România Mare a dat umanităţii Mari Români

Putem observa cu stupoare cum chiar unii români afirmă despre locuitorii acestei ţări că ar fi doar nişte „barbari” încă de pe vremea dacilor, care n-ar fi ştiut nici măcar să scrie (cum prezintă în unele articole „Academia Caţavencu”) şi că românii sînt şi acum „codaşii Europei”! Astfel de afirmaţii pot fi semne de incultură crasă sau, de cele mai multe ori, de rea-voinţă, ce apare ca un rezultat al oportunismului unor ziarişti care nu urmăresc altceva decît banii care vin din Vest sau de la Est. Şi pentru că autorii celui mai popular dicţionar occidental „Larousse” nu vorbesc deloc de români ca naţiune importantă pentru dezvoltarea civilizaţiei umane, vom prezenta o serie de inventatori de marcă originari din România, sau personalităţi mondiale de prima mărime care aparţin acestui neam, dar care din păcate nu sînt cunoscute, deoarece se pare că mass-media românească este mult mai preocupată de cazuri stupide care nu au nici o valoare umană şi naţională.
Rachetele expediate de la Cape Kennedy şi aripile „Delta” au fost inventate la Sibiu încă din 1555! Onest, Robert Charroux a semnalat acest eveniment, cu toate amănuntele necesare şi cu o firească uimire că „istoria oficială” a „reuşit” să-l neglijeze.
Racheta spaţială cu trei etaje de carburant solid („model Cape Kennedy”) a fost inventată în 1529 şi trimisă în spaţiu cu succes în 1555, în prezenţa a mii de spectatori. Performer: Conrad Haas, şeful Depozitului de Artilerie de la Sibiu (1550-1570).
Această informaţie şi următoarele provin dintr-un vechi manuscris descoperit de prof. Doru Todericiu, în 1961, la biblioteca din Sibiu. Lista invenţiilor menţionate în manuscris conţine: racheta cu două etaje de ardere (1529); racheta cu trei etaje (1529), baterie de rachetă (1529), căsuţa zburătoare (1536), experimentarea principiului arderilor necesare la racheta cu mai multe etaje (1555), utilizarea aripioarelor de stabilizare avînd forma literei Delta (1555). * „Căsuţa zburătoare”, propulsată în aer de rachetă, nu era nimic altceva decît anticiparea cabinei spaţiale folosite de cosmonauţi începînd cu anii ‘50! * În lucrare erau menţionate şi pulberile lui Ioan Românul din Alba Iulia.
* Radioactivitatea artificială a fost descoperită de o savantă de la Facultatea de Ştiinţe Bucureşti şi însuşită apoi de Marie Curie şi întrebuinţată pentru distrugere. Cerînd un grad superior la facultate, savanta româncă îi scria regelui Carol al II-lea: „Numirea mea s-ar putea face pe aceeaşi cale excepţională ca şi a domnilor recomandaţi de dl. Perrin, ca o recompensă a descoperirii radioactivităţii artificiale, care este a mea şi de al cărei fruct s-a bucurat d-na Joliot Curie, recomandată de însuşi dl. Perrin pentru Premiul Nobel. Domnul Decan al Facultăţii de Ştiinţe şi o parte din profesori mă sacrifică pentru a nu-i nemulţumi pe dl. Perrin şi pe soţii Joliot Curie, de care, zic dumnealor, au nevoie”. Veşnicele „plecăciuni” faţă de cei de afară, bogaţi, deci deştepţi şi merituoşi! Nedreptăţita savantă înfiinţase din proprie iniţiativă Catedra de Radioactivitate de la Facultatea de Ştiinţe Bucureşti.
1827 – Petrache Poenaru, membru al Academiei Române şi unul dintre organizatorii învăţămîntului naţional, inventează predecesorul stiloului modern: „condei portăreţ, fără sfîrşit, alimentîndu-se singur cu cerneală”.
1858 – Bucureşti – primul oraş din lume iluminat cu petrol şi prima rafinare a petrolului.
1880 – Dumitru Văsescu construieşte automobilul cu motor cu aburi.
1881 – Alexandru Ciurcu obţine un brevet din Franţa prin care prevede posibilitatea zborului cu reacţie.
1885 – Victor Babeş realizează primul tratat de bacteriologie din lume.
1886 – Alexandru Ciurcu construieşte prima ambarcaţiune cu reacţie.
1887 – C. I. Istrate: Friedelina şi franceinele.
1895 -D. Hurmuzescu descoperă electroscopul.
1899 – C.I. Istrate descoperă o nouă clasă de coloranţi.
1900 – Nicolae Teclu: becul cu reglarea curentului electric şi gaz.
1904 – Emil Racoviţă, fondatorul biospeologiei.
1905 – Augustin Maior: telefonia multiplă.
1906 – Traian Vuia: avionul cu tren de aterizare pe roţi cu pneuri; cu „Vuia I” acesta reuşeşte prima decolare fără să folosească nici un mijloc ajutător, numai cu aparate aflate la bord (în fapt, primul avion din istorie).
1906 – A.A. Beldiman: aparatul hidraulic cu dalta de percuţie pentru sondaje adînci.
1908 – Lazar Edeleanu: primul procedeu de rafinare a produselor petroliere cu bioxid de sulf din lume, procedeu care îi poartă numele.
1908 – Acad. Nicolaie Vasilescu-Karpen: „pila Karpen”, care funcţionează încă şi produce curent electric, neîntrerupt, de aproape 100 de ani!
1910, iunie – Aurel Vlaicu lansează primul avion din lume fuselat aerodinamic.
1910 – Tache Brumărescu: maşina de tăiat sulf.
1910 – Ştefan Procopiu: efectul circular al discontinuităţilor de magnetism.
1910 – Gh. Marinescu: tratamentul paraliziei generale.
1910 – Henri Coandă reuşeşte primul zbor al unui avion cu reacţie (fabricaţie proprie).
1910 – Ioan Cantacuzino: „fenomenul Cantacuzino” (aglutinarea unor microbi).
1913 -1916 – Ioan Cantacuzino: vaccinarea antiholerica (metoda Cantacuzino).
1916 – D. Danielopolu: acţiunea hipertensivă a digitalei.
1918 – Gogu Constantinescu întemeiază o nouă ştiinţă: sonicitatea.
1919 – Ştefan Procopiu: unitatea elementară de energie magnetică (magnetonul).
1920 – Emil Racoviţă pune bazele Institutului de Speologie Cluj (primul din lume).
1920 – Ing. Gheorghe Botezatu a calculat traiectoriile posibile Pămînt – Lună, folosite la pregătirea programelor „Apollo” (al căror părinte a fost sibianul Herman Oberth); el a fost şi şeful echipei de matematicieni care a lucrat la proiectul rachetei „Apollo” care a dus primul om pe Lună.
1921 – Aurel Perşu: automobilul fără diferenţial, cu motor în spate (de forma „picăturii de apă”)
.1921 – Nicolae Paulescu descoperă insulina; pentru că era un anti-mason virulent, Premiul Nobel l-au primit canadienii F. Banting şi J.R.J. McLeod pentru aceasta descoperire.
1921 – Ştefan Procopiu: Fenomenul Procopiu (depolarizarea luminii).
1922 – C. Levaditi şi Sazevac: bismutul ca agent terapeutic împotriva sifilisului.
1925 – Traian Vuia: generatorul de abur cu ardere în cameră închisă şi cu vaporizare instantanee.
1930 – Elie Carafoli: avionul cu aripa joasă.
1933 – Henri Coandă: aerodina lenticulară (farfuria zburătoare).
1938 – Henri Coandă: efectul Coandă.
1938 – Henri Coandă: discul volant.
1952 – Ia fiinţă Institutul Naţional de Geronto-Geriatrie „Dr. Ana Aslan”, primul institut de geriatrie din lume, model pentru ţările dezvoltate, prin asistenţă clinică şi cercetare. „Ana Aslan” are, anual, mii de pacienţi. Efectele terapiei Aslan asupra îmbătrînirii au convins încă de la început, aducînd institutului pacienţi cu nume celebre: Tito, de Gaulle, Pinochet, Chaplin, Claudia Cardinale, prinţese, conţi şi directori ai unor mari bănci ale lumii. Renumele produselor „Aslan” a trecut şi Oceanul, John Kennedy recurgînd, pentru o afecţiune a coloanei vertebrale la un tratament la domiciliu cu „Gerovital”. O menţiune specială facem pentru Ştefan Procopiu, fizician de renume mondial, Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi, membru al Academiei Române, intemeietorul şcolii româneşti de magnetism, om de mare ţinută profesională, de înaltă atitudine civică şi patriotism. În 1919, plecînd de la teoria cuantelor a lui Max Planck, calculează valoarea magnetonului teoretic (unitatea elementară de energie magnetică), astăzi cunoscut ca „magnetonul Bohr-Procopiu”. În 1921 descoperă fenomenul de depolarizare a luminii în suspensii şi coloizi, denumit fenomenul Procopiu, urmat în 1930 de efectul Procopiu, în magnetism. Propus pentru acordarea Premiului Nobel pentru fizică de către comisia de recomandări în urma dovedirii teoretice a existenţei magnetonului, a fost privat pe nedrept de distincţie, aceasta fiindu-i înmînată savantului danez Niels Bohr, deşi descoperirea a fost anunţată întîi de român.
