Traversarea Alpilor de catre Hannibal in scrierile lui Polybius si Titus Livius

Traversarea Alpilor de catre Hannibal in scrierile lui Polybius si Titus Livius 

Scris de Caterina Satindol   

Germenii istoriei au aparut intr-o societate evoluata in care oamenii si-au pus intrebari si datorita necesitatii de a-si cunoaste trecutul.  Istoria inseamna cautarea trecutului pentru a ajunge sa intelegem prezentul, istoria reprezinta evolutie si progres.

Fara izvoarele scrise antice, razboaiele punice ar fi devenit mai mult o legenda, reprezentand inceputul expansiunii romane dincolo de Peninsula Italica. Hannibal ar fi ramas doar un indraznet cartaginez care a infrant cel mai expansionist popor al antichitatii, si asta chiar in patria sa. Polybius si Titus Livius sunt doi mari istorici ai antichitatii. Chiar daca din punct de vedere al cronologiei si al faptelor descrise, operele lor  se intersecteaza in numeroase puncte, identificam intre cei doi diferente la nivelul stilului, limbajului, o alta conceptie despre rolul istoriei. Nu in ultimul rand pe cei doi ii desparte aproape un secol si jumatate.

Polybius (app. 200- app. 120 i.Chr) s-a nascut la Megalopolis in Pelopones (Grecia), intr-o familie aristocratica. Tatal sau a fost strateg al Ligii aheene si apropiat al lui Philopoemen (strateg in opt randuri al Ligii aheene). Polybius a primit o educatie filozofica si literara aleasa, el a intrat de timpuriu in viata politica. Polybius a primit onoarea de a aduce in patrie cenusa lui Philopoemen. Alaturi de tatal sau a participat la o vizita diplomatica, in Egipt, la curtea faraonului. Polybius a avut si un rol important in liga aheeana, adoptand tactica neutralitatii in timpul conflictului dintre Roma si Macedonia. A negociat posibile aliante cu Roma, dar vederile sale erau opuse partidului advers, asa-zis democratic, condus de Callicrates, aliat fidel al romanilor. Datorita convingerilor sale anti-romane, Polybius a facut parte din cei o mie de nobili aheeni luati ostatici de catre Roma.

Sosirea la Roma a contribuit intr-o mare masura la schimbarea destinului lui Polybius. Potrivit lui Cicero, mijlocul secolului al II-lea i. Chr. Era cea mai frumoasa perioada a Republicii. Spre deosebire de Grecia, la Roma se gasea o aristocratie puternica. Statul se afla intr-un moment de echilibru interior si de expansiune in exterior. La Roma, Polybius a legat relatii de prietenie mai ales cu membrii familiei Scipione. In 150 i. Chr. ostaticii greci ramasi in viata au primit dreptul de a se intoarce in patrie. Polybius a revenit in patria sa, dar Roma, il va atrage de acum incolo mereu. In anul 146 i. Chr. Polybius a asistat la distrugerea Cartaginei de catre P. Cornelius Scipio Emilianus, al carui apropiat era.

Polybius a fost un fervent sustinator al cauzei grecesti, dar nu a putut evita transformarea Eladei in provincie romana. Multe orase grecesti i-au ridicat chiar din timpul vietii statui.

Titus-Livius (59 i. Chr. – 17 d. Chr) s-a nascut in „provincie” la Patavium (Padova) intr-o familie de patricieni. Spre deosebire de Polybius, Titus-Livius nu a fost om politic sau militar. El s-a numarat insa printre prietenii imparatului Augustus. Titus Livius a fost un sentimental, atasat vechilor idealuri republicane, un aparator al institutiilor politice si religioase. A avut o aleasa cultura literara si folosofica, el a aparat intotdeauna spiritul Romei, fiind mandru de faptul de a fi cetatean roman. Totusi, nu a ezitat sa critice uneleaspecte negative ale poporului roman.

