.

Tratatele de pace internaţionale din 1919-1920, semnate la Neuilly, Saint Germain, Trianon şi Paris, stabileau noile realitati europene şi sanctionau, de asemenea, unirea provinciilor care erau locuite de români intr-un singur stat (295.042 km.p, cu o populaţie de 15,5 milioane).

Votul universal a fost introdus (1918), reforma radicala a fost aplicata (1921), noua Constitutie a fost adoptata - una dintre cele mai democratice de pe continent - (1923) - şi toate aceste au creat un cadru general democratic şi au pavat drumul pentru o dezvoltare economica rapida (productia industriala s-a dublat intre 1923 şi 1938. Cu cele 7,2 milioane de barili de titei produs în 1937, România era cel de-al doilea producator european şi nr. 7 în lume. Venitul naţional pe cap de locuitor atingea 97 de dolari, în 1938, comparativ cu cel al Greciei de 76$, cel al Portugaliei de 81 $, cel al Cehoslovaciei de 141$ şi al Frantei de 246$.

In politica, erau mai multe partide aflate în competitie. Astfel ca Guvernul a fost controlat, de-a lungul anilor, de cateva dintre ele: Partidul Poporului (Alexandru Averescu), Partidul Naţional Liberal (Ion I.C. Bratianu, I.G. Duca, Gheorghe Tatarescu), Partidul Naţional Ţărănesc (Iuliu Maniu). Partidul Comunist Român, fondat în 1921, şi care avea un numar nesemnificativ de membri, a fost interzis, în 1924. Garda de Fier, o miscare extremista a aripii naţionaliste de dreapta, fondata de Corneliu Zelea Codreanu, în 1927, a fost, de asemenea, exilata. In 1930, Carol al II-lea s-a razgandit în legatura cu decizia sa anterioara de a renunta la tron şi l-a detronat pe fiul sau minor, Mihai (care devenise rege în 1927) şi a luat tronul. Opt ani mai tarziu el instaura propria sa dictatura (1938-1940).

Obiectivele politicii externe în perioada interbelica, cand Nicolae Titulescu a jucat un rol major, erau indreptate spre mentinerea status-quo-ului teritorial, prin crearea aliantelor regionale, sprijinind Liga natiunilor şi politica de securitate colectiva, la fel ca şi promovarea unei stranse cooperari cu democratiile vestice - Franta şi Anglia.

Nicolae Titulescu, ministrul afacerilor externe român,
suporterul securitatii colective în Europa

Impreuna cu Cehoslovacia şi Iugoslavia, România a fondat Mica Antanta, în 1920-1921 şi a creat o noua organizatie de securitate regionala - Antanta Balcanica, impreuna cu Iugoslavia, Grecia şi Turcia, în 1934.

Pe masura ce nazismul crestea în Germania, aceasta impreuna cu Italia sprijinea pretentiile revizioniste ale statelor vecine României; politica de forta a avut succes pe continent şi acest lucru a fost marcat de Anschluss, Pactul de la Munchen (1938), de separare a Cehoslovaciei (1939). S-a produs o apropiere intre Uniunea Sovietica şi cel de-al treilei Reich; toate acestea au dus la izolarea internaţionala a României. Pactul Ribentropp-Molotov (23 august 1939), stipula intr-un protocol secret interesele sovietice în statele baltice, estul Poloniei, precum şi în Basarabia.

Cand a izbucnit cel de-al doilea razboi mondial, România şi -a declarat neutralitatea (6 septembrie 1939). Dar ea a sprijinit Polonia (facilitand tranzitul tezaurului Bancii Naţionale şi garantand azil presedintelui polonez şi guvernului). Infrangerile suferite de Franta şi Marea Britanie în 1940 au creat o situatie dramatica pentru România. Guvernul sovietic a aplicat capitolul 3 al protocolului secret din 23 august 1939 şi a fortat România, prin ultimatumul din 26 şi 28 iunie 1940, sa cedeze nu numai Basarabia, dar şi nordul Bucovinei şi teritoriul Hertei (ultimele doua nu au apartinut niciodata Rusiei). Sub tratatul de la Viena - de fapt, un dictat - (30 august 1940), Germania şi Italia i-au dat Ungariei nord-estul Transilvaniei, unde populaţia majoritara era româneasca. In urma discutiilor româno-bulgare de la Craiova, s-a semnat un tratat, în 7 septembrie 1940, prin care sudul Dobrogei (Cadrilaterul) revenea Bulgariei.