O sincronicitate uimitoare a fost sesizată de unele persoane: vehiculul descris de profetul biblic Ezechiel a fost asemuit cu ingenioasele centuri zburătoare testate de americani în 1961, dar, deşi americanii au fost creditaţi ca autori ai invenţiei, adevăratul inventator este Justin Capra care, în 1958, a proiectat, realizat şi zburat cu un astfel de aparat. Acum, acest aparat a fost îmbunătăţit şi este folosit (cu o autonomie de 30-40 minute) pentru salvarea rapidă de pe platformele marine şi pentru supravegherea zonelor forestiere.
Un crater de pe lună poartă numele lui Spiru Haret. Aceasta deoarece savantul român a demonstrat că axa mare a elipsei pe care se deplasează Pămîntul în jurul Soarelui este de o mărime variabilă, creînd premisele de bază ale astrofizicii moderne. Mai putem semnala existenţa unor personalităţi, adevăratele „vîrfuri de talie universală” apărute dintre minorităţile din România, în toate domeniile. Un exemplu de prim rang: prof. Herman Oberth, un sas din Sibiu, considerat „părintele navigaţiei spaţiale” şi, de asemenea, profesorul lui Werner von Braun, şeful programului rachetelor americane „Saturn”.
Alte realizări româneşti:
Ştefan Odobleja: părintele ciberneticii generalizate.
Timişoara: primul oraş european cu iluminat stradal cu energie electrică (noiembrie 1884).
Grigore Antipa: savant naturalist, inventatorul dioramelor (1912).
Ion Agârbiceanu: primul laser cu gaz (heliu-neon) cu radiaţie infraroşie (1962).
Dumitru Daponte: inventatorul modalităţii de proiectare a filmului în relief.
Iulius Popper: inventatorul unui dispozitiv pentru recoltarea aurului din apa mării; în plus, este cel care a dat denumiri româneşti unor locuri din Ţara de Foc (Sinaia, Ureche, Lahovary, Rosetti).
Aurel Perşu: a stabilit că automobilul cu cele mai corecte forme aerodinamice trebuie să fie proiectat avînd forma unei picături de apă, în cădere. General Motors, precum şi Ford au făcut propuneri pentru achiziţionarea patentului.
Anghel Saligny: construieşte în premieră mondială, la Brăila şi Galaţi, silozuri din beton armat (pentru poduri).
Eliza Leonida Zamfirescu: prima femeie inginer din lume.
Smaranda Brăescu: una dintre primele femei paraşutist din lume, deţinătoare a mai multor recorduri mondiale în domeniu.
REALIZĂRI CONTEMPORANE
O altă idee propagată destul de puternic în societatea românească de astăzi este că, deloc mîndri cu originea lor, unii dintre români afirmă că toate aceste prilejuri de mîndrie naţională ţin doar de domeniul trecutului, că România de astăzi ar fi o „ţară bolnavă”, fără civilizaţie, fără personalităţi marcante, ea fiind mereu „codaşa Europei”. Pentru a contracara astfel de teorii negativiste, menite să-i ţină pe români „la locul lor” (şi depărtîndu-i de tradiţia şi sufletul neamului românesc), teorii stabilite de cei ce se doresc „Atotputernicii Lumii”, Iluminaţi sau francmasoni, vom oferi şi o serie de realizări ale geniului românesc ale ultimilor ani:
Dr. fizician Eugen Pavel, de la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele, a realizat un CD ROM (din sticlă) cu o capacitate de stocare de 15.000 ori mai mare decît a unuia obişnuit. Pe 5 astfel de CD-uri ar putea fi stocată întreaga Bibliotecă a Academiei Române, iar informaţiile ar putea rezista 5.000 de ani! În noiembrie 1999, invenţia sa a fost premiată cu medalia de aur la Salonul Mondial al Invenţiilor „Bruxelles Europa”, iar autorul doreşte cu orice preţ producerea de serie în România. Dar forurile din România întîrzie la nesfîrşit formalităţile.
Constantin Pascu a realizat în anul 2000, în premieră mondială, un aparat care purifică aerul în spaţiile de locuit: distruge bacteriile din aer, reţine praful şi fumul de ţigară, atmosfera devenind „ca în salină sau pe litoralul marin”. Instalarea acestui aparat costa atunci doar 480.000 lei!
Petrică Ionescu este cel mai important regizor de operă după Zefirelli (afirmaţie făcută de George Astalos, în ianuarie 2001).
România a cîştigat Campionatul Mondial de bridge (considerat de mulţi drept cel mai inteligent joc de cărţi) pe Internet, în 16.11.2000 (107 – 75 cu SUA în finală).
Hackerii români sînt consideraţi printre cei mai buni (şi mai periculoşi) din lume. „Distracţia” (conform declaraţiei lor, ei nu fură informaţii, ci doar doresc să îşi dovedească valoarea) celor „5 magnifici de la Răsărit” a obligat CIA să trimită o delegaţie la Bucureşti. Printre site-urile „sparte” de ei: US Army, US Air Force, US Navy, NASA, Coast Guard, departamente federale etc.
La salonul invenţiilor de la Geneva (aprilie 2001), România s-a clasat pe locul I în privinţa numărului de premii obţinute şi pe locul II (după Rusia) ca număr de invenţii prezentate. Adică a luat premii pentru toate cele 62 de invenţii prezentate (22 premii I; 18 premii II; 22 premii III). Delegaţia română s-a mai întors de la Geneva şi cu 4 premii speciale din partea delegaţiilor altor ţări, un premiu de creativitate (pentru Ionuţ Moraru – invenţia „Biomer”), Medalia expoziţiei şi Diploma salonului pentru contribuţia excepţională în promovarea invenţiilor.
În anul 2003, la salonul de inventică EURECA de la Bruxelles, ing. Petrache Teleman a obţinut medalia de aur şi medalia de argint şi încă patru premii pentru invenţiile sale ECOPIERA şi MOPATEL – materiale ecologice de construcţii – dar invenţiile nu au fost valorificate nici în ziua de astăzi.
Prof. Ştefania Cory Calomfirescu a primit medalia de aur a mileniului din partea Universităţii Cambridge (ian. 2001), fiind aleasă şi în Consiliul Director al prestigioasei instituţii britanice. Posesoare a două certificate de inovator, autoare a 8 tratate de neurologie, şefa Clinicii de Neurologie din Cluj-Napoca este primul medic din lume care a scris un tratat despre edemul cerebral. În plus, medicul român a primit şi medalia de onoare a mileniului din partea Institutului Biografic American, fiind numită şi în conducerea acestei unităţi.
Dr. Maria Georgescu, eleva profesoarei Ana Aslan şi director al institutului cu acelaşi nume, a avut o serie de pacienţi celebri: Charlie Chaplin, Leonid Brejnev, Iosip Broz Tito, J. F. Kennedy, Charles de Gaulle, preşedinţii Suharto şi Ferdinand Marcos, generalul Augusto Pinochet (1993), prinţul Agacan (cu soţia), contele Olivetti, contesa Zwarowskzy ş.a.