Opera principala a lui Polybius este „Istorii”, in 40 de carti, dintre care ni s-au transmis in intregime primele cinci, restul pastrandu-se doar fragmentar. „Istoriile” sale pornesc din anul 264 i. Chr. data pana la care a ajuns un alt istoric grec, Timaios. Aceasta data marcheaza inceputul primului razboi punic. Lucrarea lui Polybius se sfarseste in anul 146, atat distrugerea Cartaginei, cat si cu anexarea Greciei la statul roman.

Polybius scrie o istorie pragmatica bazata pe cunostinte precise si aproape tehnice ale vietii politice si militare. Urmand exemplul lui Tucidide, el descrie fapte contemporane sau petrecute cu putin timp inainte pe care alti istorici nu le-au cercetat indeajuns s-au nu le-au prezentat intr-o maniera obiectiva.

Polybius concepe istoria nu ca pe o povestire, ci ca pe o prezentare de evenimente si fapte, poseda propriul sau sistem de concepte, amintind de cel al lui Aristotel, arata actele politice pe care vrea sa le explice in mod stiintific, se foloseste de scrieri anterioare, tratate, inscriptii. De cate ori are ocazia, Polybius prezinta si scrierile predecesorilor sai, pe care nu ezita a-i critica, scuza adesea erorile, dar nu iarta frivolitatile. Polybius este un impartial. El foloseste faptele in spirit critic, la unele din evenimentele descrise a fost martor sau chiar actor principal, altele le-a cercetat personal.

Polybius incearca sa scrie o istorie universala, este un erudit, are bogate cunostinte militare, politice, geografice. Vrea sa dea operei sale un caracter de universalitate, iar liantul istoriei diferitelor popoare sa fie dat de catre politica romana. Pentru Polybius, unitatea fundamentala a istoriei sta in descoperirea cauzelor. Faptele istorice sunt legate intre ele prin raporturi de cauza-efect, care au o valoare permanenta si care intereseaza viitorul ca si trecutul. Pentru cercetarea genezei evenimentelor, istoricul Polybius foloseste expresiile „cum”, „cand”, „de unde” si cauta sa arate modul, timpul si cauza fiecarei actiuni. Pentru el, istoria, ca orice „stiinta” are ca obiectiv descoperirea cauzei evenimentelor si explicarea lor, nu este interesat de ce zic zeii, ci de cauzele omenesti care duc la conflicte. Pentru el, alaturi de noroc si hazard, vointa indivizilor reprezinta cauza principala a conflictelor .

Polybius foloseste marturiile si comparatiile pentru a argumenta scrierile sale, prin „Istoriile” sale nu a cautat sa faca o opera de arta. Creatia sa captiveaza pe cititor mai mult prin seriozitate si prin obiectivitatea expunerii, decat prin mijloacele artistice ale scriitorului. Are putine discursuri, dar citeaza poeti: Homer, Euripide, Manandru.

Titus Livius este inainte de toate un latin, glorifica trecutul Romei, pe care o considera ca o mareata realizare a trecutului. Opera sa este reprezentata de „Ab urbe condita” („De la fundarea Romei”), conceputa in 150 de carti, fiind terminate 142, din care s-au pastrat in intregime doar 35.

„De la fundarea Romei” reface suita de episoade exemplare ale istoriei antice. Potrivit lui Hippolyte Taine aceasta lucrare reprezinta „arcul de triumf dedicat romanitatii”. Personajul central al operei este  poporul roman, scopul acesteia este proslavirea patriei. Pentru Titus Livius istoria este un indrumator cetenesc si moral, ea are un scop patriotic.

Titus Livius este un apologet al trecutului urbei si un exponent al orgoliului roman, incercand sa reinvie memoria trecutului, momentele mai putin faste, dar in primul rand faptele glorioase ale romanilor. Opera sa are si un caracter pedagogic. La Titus Livius intalnim un pluridimensional spirit oratoric  si poetic, un istoric al antichitatii menit mai mult sa placa decat sa intruiasca. Un rol deloc neglijabil in paginile sale este acordat discursurilor.