Harta României cu teritoriile pierdute în anii '40

Serioasa criza din vara lui 1940 a dus la abdicarea regelui Carol al II-lea, în favoarea fiului sau, Mihai I (6 septembrie 1940); în acelaşi timp, a dus la preluarea Guvernului de catre generalul Ion Antonescu (el a devenit maresal în octombrie 1941). Intr-un efort de a obtine sprijinul Germaniei şi Italiei, Ion Antonescu a antrenat la guvernare miscarea Garzii de Fier. Miscarea a incercat, intr-un act de rebeliune în 21-23 ianuarie 1941, sa ia intreaga conducere a guvernului, şi ca urmare ea a fost eliminata din politica.

Dorind sa recapete teritoriile pierdute în 1940, Ion Antonescu a participat, alaturi de Germania, în razboiul dus impotriva Uniunii Sovietice (1941-1944). Infrangerile suferite de puterile Axei au dus după 1942 la sporirea incercarilor facute de regimul Antonescu, precum şi de opozitia democratica (Iuliu Maniu, C.I.C. Bratianu) de a scoate România din Alianta cu Germania. Pe 23 august 1944, maresalul Ion Antonescu a fost arestat din ordinul regelui Mihai I. Noul guvern, format din militari şi tehnocrati, a declarat razboi Germaniei (24 august 1944) şi , astfel, România şi -a adus intregul ei potential economic şi militar în Alianta Natiunilor Unite, până la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial în Europa. In ciuda eforturilor umane şi economice, pe care România le facuse pentru cauza Natiunilor Unite timp de noua luni, Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947), nega României statutul de co-beligerant şi o obliga sa plateasca o imensa despagubire de razboi; dar, Tratatul recunostea retrocedarea teritoriilor din nord-estul Transilvaniei la România, în timp ce Basarabia şi nordul Bucovinei ramaneau anexate la URSS.

Monumentul de la Moisei,
dedicat victimelor teroarei hortisto-ungare în România ocupata

Trupele sovietice stationau pe teritoriul României şi ţara a fost abandonata de puterile occidentale, astfel ca urmatorul stadiu a adus o evolutie similara acesteia, ca şi celorlalti sateliti ai imperiului sovietic. Intregul guvern a fost preluat prin forta de comunisti, partidele politice au fost interzise, iar membrii lor au fost persecutati şi arestati; regele Mihai I a fost fortat sa abdice şi în aceeasi zi a fost proclamata Republica Populara (30 decembrie 1947). S-a instaurat dictatura unui singur partid, bazata pe o supraveghere omnipotenta şi omniprezenta şi pe forta de represiune. Intreprinderile industriale, bancile şi mijloacele de transport au fost naţionalizate (1948), agricultura a fost colectivizata fortat (1949-1962). Intreaga economie s-a dezvoltat potrivit planurilor de cinci ani, obiectivul principal fiind industrializarea de tip stalinist. România a devenit membru fondator al CAER (1949) şi al Tratatului de la Varsovia (1955). La moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1965), liderul comunist al epocii de după razboi, conducerea partidului, care mai tarziu a fost identificata şi cu conducerea de stat, a fost monopolizata de catre Nicolae Ceauşescu. Intr-o scurta perioada, el a reusit sa concentreze în propriile maini (si ale celor ale clanului condus de sotia sa, Elena Ceauşescu), toate parghiile puterii partidului comunist şi cele ale sistemului de stat.

România s-a distantat de URSS (acest lucru a fost facut public în "Declaratia" din aprilie 1964; politica interna a fost mai putin rigida şi s-a inregistrat o oarecare deschidere în politica externa (România a fost singurul stat membru al Tratatului de la Varsovia, care nu a intervenit în Cehoslovacia, în 1968);
  Izbucnirea revoltei stârnite la Timisoara în 16 decembrie 1989, a cuprins rapid toata ţara, şi în 22 decembrie liderul (dictatorul) României a fost doborat, la ce-a de a treia încercare de asasinare, dar mare parte dintre cei de la conducere au rămas. Revoluţia a deschis drumul spre restabilirea democratiei, a sistemului politic pluralist, pentru intoarcerea la economia de piaţa şi reintegrarea ţării în spatiul economic, politic şi cultural european.