La olimpiada internaţională de matematică de la Washington (iulie 2001), elevii români au obţinut o medalie de aur, două de argint şi trei de bronz. Ei sînt din Galaţi, Arad, Vîlcea şi Constanţa. Participarea la olimpiade internaţionale de matematică şi fizică: 500 de elevi din 83 de ţări: Mihai Manea, medaliatul cu aur (din Galaţi) are, la 18 ani, un palmares impresionant: medalii de aur timp de trei ani consecutiv la internaţionale şi Balcaniadă. Fireşte, el a fost „racolat” imediat de americani, optînd pentru Universitatea din Princetown (SUA).
Ştefan Cosmin Buca, Maria Popa şi Mihai Ivănescu au fost nominalizaţi, în vara anului 2001, pentru Premiul Nobel de către instituţii din SUA! Primul este student la Economie, ceilalţi participă la programe în colaborare cu NASA.
Nicu Mincu din comuna Iveşti (Galaţi) vindecă diverse boli cu leacuri şi ceaiuri preparate din 170 de plante. La 81 de ani arată ca la 50, pentru că, spune el, a descoperit un (secret) elixir al tinereţii.
România este pe primele locuri în lume la exportul de inteligenţă. De exemplu, la „Microsoft”, a doua limbă vorbită este româna, iar la NASA mulţi dintre specialiştii de prim rang sînt tot români.
Radu Teodorescu este proprietarul celei mai renumite săli de gimnastică din SUA (Manhattan/New York). Emigrat în 1972, a ajuns cel mai celebru profesor de fitness de peste Ocean, printre clienţii săi numărîndu-se Robert Redford, Cindy Crawford, Candice Berger, Susan Sarandon, Mick Jagger ş.a. Celebrele casete video cu lecţii de fitness produse de Cindy Crawford începînd din 1992 au fost realizate împreună cu antrenorul său, Radu Teodorescu, care doreşte să înfiinţeze în România primul institut din lume de pregătire a profesorilor de educaţie fizică în fitness pentru adulţi.
Ion Scripcaru, strungar şi lăcătuş mecanic din satul Uzunu (Giurgiu) nu găseşte de 4 ani 15.000 de dolari pentru a-şi realiza invenţia epocală (pînă la proba practică): motorul care nu consumă nimic! Acesta ar trebui să funcţioneze pe baza gravitaţiei, fiind în fapt „instalaţie mecanică amplificatoare de putere, capabilă să transforme forţa statică gravitaţională în lucru mecanic”. „S-ar închide toate centralele nucleare”, spune el. Numai că OSIM (Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci) a refuzat să-i breveteze invenţia în lipsa unei machete funcţionale, doar pe baza schiţelor. Petre Roman şi Ministerul Cercetării şi Tehnologiei l-au tratat cu indiferenţă (1997), iar sponsorii nu se înghesuie (ca şi statul) să-i asigure cei 15.000 de dolari necesari.
Sandu Popescu din Oradea este primul fizician din lume care a reuşit teleportarea unei particule. O aplicaţie a acestei invenţii: criptografia, transmiterea mesajelor secrete. Acest eveniment epocal a avut loc în 4 iulie 1997, în laboratoarele din Bristol (Anglia) ale celebrei firme „Hewlett Packard”. Pe vremea lui Ceauşescu, Sandu Popescu a reuşit „performanţa” de a fi şomer în România.
Ioan Davidoni (52 de ani), un bănăţean sărac material, dar bogat în idei geniale, este un exemplu relevant pentru modul în care ne pierdem cea mai mare bogăţie: inteligenţa şi inventivitatea. Angajat al fabricii de sticlă din Tomeşti (Timiş), pentru care a realizat, în cîţiva ani, 45 de invenţii şi inovaţii, el a fost disponibilizat cînd a îndrăznit să-şi ceară drepturile (o parte din cele 4,3 miliarde de lei economii aduse fabricii la nivelul anului 1995, adică de 4 ori greutatea sa în aur!) şi apoi a fost reangajat ca muncitor „din milă”!! Ulterior, Ioan Davidoni a mai realizat două invenţii de excepţie: un recuperator de peliculă de tiţei şi pantofi magnetici antistress ce pot asigura o longevitate de peste 100 de ani. Prima invenţie valorează miliarde de dolari în Vest, a doua a înregistrat 0 inutil la OSIM, pentru că atît chinezii, cît şi americanii i-au furat şi folosit invenţia cu un profit imens. De exemplu, în SUA s-au vîndut peste 10 milioane de perechi, cu un profit de peste 1 miliard de dolari; în acest timp, statul român ignoră în continuare o invenţie, într-adevăr de miliarde.
În 1991, Carol Przybilla a înregistrat la OSIM brevetul unui aparat bazat pe invenţia sa mai veche, neconcretizată nici pînă acum. Între timp, principii incluse în tehnologia aparatului au fost utilizate în realizarea hiperboloidului inginerului rus Garin, cu aplicaţii militare malefice; Carol Przybilla a mai realizat şi alte invenţii deosebite: turbina cu combustie internă (1958, vîndută de statul român firmei General Motors), termocompresor frigorific cu circuit închis (1959), motor eliptic, fără bielă (vîndută Japoniei şi folosită în celebrele motociclete japoneze), arma defensivă antitanc (anii ‘90).
Justin Capra este un inventator celebru al României, din păcate mereu tratat cu indiferenţă (chiar ostilitate) de autorităţile statului, condiţii în care nu e de mirare că unele din invenţiile sale (de miliarde de dolari) i-au fost pur şi simplu furate de americani; în 1956, la nici 25 de ani, Justin Capra a inventat primul rucsac zburător, un aparat individual de zbor. După 7 ani în care „semidocţii savanţi” l-au tratat cu dispreţ pentru că era doar tehnician şi nu inginer; în 1963, americanii Wendell Moore, Cecil Martin şi Robert Cunings au preluat invenţia din România şi au lansat o în fabricatia de serie; în 1958, Justin Capra a realizat prima variantă a rachetonautului, cu care s-a ridicat de la pămînt la Ambasada SUA din Bucureşti. Rezultatul: invenţia a fost şi aceasta furată şi brevetată în 1962 de Wendell Moore („specializat” deja!), iar inventatorul a fost arestat de Securitate pentru că ar fi dorit să fugă din ţară cu aparatul său; Justin Capra mai este şi realizatorul celui mai mic autoturism din lume, „Soleta”, care consumă 0,5l/100 km şi al unei motorete unice în lume ce funcţionează cu acumulatori (37 kg, 30 km/h, 80 km autonomie cu o încărcare).
Mihai Ruşeţel a inventat motorul cu apă! „Cazul Ruşeţel” este elocvent pentru geniul românesc, dar şi pentru „talentul” cu care ne risipim fortele şi putem să ne pierdem valorile. Proiectul a fost depus la OSIM în 1980 şi a fost brevetat în ianuarie 2001. Pînă atunci, Securitatea l-a şicanat pentru refuzul de acesiona invenţia statului, iar în februarie 1990, precaut, el a refuzat angajarea ca şi consilier tehnic la „Mercedes” (2.500 mărci germane lunar) pentru a nu pierde, eventual, proprietatea invenţiei. Motorul său se bazează, ca principiu de funcţionare, pe „cazanul Traian Vuia”, invenţie folosită încă la locomotivele Diesel electrice pentru încălzirea vagoanelor. Poate fi utilizat în domeniul transporturilor terestre şi navale, în locul turbinelor din termocentrale, şi chiar al centralelor termoelectrice. În lume mai există două brevete în domeniu (Japonia şi SUA), dar acestea nu depăşesc nivelul locomotivei cu aburi, necesitînd combustibil solid sau lichid. „Motorul Ruşeţel” foloseşte drept combustibil doar apă, şi are dimensiunile unui motor de Dacie, sursa de energie iniţială fiind o banală baterie de maşină. Datele tehnice preconizate la a patra sa machetă (10 l/100 km consum de apa, 70 km/h viteza maximă) pot fi îmbunătăţite la realizarea prototipului: un motor cu apă montat pe o Dacie 1310. Directorul general al Uzinelor Dacia, ing. Constantin Stroe, care cunoaşte acest proiect chiar din 1980, a afirmat că este dispus să ajute inventatorul cu orice are nevoie pentru realizarea prototipului şi a declarat, încîntat: „Reuşita ar fi un miracol, şi cred că în asemenea caz ar trebui să se inventeze pentru acest om Premiul Super Nobel”.