Conform conceptiei lui Titus Livius istoricul ideal este cel elocvent, care se foloseste de evenimente pentru a demonstra o idee, este cel care evita amanuntul tehnic, care scrie pe intelesul tuturor, care expune rezultatele eruditiei sale  intr-o limba clara si precisa, intrebuintand si metafore, facand portrete si discursuri, antiteze, intr-un cuvant alcatuind o opera de arta. Datorita promovarii istoriei ca opera de arta, spre deosebire de Polybius, Titus Livius nu are suficienta atitudine critica a izvoarelor, nu cauta sa descopere cauzalitatea complexa nici cel putin a marilor evenimente istorice. El face erori cronologice, deseori este partial.  Altfel ii judeca pe romani ca popor si altfel pe celelalte popoare. Titus Livius vede energia poporului roman, dar nu si cruzimea sa, demnitatea sa, dar nu si dispretul invinsilor.

Bogatia informatiilor care ne stau la dispozitie in opera lui Titus Livius este vasta si bogata, insa spre deosebire de Polybius, primul nu utilizeaza toate informatiile la care avea acces, astfel nu aminteste de mai multe tratate, lipsesc date referitoare la economie, geografia nu este intotdeauna clara. Amintim ca Titus Livius utilizeaza istoria universala scrisa de Polybius, care i se pare un autor sigur („certus auctor”).

Din punct de vedere al stilului, Titus Livius nu-l apreciaza pe Polybius, spre deosebire de grec istoricul roman foloseste o limba literara si un stil expresiv. Titus Livius „stie sa creada cu masura si sa nareze fara a afirma”. Onmestitatea sa este un inceput de critica, iar sinceritatea o promisiune de adevar.

Istoria statului roman abunda in razboaie, unele de aparare, altele avand ca principal scop expansiunea teritoriala. Razboaile punice au decis viitorul Romei si sfarsitul unui stat puternic. Daca in anul 264 i. Chr., la inceputul  primului razboi punic, Cartagina era superioara Romei din punct de vedere militar, politic, economic, diplomatic, in anul 146 i. Chr., teritoriul unde era altadata marele oras va fi transformat de catre romani in teren arabil, ca apoi sa fie fondat un oras roman.

***

In urmatorele pagini vom prezenta doar un episod semnificativ din timpul celui de-al doilea razboi punic si anume modul in care este reflectata si analizata trecerea Alpilor de catre armata condusa de Hannibal in scrierile lui Polybius („Istorii”, cartea a IiI-a) si Titus Livius („Ab urbe condita”, cartea XXI)

Escaladarea Alpilor a numeroasei armate a cartaginezilor, compusa si din masini d elupta, animale de povara si 36 de elefanti pe drumuri de munte, putin umblate a constituit pentru contemporani, si mai ales pentru romani, o mare surpriza.

Traversarea Alpilor a fost o tactica militara bine gandita de catre generalul Hannibal sau a fost mai degraba o actiune hazardata reusita doar datorita norocului si destinului?

Cel de-al doilea conflict romano-punic l-a avut in prim plan pe Hannibal (247 – 182 i.Chr.), comandantul trupelor cartagineze, fiul unui alt mare general, Hamilcar Barca, cel care a incheiat pace cu romanii si a pus capat primului razboi punic.

Potrivit lui Polybius, Hamilcar a fost cauza celui de-al doilea razboi punic, el insufland fiilor sai ura si resentimentul fata de romani. Pretextul acestui conflict a fost cucerirea de catre Hannibal a Sargontului, cetate aliata Romei, act care era o incalcare a tratatului dintre cele doua forte ale antichitatii.

In operele ambilor istorici, Hannibal este vazut ca un personaj important, bun comandant de osti si diplomat abil, insa modalitatile de descriere utilizate sunt diferite.

Polybius il prezinta pe Hannibal din perspectiva unui martor impartial. Scriitorul grec era si un om politic si bun cunoscator al tacticilor de lupta. Polybius evidentiaza calitatile de militar  ale lui Hannibal, care se combina cu un caracter puternic si un bun cunoscator al psihologiei romane, atat ale adversarilor cat si ale soldatilor sai. Nu este dificil de sesizat ca Polybius il admira si il pretuieste pe Hannibal. Asemeni altor scriitori antici, Polybius dezvaluie cititorilor indrazneala si curajul lui Hannibal, care este si o persoana consecventa si coerenta in tot ceea ce intreprinde. In opinia lui Polybius, Hannibal ar fi studiat din timp traseul trecerii Alpilor, el cautand alianta populatiilor bastinase, in scopul de a-si asigura ghizi si alimente.