Planeta Nibiru

Ce se stie despre aceasta planeta? Unde este ea acum? De unde va ajunge în sistemul nostru solar?

I se spune Planeta cu 50 de nume, tocmai fiindca se regaseste în traditiile sumeriene, akadiene, babiloniene, mesopotamiene, indiene, chineze si ale altor popoare. Nibiru, Eris, Marduk, Planeta crucii, Regele cerurilor, Casa marilor stralucitoare, Cel care arunca foc, A douasprezecea planeta, Planeta zeilor, sunt doar câteva dintre denumirile mai mult sau mai putin metaforice ale acestui corp ceresc. La care se adauga si un nume modern, un index de catalog, 2003 UB 313, care indica anul târziu al înmatricularii si care preia în mod uimitor particula UB întrebuintata de sumerieni în clasificarea sa printre corpurile ceresti [206,282]. Nibiru are între 7 si 12 sateliti si e cu atât mai greu sa treaca fara efecte printre celelalte planete. Are o orbita eliptica extrem de alungita, cicleaza în jurul Soarelui nostru în 3600 de ani terestri. La trecerea (shar în limba sumeriana) prin sistemul nostru solar poate pierde sau capta dintre satelitii planetelor pe langa care evolueaza. Trece printre Marte si Jupiter. In urma cu mai multe treceri a dezintegrat o planeta, Tiamat, care evolua pe o orbita stabila în zona. Asa a aparut cunoscuta centura de asteroizi. [206,217]

Cum ne influenteaza trecerea acestei planete, daca se va dovedi ca într-adevar ea exista.

La fiecare trecere în sistemul solar se dezvolta mari perturbatii ale câmpurilor electromagnetice si gravitationale. Placile tectonice ale planetelor solare, dar ne intereseaza în special ale Pamântului, intra in deriva generând cutremure puternice. Planetele îsi pot schimba parametrii de evolutie, vitezele de rotatie si de revolutie. Inevitabilele coliziuni genereaza praf meteoritic care poate întuneca lumina Soarelui. Praful intra apoi în atmosfera, este antrenat de precipitatii si se depune la sol. La începutul lunii martie 2006 televiziunile au transmis cum la Moscova a nins cu zapada rozacee spre rosu. Populatia era speriata, atribuind fenomenului conotatii fataliste în conexiune cu plagile suferite de egipteni în timpul exodului biblic. Atunci apele ploilor erau de culoare rosie, apele Nilului erau rosii, Marea Rosie pastreaza si astazi aceasta denumire, primita dupa culoarea apelor sale din acele timpuri.
Cel mai mult se transforma clima. Mai întâi are loc o încalzire progresiva, precum constatam în zilele noastre, pe care o atribuim în mod eronat unor tehnologii terestre, dar prin aceasta etapa s-a trecut si la ultima evolutie a lui Nibiru, traditiile chineze au imortalizat în spatii largi si în numeroase texte fenomenul de supraîncalzire, arsita si canicula [7,191], cu toate ca atunci tehnologia nu fusese declansata. Incalzirea provoaca topirea ghetarilor si chiar a calotelor polare. Tot în luna martie 2006 posturile de televiziune transmiteau cum în sudul extrem al Patagoniei, Argentina, ghetarii dintr-o rezervatie naturala se dislocau si se pravaleau în mare spre uimirea patagonezilor. Topirea ghetii va determina cresterea nivelului oceanului planetar si inundarea tarmurilor pe distante greu de estimat. Oceanul planetar îsi va modifica astfel si salinitarea nu numai întinderea ceea ce va influenta circuitul de suprafata si de profunzine al curentilor marini, asa numitul motor termosalin al planetei.
Fenomenele evolueaza lent dar în ultimul timp pare ca s-au exacerbat. Astfel va începe o noua glaciatiune, ce va fi resimtita cel mai drastic pe tarmul de vest al Europei respectiv pe coasta de est a Americii de nord, încalzite în prezent de cunoscutul Golf Stream. Mediul biologic va avea mult de suferit si va fi profund afectat. Deja primele efecte ale apropierii Planetei zeilor sunt resimtite de locatoarele extrem de sensibile si precise ale pasarilor migratoare, ale balenelor sau ale porumbeilor calatori. Vor fi desigur afectati apoi satelitii de telecomunicatii.
Data fiind înclinatia axei pamântului accentuata de la 23 la 29 de grade este posibila schimbarea polilor magnetici ai planetei, fenomen care s-a produs si la trecerile anterioare si a fost consemnat în multe din scrierile sacre si traditionale [233,132]. Informatiile cele mai abundente se gasesc pe sute de placute sumeriene în ENUMA ELISH, epopeea sumeriana a creatiei, de unde au fost preluate în Biblie dar si în scrierile egiptene, incase, în Vedele sanscrite, în mitologia greaca si romana. Toate planetele sunt zeificate si personificate [206,217]. Sunt cunoscute si studiate sute de documente stravechi, extrem de precise care prezinta schimbarea punctelor cardinale si a configuratiei constelatiilor pe bolta cereasca [233,134]. Consemnarile sistematice si îndelungate ale egiptenilor amintesc o succesiune de patru astfel de evenimente [233,125].
Schimbarea polaritatii magnetice a globului pamântesc se desfasoara într-o durata estimata la 3-4 zile, timp în care “debusolarea” navigatorilor va fi cel mai neînsemnat prejudiciu. Fiintele vor percepe fenomenul ca pe o actiune de stergere a creierului, cunoasterea acumulata fiind pierduta. Animalele pâna atunci salbatice vor deveni blânde si ascultatoare.

Cine studiaza aceste evenimente, care este atitudinea oamenilor de stiinta?

Data fiind relatia directa cu planeta creatorilor nostri cele mai interesate si îndreptatite sa ia atitudine sunt fetele bisericesti de la Vatican. Religia a avut din start misiunea de a intermedia relatia dintre zeii creatori si oameni. Primii preoti initiati, levitii, cei care aveau printre altele si harul levitatiei, noua ne-au comunicat doar termenul. Apoi cercul initiatilor s-a mai extins, desigur tot sub controlul zeilor, ceea ce le-a mai diluat statutul si prerogativele. Desigur embargoul total asupra domeniului, mentinut cu strajnicie de milenii prin intermediul religiei a fost spart de câteva secole, nu multe, dar inertia se manifesta în continuare. Stiinta si-a croit greu si cu multe victime drum, savantii au fost sacrificati sau marginalizati, bibliotecile incendiate ritmic, tehnologiile întârziate sau dosite. Papa Ioan Paul al XIV, cu circa un an înainte de a se stinge acceptase sa vorbeasca despre extraterestri ca despre ale fiinte din Univers. In numele religiei atot puternice pâna nu demult Vaticanul a adunat si pus la loc de veci, în renumitele sale pivnite, cele mai mari taine ale cunoasterii. Acum lucreaza cu specialisti de prima mâna nu numai în aprofundarea dogmei dar si în cercetarea stiintifica. Ma refer doar la specialistii de marca antrenati în astronomie, astrologie. La Tucson în Arizona, SUA, Vaticanul detine unul dintre cele mai moderne observatoare astronomice. Dar persii se mândreau cu observatorul astronomic a lui Ulubek la anii 1200!
Sunt de asemenea foarte cunoscute si citite, înca din secolul trecut lucrarile unor cercetatori Immanuel Velikovski [233] apoi Zecharia Sitchin [182], [184], [206], [220]. Ca sa nu mai vorbim de reputatii sumerologii S. N. Kramer [244] si Vojtec Zamarovsky [245].
Din pacate înclinatia fireasca spre adevar si rigoare stiintifica se transforma sistematic în controversa, neîncredere, suspiciune. Autorii sunt discreditati, cum s-a întâmplat cu I. Velikovsky sau marginalizati ca în cazul lui Z Sitchin, cercetatori care au adunat cantitati enorme de marturii documentare din toate traditiile popoarelor. Si asta în secolul XX! Insa în secolul XXI lucrurile s-au mai schimbat. In august 2006 la Praga a avut loc un congres al astronomilor, care dupa doua saptamâni de dezbateri au retrogradat planeta Pluton la rangul de planetoid. Ca sa nu le mai iasa socoteala cu Nibiru a douasprezecea planeta!
Apoi NASA, universitatile, oamenii de stiinta, cercetatorii din întreaga lume.

Cei de la NASA ce stiu despre aceasta planeta?

Intrebarea este absolut fundamentata, NASA este etalonul de încredere si potential al lumii moderne pragmatice, materialiste, tehnologizata. Probabil cei de la NASA stiu mult mai multe decât lasa sa se înteleaga. Fac intense cercetari si experimente. Intâmpinarea cu foc a unui asteroid la 130 milioane de km de pamânt, în zona planetei Marte, pare însa a fi un test mai necesar zeilor pamânteni decât oamenilor. Dar si oamenii si-au primit rasplata publicitara cuvenita pentru efortul depus, de vreme ce interceptarea s-a produs cu succes, chiar în data de 4 iulie 2005, de ziua nationala a SUA. NASA dezvolta programe spatiale interplanetare, dar le prezinta în maniera hoolywoodiana.
Pentru a nu face nota discordanta NASA continua sa-i sfinteasca si sa-i împartaseasca pe cosmonauti. E adevarat ca postul si rugaciunile prind bine, iar daca proiectele sunt bine executate si verificate, misiunile chiar se termina cu succes. In martie anul acesta NASA a lansat în mare graba si cu destule ghinioane o racheta spre Pluton pentru a capta cât mai repede informatii direct de la sursa despre Nibiru care e deja acolo. In 1999, NASA anunta cu nedumerire ca sondele sale Pioneer care strabat sistemul solar întâmpina o presiune inexplicabila la înaintare, ceea ce le încetineste viteza de parcurs [233,420].
Razboiul stelelor este mai degraba un program vital intraterestrilor încartiruiti pe Terra, înca de la coborîrea annunnakilor (an-nun-na-ki, cei 50 care au coborît pe Pamânt din Cer [206,342]) de pe Nibiru, decât popoarelor belicoase de pamânteni, care pâna la urma pot fi aduse usor la masa tratativelor cu un blid de pilaf. Razboiul fiilor luminii – zeii plecati – contra fratilor lor, fii întunericului – zeii ramasi pe pamânt – este în plina desfasurare. Patriarhul Enoh ne mentioneaza în cartea sa, eliminata de sapte secole din Biblie – ca dintr-un almanah în care fie ca introduci, fie ca scoti tot almanah ramâne – numele si specializarile profesionale ale acestor îngeri [6,VII;VIII]. In scenariu oamenii au un rol neesential dar îsi mai rezolva unele interese locale si temporare, în schimbul resurselor terestre pe care le exploateaza.

Despre ce resurse poate fi vorba?

In primul rând despre aur. Unde este aurul pamântenilor? El nu se corodeaza, nu se consuma, se trece cu atentie din mâna în mâna pentru a nu se toci pe muchii, se exploateaza de milenii, dar nu se gaseste depozitat nicaieri în munti de lingouri. Toate tarile se zbat în datorii sau îsi cresc permanent TVAul si impozitele pentru a strânge cât mai mult aur, dupa care aurul trece din banca în banca, pâna dispare. Unde dispare? Raspunsul este scris peste tot în Biblie! Chiar din pagina a doua, aflam ca Domnul, dupa ce a asigurat cele necesare traiului îndestulator al omului, l-a pus imediat la treaba pentru a extrage aur. Din ce alt motiv ar fi fost necesara informatia atât de devreme, în istoria zbuciumata a omenirii?

(Geneza 2,10) “Un râu iesea din Eden si uda gradina; si de acolo se împartea si se faceau patru brate. Numele celui dintâi este Pison; el înconjoara toata tara Havila, unde se gaseste aur. Aurul din tara aceasta este bun; acolo se gaseste si bdelium si piatra de onix.”[2].

Abia apoi au urmat formalitatile prin care omului i-au fost prezentate, plantele si animalele pe care Domnul i le harazise. Si ca sa nu fie nici un dubiu în ce priveste destinatia aurului si cum se mai poate procura el, tot din Biblie afla:

(Hagai 2,8) “Al Meu este argintul si al Meu este aurul, zice Domnul ostirilor” [1].
(Iosua 6,19) “Tot argintul si tot aurul, toate lucrurile de arama si de fier, sa fie închinate Domnului, si sa intre în vistieria Domnului.”
(Exodul 25,2) “Vorbeste copiilor lui Israel: Sa-Mi aduca un dar; sa-l primiti pentru Mine dela orice om care-l va da cu tragere de inima. Iata ce veti primi dela ei ca dar: aur, argint si arama.”
(Exodul 3,21) “Voi face chiar ca poporul acesta sa capete trecere înaintea Egiptenilor; si, când veti pleca, nu veti pleca cu mânile goale. Fiecare femeie va cere de la vecina ei si dela cea care locuieste în casa ei, vase de argint, vase de aur, si haine, pe cari le veti pune pe fiii si fiicele voastre. Si veti jafui astfel pe Egipteni.”

Despre circuitul aurului în natura, pe piata bancara si în cosmos sunt efectuate numeroase alte analize [170,128], [200,196].
O placuta sumeriana mentioneaza interesul zeilor pentru

[206,340] “piatra albastra care aduce boala”

Noi îi spunem uraniu.

Lucrati într-o editura, sunteti un om al cartilor, sunteti credincios? Ce atitudine adoptati fata de aceste informatii, vi se par demne de luat în considerare?