In „Ab urbe condita” Hannibal este prezentat de catre autor din perspectiva romanului. Titus Livius arata si aspecte pozitive ale generalului cartaginez, dar le amplifica pe cele negative. Astfel, calitatile lui Hannibal erau acelea de bun ostean si curaj. Hannibal nu era robul placerilor, la batalie pornea cel dintai si se retragea cel din urma, nu dispretuia nimic din ceea ce trebuia sa faca sau sa vada un mare comandant. Pentru Titus Livius, calitatile lui Hannibal nu fac insa referire si la caracterul sau moral, care este prezentat ca un om crud „de o perfidie  mai mult decat punica, pentru el nu exista nici un adevar si nimic mai sfant, nu avea teama si nu respecta nici un juramant”.

Si pentru a raspunde la intrebarea initiala, avem un alt semn de intrebare, si anume de ce pentru a ajunge in peninsula italica  Hannibal nu a ales sa atace intai in Sicilia sau Sardinia, insule pe care punii le pierdusera in dauna romanilor si le revendicau? Un nou razboi ar fi trebuit purtat tot pe Marea Mediterana, in peninsula iberica si poate in Sicilia si Sardinia. Una dintre cauze ar putea fi aceea ca Hannibal nu avea sustinerea intregii aristocratii cartagineze, ci numai a unei factiuni, aceea a Barcinilor, din care facea parte. In plus, romanii aveau dispuse importante forte si intarituri in Sicilia si Sardinia, iar Hannibal nu dispunea de o flota puternica. Peninsula iberica se afla in cea mai mare parte sub influenta sa, soldatii cartaginezi de aici ii erau devotati si avea si sprijinul unor „principi” iberici. De asemenea, celtii din nordul peninsulei italice  doreau o independenta deplina fata de romani, iar in nord nu se aflau avanposturi puternice ale Romei.

Este aproape sigur faptul ca Hannibal si-a trimis iscoade si emisari in Galia sudica si apoi poate si in nordul peninsulei italice.

Atat Polybius cat si Titus Livius atesta ca o serie de triburi celte au incheiat alianta cu armata lui Hannibal.

Traversarea Alpilor a avut loc in anul 218 i. Chr, cu doi ani inainte de batalia de la Cannae. Dupa Polybius aceasta traversare a durat 14 zile, cu doua zile de repaus. Daca la urcus armata cartagineza a intampinat greutati  datorita celtilor bastinasi, la coborire natura a fost cea care li s-a impotrivit. Cu numeroase pierderi, cartaginezii au ajuns totusi pe dealurile din nordul peninsulei italice.

Polybius descrie cu mare siguranta drumul parcurs de catre armata cartagineza, arata distantele, numarul zilelor, caracteristicele climei si a reliefului. In paragraful 48 marturiseste chiar ca a cercetat aceste locuri si a strabatut mdrumul prin Alpi. De asemenea, Polybius a cercetat si marturisirile unor participanti la aceasta campanie. Polybius mentioneaza ca unii scriitori au povestit aceastra travaresare a Alpilor cu scopul de a-i uimi pe cititori cu o descriere exagerata, facand greseli „cu totul potrivnice istoriei”.

Referitor la trecerea Alpilor, Tiuts Livius are ca principale izvoare pe Polybius si pe l. Cincius Alimentus. Traseul urmat de Hannibal si de insotitorii sai este la Titus Livius in cea mai mare parte asemanator cu cel descris de catre Polybius. Insa la cei doi autori difera stilul, limbajul si modul diferit in care este descrisa armata cartagineza si conducatorii ei.

Cu toate ca Titus Livius considera ca episodul trecerii elefantilor peste Ron a urmat un plan de dinainte stabilit, din paginile sale transpare ideea ca traversarea Alpilor de catre cartaginezi s-ar datora hazardului si destinului.

Se pare ca traseul urmat de trecerea Ronului a fost de la Ron la raul Isere de unde s-a trecut pe malul stang, apoi s-a urmat trasaul raului Romanche. Punii au traversat apoi pasul Loutaret, ajungand in valea raului Durante. Prin aceasta vale au ajuns la Brixia (Briancon) apoi catre muntele Genevre. Se pare ca punctul maxim altitudinal a fost atins pe muntele Cenis.

Alpii au pus in joc calitatea de comandant a lui Hannibal: a luptat impotriva celitlor, impotriva climei si a reliefului si uneori chiar impotriva proprilor oameni. Admiratia lui Polybius fata de Hannibal este evidenta, insa nici romanul Titus Livius nu poate sa nu admita capacitatea si abilitatea lui Hannibal.

Un semnificativ moment pare a fi atingerea inaltimilor Alpilor, cand potrivit lui Titus Livius, pe o culme Hannibal si-a adunat oamenii si le-a artat bogatiile peninsulei si ale romanilor. Acest fragment se regaseste si la Polybius, insa Titus Livius il pune pe Hannibal sa rosterasca un discurs: „In aceste clipe cartaginezii nu trec numai peste zidurile Italiei, ci si peste ale orasului Roma, de aici inainte, tot ce a ramas de strabatut va fi un coboras, usor si lin. Intr-o singura batalie cel mult doua, cartaginezii vor cuceri cea mai insemnata fortareata si capitala a Italiei”.

Parerile privind numarul soldatilor cu care a ajuns Hannibal in Italia variaza. Polybius considera ca ar fi ajuns in peninsulacu aproape jumatate din numarul celor care au trecut Ebru, adica 20.000 pedestrasi libieni si iberi si 6000 de calareti. Titus Livius prezinta cifrele maxime si minime referitoare la numarul cartaginezilor si care variaza intre 100.000 pedestri si 20.000 calareti si respectiv 20.000 pedestri si 6.000  osteni calare, cifra preluata de la Polybius.

Pentru cartaginezi trecerea Alpilor a jucat in primul rand un rol moral, si a pus un semn de intrebare asupra suprematiei militare a Romei. Cei doi actori principali ai primei parti a razboiului purtat de ostile Cartaginei pe teritoriul roman au fost Hannibal si P. C. Scipio. Potrivit lui Titus Livius, cei doi manifesta admiratie si respect unul fata de celalalt.

Traversarea Alpilor, chiar si aceasta idee curajoasa, nu ar fi putut fi realizata de catre cartaginezi, daca in functia de comandant nu s-ar fi aflat Hannibal.

BIBLIOGRAFIE

• Francois Decret, Cartagina sau Imperiul Marii, Editura Corint, Bucuresti, 2001.
• www.hannibal-dans-les-alpes.com
• Titus Livius, De la fundarea Romei, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1959-1963.
• Sergiu Pavel Dan, Spiritul Romei: o privire comparativa asupra gandirii politice si faptei unui popor: Titus Livius, Cornelius Tacitus, Plinius cel Tanar, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979.
• Madelaine Hours-Miedan, Cartagina, Editura Corint, 2004.
• Polybius, Istorii, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucresti, 1966-1988.
• Hippolyte Taine, Essai sur Tite-Live, Hachette, Paris, 1910.
• Oreste Tafrali, Curs general cu privire la istoricii greci si romani, Iasi, 1927.
• Dumitru Tudor, Hannibal, Editura Stiintifica, Bucresti, 1966.

Dincolo de nori - Muntele Sfânt - Kogaionon

Cum va fi aratat acel stralucit popor de acum doua milenii, despre care documentele vremii nu spun nimic, iar cele care spun s-au pierdut; in schimb, in cele ramase se fac aprecieri admirative despre faptele sale?