Da, sunt foarte credincios, numai ca, pe cât sunt de credincios pe atât sunt de însetat de cunoastere. In aceasta epoca credinta noastra trebuie sa fie cunoasterea. Mesajele sacre ale religiei trebuie citite cu multa atentie si receptivitate. Credinta e mistica, ne învata sa fim atenti doar la majusculele cu care se scrie Numele Domnului, stiinta ne conduce spre continut. De prea multa vreme religia si stiinta sunt într-un antagonism interminabil.
De pe pozitii voit discretizate îsi disputa suprematia si prioritatea în a descifra tainele lumii, înainte ca lumea actuala sa dispara, ca si cele de pâna acum. Zeii sunt desavârsiti în abilitatile lor manageriale si tin religia si stiinta într-un echilibru precar. Nici una nu câstiga, nici una nu pierde lupta, asa încât controversa sa se prelungeasca atât cât e nevoie. De fapt fiecare încearca cu mijloacele proprii sa-i explice celeilalte unde este adevarul. Pentru aflarea adevarului este însa nevoie sa întelegi ambele limbaje. In plus, este nevoie de o abordare holistica, globala, generala a problemei. Ultimele descoperiri ale stiintei si tehnologiei moderne se pot regasi în noianul de metafore, pilde, alegorii, povestioare ce fac deliciul traditiilor si textelor sacre.
De altfel si sciziunea dintre poeti si tehnicieni a facut ravagii. In loc sa ia în serios enunturile traditiilor populare, sa le dezvolte pe masura ce stiinta evolueaza, savantii prefera sa le redescopere, îsi ignora înaintasii ca sa-si proclame prioritatea. De fapt nu aveau altceva de facut decât sa actualizeze limbajul pastrând neschimbata esenta. Sa aduca informatia la zi, sa o updateze, cum am zice noi. Fizica cuantica moderna si-a regasit cu surprindere principiile de structurare a materiei în versetele taoismului sau ale poetilor de limba sanscrita ai Bhagavad-Gitei, care nu le-au descoperit în ciclotroane, ci le-au aflat de la zei:

[92,225] “Când asezi partea lânga întreg, vezi ca partea umple întregul si în acelasi timp îl cuprinde în ea însasi” .

Noi numim asa ceva holograma, dar cui îi pasa!

(Geneza 3,23) “Astfel a izgonit El pe Adam; si la rasaritul gradinii Edenului a pus niste heruvimi, care sa învârteasca o sabie învapaiata, ca sa pazeasca drumul care duce la pomul vietii.”

Oameni moderni si cu stiinta de carte numesc aceste sabii învapaiate, lasere. Noi le montam sa ne pazeasca vitrinele cu pietricele colorate, bancile, resedintele, sau sa ne distreze în discoteci.

(Isaia 66,15) “Caci iata, Domnul vine într-un foc, si carele Lui (de lupta n.a.) sunt ca un vârtej; Isi preface mânia într-un jaratic, si amenintarile în flacari de foc. Caci cu foc Isi aduce Domnul la îndeplinire judecatile, si cu sabia Lui pedepseste pe oricine; si cei ucisi de Domnul vor fi multi la numar.”

Armele de nimicire în masa nu sunt inventii omenesti, nici n-ar avea cum. Si astazi ele se dovedesc tot instrumentele zeilor de vreme ce sunt manevrate si comandate de alesii poporului adica de alesii Domnului.

(Geneza 19,10) “Dar barbatii aceia au întins mâna, au tras pe Lot înlauntru la ei în casa, si au încuiat usa. Iar pe oamenii care erau la usa casei i-au lovit cu orbire, de la cel mai mic pâna la cel mai mare, asa ca degeaba se trudeau sa gaseasca usa.”

Astazi, prin filmele cu baieti rai si baieti buni astfel de instrumente de orbire se distribuie cu recuzita de la garderoba.

(Iona 1,15;2,10) “Apoi au luat pe Iona, si l-au aruncat în mare. Si furia marii s-a potolit. Pe oamenii aceia i-a apucat o mare frica de Domnul, si au adus Domnului o jertfa, si I-au facut juruinte. Domnul a trimis un peste mare sa înghita pe Iona, si Iona a stat în pântecele pestelui trei zile si trei nopti. … Si Domnul a poruncit pestelui si pestele a varsat pe Iona pe uscat.”

Am gresi mult daca am spune ca e vorba de un submarin?
Alte arme zeiesti nu au fost înca descoperite de oameni sau poate asteapta încuiate prin sefuri:

(4,LIV,31) “Noi trimiseram asupra lor un strigat si ei se facura ca vreascurile facatorului de staule”

Edgar Cayce (1877-1945), într-una din cele 20000 de lecturi ale sale a marturisit:

[139,337] “Sunt în masura sa intru în contact cu orice minte omeneasca vie, si sa folosesc informatiile din ea.”
[/color]
Detaliile tehnice au fost puse la punct cam dupa 50 de ani dupa moartea sa iar procedeul a fost numit INTERNET!
Tainele mandalelor budiste ne sunt ritmic aduse la citit în desenele din lanurile de cereale, pâna le vom întelege. Megalitii sapati în peretii stâncilor însemneaza pe fata pamântului urmele bataliilor de unii pierdute, de altii câstigate.

(Apocalipsa 20,1) “Apoi am vazut pogorându-se din cer un înger, care tinea în mâna cheia Adâncului si un lant mare. El a pus mâna pe balaur, pe sarpele cel vechi, care este Diavolul si Satana, si l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, si a pecetluit intrarea deasupra lui, ca sa nu mai însele Neamurile, pâna se vor împlini cei o mie de ani. Dupa aceea, trebuie sa fie deslegat pentru putina vreme.”

Pe capac ca pe lespedea unui mormânt a fost degraba sapat cu lasere portretul vinovatului. Locul poate fi zarit si supravegheat doar din sateliti. Astazi, numai cine nu vrea nu îsi cumpara un satelit, dar degeaba îl ai daca nu-i citesti stirile si cadastrele. Pentru cei atenti si iubitori de natura mesajul are alta consistenta. Masivul si versantii kilometrici ai lespezii ce pecetluieste vagauna a fost napadit de o plantuta cu floricele mirositoare si bogata în polen ca sa atraga atentia lumii. Poate numele ei nu este suficient de clar Dracocephalum moldavica! (331)

http://www.agonia.ro/index.php/essay/177807/index.html

Ce atitudine poti lua când îti vin astfel de informatii? Nu trebuie luata nici o atitudine, e suficient sa le asculti si sa le asamblezi. Ele singure iti arata unde le este locul. Am deschis o line editoriala, o colectie cu un titlu special: COSMOTEISMUL. Cine are ceva de spus, sa scrie. Si multi au scris. Nu jalonez eu linia dintre credibil si fantastic. Se traseaza singura. Odata un autor mi-a trimis ceva cum nu mai citisem:
Un grup de extraterestri cumsecade îi cerusera permisiunea sa-si monteze un cabinet de terapie lânga apartamentul sau. Se angajau ca nu îl vor deranja în nici un fel, pentru ca oricum traiesc si lucreaza în alta plaja de frecvente, într-un Univers paralel. Nici macar nu îi poate zari. Dar nu se cadea sa nu-i ceara acordul. Ne se incomodau unii pe altii si nici nu prea vorbeau, într-o zi însa au aparut niste probleme cu sanatatea mamei sale. Medicii nu îi mai dadeau mult de trait si nici nu prea stiau cum sa o mai trateze. Ciroza hepatica avansata. Si-a luat inima în dinti, cum se spune, si le-a cerut ajutorul. Au examinat bolnava si au confirmat diagnosticul. Ceea ce trebuia facut depasea dotarile de care dispuneau. Pacienta a fost dusa la o clinica de rang mai mare. Transplant de celule stem, în ficatul care nu se mai putea reface. Celule fetale din primele 4 stadii de diviziune, absolut nediferentiate, bune la orice. Asezate cu grija unde trebuie, ca sa înmugureasca si sa se dezvolte sub forma de ficat. Activitatea clinicii era mult mai vasta si cu o sumedenie de conexiuni pe glob. Peste tot. Ce atitudine sa iei când îti vine un astfel de manuscris. Te poti aseza contra progresului? Mi-am amintit ca nu trasez eu jaloanele.
Dupa câteva luni de la aparitia cartii [151], altfel citita cu mare interes, aflu dintr-o revista Science & vie: Premiera frantuzeasca, (Franta detine o foarte avansata cercetare în domeniul virusologiei, si poate fara nici o legatura, dar detine si foarte multi hepatici). Transplant de celule stem în scopul regenerarii ficatului, francezii dadeau si un amanunt. Când auzi cuvântul transplant îti imaginezi doi parteneri compatibili, pe doua paturi, unul lânga celalalt deschis, deschis, scos, introdus, închis, închis. In acest caz, ca si în cazul “transplantului” de maduva osoasa operatia se face prin injectie, intravenos. Pentru ficat, prin vena femurala.
In ciuda aparentelor, atitudinea pe care am luasem a fost cea potrivita.