Graiul nu poate reda maretia acestor vremuri si fapte. Ele adeveresc si vor adeveri peste veacuri vitalitatea si intelepciunea dacilor care, asemenea stejarului, dupa furtuna, s-au inaltat mai mandru spre soare. Se stie cu certitudine ca dacii erau oameni ai muntilor, priceputi in arta militara, dar si in alegerea strategica a locurilor cel mai bine protejate, exploatand la maximum avantajele naturale pe care le ofereau muntii. Herodot a descris poporul dac ca fiind “cei mai viteji si mai drepti” traci. Curajul soldatilor in lupta era dat de nepasarea in fata mortii, stiind ca vor ajunge in imparatia lui Zamolxe. Soldatii plecau in lupta strigand numele zeului si mureau zambind cu numele aceluiasi zeu pe buze. Se pare ca inainte de inceperea luptei, fiecare soldat gusta apa din Dunare, fluviu considerat sacru.

MARELE ZEU.

In jurul anului 1.400 i.e.n., Zamolxe a calatorit prin lume, ajungand pana in Egipt, fiind chiar sclav al lui Pitagora, desi Herodot este de parere ca Zamolxe a trait cu mult inainte de Pitagora. Zamolxe a studiat astronomia, prevestirea, medicina. Intors pe meleagurile natale, el a ajuns vicerege. Din aceasta pozitie a pus sa i se amenajeze o pestera pe muntele cunoscut mai tarziu sub denumirea de Kogaionon. El s-a retras aici in singuratate, primind rar pe rege si pe fruntasii daci. Pentru a da o lectie poporului, care se pare ca nu il mai asculta, el a disparut timp de trei ani, iar cand a revenit, poporul care isi daduse seama de pierderea suferita l-a zeificat. Zamolxe a ajuns sa fie considerat zeul cerului senin si al soarelui, el controland locurile unde ajungeau dacii dupa moarte si cu numele caruia soldatii plecau la lupta. Istoricii greci, in special Strabon, vorbesc despre Marele Zeu Zamolxe ca despre un invatat care a facut lungi peregrinari in Egipt si Elada antica, unde a avut acces la cele mai rafinate cunostinte ale epocii. Reintors in Dacia, a fost recunoscut drept profet, invatator, reformator religios, impartasind dacilor cunostinte astronomice, medicale, stiintifice sau doctrinar-religioase. Desi la daci nu se poate vorbi de o religie monoteista, Zamolxe a devenit, ulterior, principalul zeu al panteonului dac.

LOCUINTA.

Mitologicul munte dacic Kogaionon a fost sediul lui Zamolxe sau locuinta marelui preot dac. Semnalat de greci, muntele nu a fost identificat, dar presupunerile au adus in discutie celebre varfuri muntoase ca Gugu, Ceahlaul, Dealul Gradistii, Omul. Anumite asemanari semantice din unele izvoare grecesti impun prima ipoteza, semnificatia numelui il impune pe Omul, de asemenea, Sfinxul pare sa aiba o semnificatie deosebita. Dar toate sunt ipoteze romantice. Muntele Sfant al dacilor a starnit multe controverse si va mai starni mult timp de acum incolo. Sfinxul din Bucegi, Muntele Godeanu sau chiar Sarmizegetusa sunt locatii unde se presupune ca ar fi fost acest munte ce adapostea pestera unde se retragea Marele Preot al getilor, care se numea Kogaionon si despre care Strabon scria: “Tot asa, si acest munte a fost recunoscut drept sacru si astfel il numeau getii; numele lui, Kogaionon, era la fel cu numele raului care curgea alaturi”. La fel si rolul pe care acest munte sfant l-a avut in spiritualitatea dacica, deoarece disputele in privinta lui continua si acum.

MUNTE SACRU.

Strabon, precum si alti autori antici mentioneaza Muntele Kogaion-(on) ca fiind Muntele Sacru al Dacilor unde Marele Preot Dac isi avea resedinta. Casta preotilor era foarte respectata in randul dacilor, avand o mare influenta nu numai in viata spirituala si sociala, dar chiar si in viata lor politica. Cercetatorii moderni s-au intrebat pe buna dreptate unde ar fi putut fi acest Munte Kogaionon. In acest sens s-au emis mai multe ipoteze, fiecare cercetator aducand o serie de argumente in sprijinul unei ipoteze sau a alteia, unele fiind deja bine cunoscute. Dacii isi numeau uneori preotii “calatori prin nori”, ceea ce ofera o explicatie pentru localizarea acestui munte un varf foarte inalt. Pestera mitica a lui Zamolxe ar fi putut sa aiba intortocheate galerii, ceea ce ar explica disparitia lui. Intre altele s-a emis chiar ipoteza existentei mai multor centre spiritual-religioase situate in zone muntoase purtand numele de Kogaionon. Localizarea Muntelui Kogaionon ramane in atentia arheologilor si istoricilor.