Mi-ati furnizat o sumedenie de informatii necunoscute! Din ce surse le culegeti?

De la oameni, din traditii, din carti, din Biblioteca Akasha.

Ce biblioteca este asta? Unde se afla?

Si acesteia i se spune în mai multe feluri Cartea Vietii, Cartea Memoriei lui Dumnezeu, Memoria spirituala a materiei, Arhiva vietii, sau în plan mai restrâns Memoria speciei, Memoria colectiva. E un fel de WEB al universului, în limbaj modern. Unde este situat WEB ul? Pretutindeni si nicaieri. La fel si Akasha. Cum se acceseaza? Prin protocoale riguroase si mai multe feluri de conexiuni, prin fire vazute si cabluri, sau nevazute prin radio, sateliti, deci prin unde. La fel si Akasha, prin unda gândului. Protocoalele de transmisie si acces sunt echivalente. Trebuie cunoscute si respectate unele proceduri si conditii de integrare în mediul natural si spiritual. Este un volum coplesitor de informatie organizat pentru acces direct si selectiv:

(Psalmi 69,28) “Sa fie stersi din Cartea Vietii, si sa nu fie scrisi împreuna cu cei neprihaniti!”
(Apocalipsa 3,4) “Totusi ai în Sardes câteva nume, cari nu si-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreuna cu Mine, îmbracati în alb, fiindca sunt vrednici. Cel ce va birui, va fi îmbracat astfel în haine albe. Nu-i voi sterge nicidecum numele din Cartea Vietii, si voi marturisi numele lui înaintea Tatalui Meu si înaintea îngerilor Lui.”
(6,VI,5) “Pacatosi cu inima împietrita, nu va exista nici un fel de pace pentru voi. Zilele voastre vor fi blestemate si anii vietii voastre vor fi stersi din Cartea vietilor; veti fi dispretuiti de toate creaturile si nu veti obtine nici o îndurerare. In acea zi, linistea voastra va disparea pentru totdeauna, fiind blestemati de toti dreptii, si pacatosii însisi va vor respinge.”

Va multumesc pentru interviu!

Cu placere, când îl veti publica?

Nu îl vom publica. Sau poate dupa ce va veni Planeta Domnului!

Da, dupa? Aveti umor! Unde, în ce ziar !?

Pai… în… Monitorul Bibliotecii Akashe!

Nici o problema, atunci îl public eu.

In ce ziar!?

In WEB. Va multumesc! Sa auzim de bine!

sursa: a ramas necunoscuta

Scurt istoric al masoneriei

Nimeni nu stie cu exactitate cum si cand a aparut aceasta Fraternitate a Masonilor. O teorie acceptata si vehiculata printre masoni, despre momentul aparitiei, este aceea a Evului Mediu. Limba si simbolurile folosite in cadrul ritualurilor fraternitatii dateaza din acea era. Bineinteles, aici facem referire la masonii puri, cei care inca mai pastreaza traditiile din trecut, pentru ca aceasta idee s-a denaturat odata cu trecerea anilor. Primul document in care se gasesc referiri despre masoni este Poemul Regius, publicat prin 1390, dar scris cu mult mai mult timp inainte. In 1717, patru loje masonice din Londra au format prima Mare Loja a Angliei, iar de atunci insemnarile sunt mai numeroase si mai exacte.

In circa 30 de ani, fraternitatea s-a extins in toata Europa si in Coloniile Americane. In America coloniala era chiar des intalnita si acceptata de toata lumea. George Washington a fost mason, Benjamin Franklin a fost seful fraternitatii din Pennsylvania, precum si Paul Revere sau Joseph Warren in Massachusetts. Alti masoni foarte cunoscuti si implicate direct in nasterea Americii au fost John Hancock, John Sullivan, Lafayette, Baron Fredrick von Stuben, Nathanael Greene si John Paul Jones. Un alt mason, Seful Justitiei, John Marshall, a adus Curtea Suprema la forma la care se afla si acum.

De-a lungul secolelor, masoneria a devenit o fraternitate la nivel mondial. La sfarsitul anilor 1700 a fost una dintre organizatiile care au propovaduit the Iluminismul: demnitatea si libertatea individului, dreptul fiecarui om de a divinize pe cine sau ce vrea, formarea guvernelor democratice si importanta educatiei publicului. Masonii au fost cei care au ajutat la punerea bazei primelor scoli publice in Europa si America.

In timpul anilor 1800 si pana spre sfarsitul anilor 1900, numarul masonilor si a organizatiilor. In afara de aceste scoli, traditia masonilor de a fonda orfelinate, case pentru vaduve sau azile de batrani a adus multor oameni singura idee de siguranta pe care ei au cunoscut-o.

In America de Nord a zilelor noastre, aceasta fraternitate a masonilor continua aceasta traditie donand aproximativ 1.5 milioane de dolari zilnic pentru cauze pronind de la utilarea spitalelor de copii si pana la tratamentul copiilor cu deficiente de vorbire, tratamentul bolilor de ochi, cercetarea in domeniul medicinei, etc.

Cei aproximativ 4 milioane de masoni din lumea intreaga (statistici ce reies din ultimele documente publicate de Marile Loje din lume) continua sa ajute oamenii si organizatiile care au nevoie, incercand sa insufle si ideea ca viitorul este unul bun.

Masoni faimosi de-a lungul istoriei:

Monarhi Regele George IV Regele William IV Regele Edward VII Regele Edward VIII	Oameni de stat Lord R. Churchill Cecil Rhodes Sir W. Churchill Leopold S. Amery
Scriitori Alexander Pope Robert Burns Sir Walter Scott Rudyard Kipling	Artisti Sir James Thornhill William Hogarth John Zoffany Sir John Soane
Sportivi Harold Abrahams Sir Alec Rose Bill Bowes William `Jack` Dempsey	Armata Ducele de Wellington I Maresal Earl Haig Amiral Earl Jellicoe Lord Newall

M.P., editor Askmen.ro
sursa: http://www.askmen.ro/Scurt_istoric_al_masoneriei-a4332.html

Dincolo de nori - Muntele Sfânt - Kogaionon

Cum va fi aratat acel stralucit popor de acum doua milenii, despre care documentele vremii nu spun nimic, iar cele care spun s-au pierdut; in schimb, in cele ramase se fac aprecieri admirative despre faptele sale?

Graiul nu poate reda maretia acestor vremuri si fapte. Ele adeveresc si vor adeveri peste veacuri vitalitatea si intelepciunea dacilor care, asemenea stejarului, dupa furtuna, s-au inaltat mai mandru spre soare. Se stie cu certitudine ca dacii erau oameni ai muntilor, priceputi in arta militara, dar si in alegerea strategica a locurilor cel mai bine protejate, exploatand la maximum avantajele naturale pe care le ofereau muntii. Herodot a descris poporul dac ca fiind “cei mai viteji si mai drepti” traci. Curajul soldatilor in lupta era dat de nepasarea in fata mortii, stiind ca vor ajunge in imparatia lui Zamolxe. Soldatii plecau in lupta strigand numele zeului si mureau zambind cu numele aceluiasi zeu pe buze. Se pare ca inainte de inceperea luptei, fiecare soldat gusta apa din Dunare, fluviu considerat sacru.