LOCALIZARE.

Personajul Zamolxe era considerat un reformator, pentru ca el prin invataturile pe care le propovaduia a adus acest cult mai aproape de puterea de intelegere a poporului. El a poruncit sa i se construiasca o locuinta subpamanteana, de uz personal, in care avea sa traiasca timp de trei ani, facand prorociri bazate pe semne ceresti si primind numele de zeu, dupa care s-a retras, “petrecandu-si viata intr-o pestera…”. Un munte devenit o zona sacra. Muntele Sfant trebuia sa fie neaparat “un munte ascuns”. In legatura cu localizarea Kogaiononului (Cogaenum, Kogaion, Gogaionul), trebuie amintit ca majoritatea istoricilor, urmand pe Constantin si Daicoviciu, sustine ideea ca Muntele “Kogaionon” al dacilor este Dealul Muncelului (Dealul Gradistei), din Muntii Orastie, cu complexul sau de sanctuare. Istorici ca C.C. Giurescu si Dinu C. Giurescu par a admite ca Cogheonul ar fi actualul Munte Gugu, bazat, in principal, pe existenta unei pesteri situate aproape de varf, adusa in atentie de naturalistul Alexandru Borza in anul 1942, dar si pe o similitudine de fonetism: Cogheon, Coghen, Gugu, atat pentru munte, cat si pentru apa care curge in preajma lui. Zamolxe a cautat un loc, de unde, in ciuda conditiilor neprielnice, sa poata observa nestingherit cerul. Acest loc a fost gasit, era “o locuinta subpamanteana”, in fapt o crevasa naturala in apropierea varfului muntelui. Dupa ce lucrarea a fost terminata, Zamolxe “dispare din mijlocul tracilor, coborand in locuinta lui de sub pamant. A trait acolo trei ani. In al patrulea an, el le-a aparut si astfel Zamolxe facu vrednice de crezare invataturile lui…”. (Herodot. IV. 95).

DEZLEGAREA UNEI ENIGME

Herodot spunea despre daci ca stiau a se face nemuritorii, dar si ca se aflau sub semnul lupului

Discutia cu profesorul Alexandru Vulpe, director al Institutului de Arheologie “Vasile Parvan”, membru corespondent al Academiei Romane, ne-a descalcit itele acestui mister al Muntelui Sacru al dacilor numit Kogaionon.

“In cartea a 7-a a Geografiei sale, istoricul si geograful Strabon vorbeste despre teritoriile astazi ocupate de romani si despre religia getilor. Textul exact al lui Strabon este: Ă«Muntele unde se afla acea pestera a fost socotit sfant, si s-a numit asa Muntele Sfant, i se zicea Kogaionon si la fel a fost numit si numele raului care curgea pe langa el.Ă» Putem noi identifica arheologic locul unde a fost muntele? Evident, prima ipoteza, care de altfel a fost facuta imediat de catre Teodor Daicoviciu, pe vremuri, si reluata si de altii, de catre profesorul meu, Pippidi, la care am aderat si eu fara nici o retinere, a fost ca toate sanctuarele de la Sarmizegetusa Regia, din Muntii Orastie, din Muntii Sebesului, sunt de fapt acest Kogaionon. Totusi, o fi fost chiar numele asa?

DESCOPERIRE.

Desi ne intemeiem in mare masura istoria pe ipoteze, uneori mai vin unele descoperiri care le confirma, si in cazul de fata un filolog, angajat al institutului nostru, Stefan Olteanu, a facut o descoperire interesanta pe doua inscriptii de epoca romana. Una dintre ele se afla chiar in curtea institutului nostru si este bilingva, in limba latina, si traducerea in limba greaca. Un anumit Tiberius Claudius Mucasius, care dupa nume, Mucasus, este trac sau get, dedica un sacrum, ceea ce inseamna un mic altar, ceva consacrat, unui erou. Ne-am putea gandi la Eroul Trac, lucru cunoscut. Din fericire, avem traducerea greaca dedesubt si acolo se spune asa: “Eroului Tiberius Claudius Mucasius ii dedica un kaga”.
Acum aflam ca ceea ce se numeste sacrum in limba latina in limba geta se numea kaga. Pentru ca inscriptia este putin deteriorata, au fost unele obiectii, dar s-a gasit a doua inscriptie, tot in zona Tomis, ca si cealalta, iar acolo citim asa: “In timp ce erau preoti Demetrios, Arhont, Poseidonius… au dedicat eroului (aici inscriptia este impecabila) un kaga”. In limba greaca nu exista cuvantul kaga, cuvantul este unul local. De aici nu mai este decat un singur pas, este evident ca Kogaionon este Kagaionon. Atunci, acest Kagaionon in limba geta este Muntele Sfant sau Muntele Consacrat. Acum se mai pune o problema: oare era un singur munte?
Descoperirile recente facute la Racoj, judetul Brasov, in Defileul Oltului, au aratat un grup de temple la fel de important ca si cel de la Sarmizegetusa, din pacate foarte putin cunoscute, pe care doar noi specialistii le stim. Este clar ca au fost mai multi munti consacrati. Nu stim cati, deocamdata pot afirma ca sunt doi. Textul lui Strabon nu are nevoie de o alta interpretare, acum este clar, trebuie numai sa inlocuim pe Kogaionon cu Kagaionon. Acum, dupa ce am descoperit cuvantul kaga in doua inscriptii din Tomis, eu consider chestiunea incheiata”.

SOLIA CATRE MARELE ZEU

Acest ritual este lapidar mentionat in izvoare, dar merita adus in discutie. Contactul cu Zamolxe se mentinea printr-un ritual de sacrificiu: la fiecare 5 ani era ales unul dintre cei mai viteji si mai frumosi daci, era aruncat in sus, el cazand in sulitele tinute in aer de alti patru daci. Daca solul murea, zeul primea doleantele. Daca el supravietuia, insemna ca zeul refuza solia si tanarul era apostrofat ca nefiind demn de sarcina data.

LEGENDARUL JILT SAPAT IN PIATRA AL LUI ZAMOLXE

Pestera Polovragi, monument al naturii, are 9,1 kilometri lungime, din care doar o parte este electrificata si au acces vizitatorii. Ea se afla la nord de Manastirea Polovragi, in cheile Oltetului, judetul Gorj, iar pana acum nu i s-a gasit inca un capat. Pe vremuri, pestera trebuia sa fi fost magnifica. Aici gasim si un element legat de personajul mitic al Marelui Zeu: un jilt sapat in piatra, atribuit lui Zamolxe. Langa el, un altul, atribuit lui Decebal. Legenda spune ca, dupa retragerea din viata publica, cei doi lideri, cel laic si cel religios, stateau la taifas in acest loc. Se mai spune ca in adancul pesterii s-ar afla ascuns fabulosul tezaur al dacilor, care inflacareaza mintile infierbantate ale cautatorilor de comori. Cei care au purces la asemenea aventuri fie s-au intors cu mana goala, fie s-au ratacit in galeriile subterane.

UN COLT DE LINISTE

Sanctuarele erau amplasate intotdeauna pe inaltimi, pe terase artificial amenajate, cel mai adesea in afara cetatilor, nu in interiorul lor, ele fiind aparate mai mult de relief. Aceste amplasari ofereau intotdeauna un colt de liniste, necesar meditatiei sau studiului, existand ipoteza ca erau folosite si ca scoala. Cea mai insemnata incinta sacra este cea din capitala Sarmizegetusa, unde existau nu mai putin de 8 sanctuare.

sursa : Jurnalul National.