MARELE ZEU.

In jurul anului 1.400 i.e.n., Zamolxe a calatorit prin lume, ajungand pana in Egipt, fiind chiar sclav al lui Pitagora, desi Herodot este de parere ca Zamolxe a trait cu mult inainte de Pitagora. Zamolxe a studiat astronomia, prevestirea, medicina. Intors pe meleagurile natale, el a ajuns vicerege. Din aceasta pozitie a pus sa i se amenajeze o pestera pe muntele cunoscut mai tarziu sub denumirea de Kogaionon. El s-a retras aici in singuratate, primind rar pe rege si pe fruntasii daci. Pentru a da o lectie poporului, care se pare ca nu il mai asculta, el a disparut timp de trei ani, iar cand a revenit, poporul care isi daduse seama de pierderea suferita l-a zeificat. Zamolxe a ajuns sa fie considerat zeul cerului senin si al soarelui, el controland locurile unde ajungeau dacii dupa moarte si cu numele caruia soldatii plecau la lupta. Istoricii greci, in special Strabon, vorbesc despre Marele Zeu Zamolxe ca despre un invatat care a facut lungi peregrinari in Egipt si Elada antica, unde a avut acces la cele mai rafinate cunostinte ale epocii. Reintors in Dacia, a fost recunoscut drept profet, invatator, reformator religios, impartasind dacilor cunostinte astronomice, medicale, stiintifice sau doctrinar-religioase. Desi la daci nu se poate vorbi de o religie monoteista, Zamolxe a devenit, ulterior, principalul zeu al panteonului dac.

LOCUINTA.

Mitologicul munte dacic Kogaionon a fost sediul lui Zamolxe sau locuinta marelui preot dac. Semnalat de greci, muntele nu a fost identificat, dar presupunerile au adus in discutie celebre varfuri muntoase ca Gugu, Ceahlaul, Dealul Gradistii, Omul. Anumite asemanari semantice din unele izvoare grecesti impun prima ipoteza, semnificatia numelui il impune pe Omul, de asemenea, Sfinxul pare sa aiba o semnificatie deosebita. Dar toate sunt ipoteze romantice. Muntele Sfant al dacilor a starnit multe controverse si va mai starni mult timp de acum incolo. Sfinxul din Bucegi, Muntele Godeanu sau chiar Sarmizegetusa sunt locatii unde se presupune ca ar fi fost acest munte ce adapostea pestera unde se retragea Marele Preot al getilor, care se numea Kogaionon si despre care Strabon scria: “Tot asa, si acest munte a fost recunoscut drept sacru si astfel il numeau getii; numele lui, Kogaionon, era la fel cu numele raului care curgea alaturi”. La fel si rolul pe care acest munte sfant l-a avut in spiritualitatea dacica, deoarece disputele in privinta lui continua si acum.

MUNTE SACRU.

Strabon, precum si alti autori antici mentioneaza Muntele Kogaion-(on) ca fiind Muntele Sacru al Dacilor unde Marele Preot Dac isi avea resedinta. Casta preotilor era foarte respectata in randul dacilor, avand o mare influenta nu numai in viata spirituala si sociala, dar chiar si in viata lor politica. Cercetatorii moderni s-au intrebat pe buna dreptate unde ar fi putut fi acest Munte Kogaionon. In acest sens s-au emis mai multe ipoteze, fiecare cercetator aducand o serie de argumente in sprijinul unei ipoteze sau a alteia, unele fiind deja bine cunoscute. Dacii isi numeau uneori preotii “calatori prin nori”, ceea ce ofera o explicatie pentru localizarea acestui munte un varf foarte inalt. Pestera mitica a lui Zamolxe ar fi putut sa aiba intortocheate galerii, ceea ce ar explica disparitia lui. Intre altele s-a emis chiar ipoteza existentei mai multor centre spiritual-religioase situate in zone muntoase purtand numele de Kogaionon. Localizarea Muntelui Kogaionon ramane in atentia arheologilor si istoricilor.

LOCALIZARE.

Personajul Zamolxe era considerat un reformator, pentru ca el prin invataturile pe care le propovaduia a adus acest cult mai aproape de puterea de intelegere a poporului. El a poruncit sa i se construiasca o locuinta subpamanteana, de uz personal, in care avea sa traiasca timp de trei ani, facand prorociri bazate pe semne ceresti si primind numele de zeu, dupa care s-a retras, “petrecandu-si viata intr-o pestera…”. Un munte devenit o zona sacra. Muntele Sfant trebuia sa fie neaparat “un munte ascuns”. In legatura cu localizarea Kogaiononului (Cogaenum, Kogaion, Gogaionul), trebuie amintit ca majoritatea istoricilor, urmand pe Constantin si Daicoviciu, sustine ideea ca Muntele “Kogaionon” al dacilor este Dealul Muncelului (Dealul Gradistei), din Muntii Orastie, cu complexul sau de sanctuare. Istorici ca C.C. Giurescu si Dinu C. Giurescu par a admite ca Cogheonul ar fi actualul Munte Gugu, bazat, in principal, pe existenta unei pesteri situate aproape de varf, adusa in atentie de naturalistul Alexandru Borza in anul 1942, dar si pe o similitudine de fonetism: Cogheon, Coghen, Gugu, atat pentru munte, cat si pentru apa care curge in preajma lui. Zamolxe a cautat un loc, de unde, in ciuda conditiilor neprielnice, sa poata observa nestingherit cerul. Acest loc a fost gasit, era “o locuinta subpamanteana”, in fapt o crevasa naturala in apropierea varfului muntelui. Dupa ce lucrarea a fost terminata, Zamolxe “dispare din mijlocul tracilor, coborand in locuinta lui de sub pamant. A trait acolo trei ani. In al patrulea an, el le-a aparut si astfel Zamolxe facu vrednice de crezare invataturile lui…”. (Herodot. IV. 95).

DEZLEGAREA UNEI ENIGME

Herodot spunea despre daci ca stiau a se face nemuritorii, dar si ca se aflau sub semnul lupului

Discutia cu profesorul Alexandru Vulpe, director al Institutului de Arheologie “Vasile Parvan”, membru corespondent al Academiei Romane, ne-a descalcit itele acestui mister al Muntelui Sacru al dacilor numit Kogaionon.

“In cartea a 7-a a Geografiei sale, istoricul si geograful Strabon vorbeste despre teritoriile astazi ocupate de romani si despre religia getilor. Textul exact al lui Strabon este: Ă«Muntele unde se afla acea pestera a fost socotit sfant, si s-a numit asa Muntele Sfant, i se zicea Kogaionon si la fel a fost numit si numele raului care curgea pe langa el.Ă» Putem noi identifica arheologic locul unde a fost muntele? Evident, prima ipoteza, care de altfel a fost facuta imediat de catre Teodor Daicoviciu, pe vremuri, si reluata si de altii, de catre profesorul meu, Pippidi, la care am aderat si eu fara nici o retinere, a fost ca toate sanctuarele de la Sarmizegetusa Regia, din Muntii Orastie, din Muntii Sebesului, sunt de fapt acest Kogaionon. Totusi, o fi fost chiar numele asa?

DESCOPERIRE.

Desi ne intemeiem in mare masura istoria pe ipoteze, uneori mai vin unele descoperiri care le confirma, si in cazul de fata un filolog, angajat al institutului nostru, Stefan Olteanu, a facut o descoperire interesanta pe doua inscriptii de epoca romana. Una dintre ele se afla chiar in curtea institutului nostru si este bilingva, in limba latina, si traducerea in limba greaca. Un anumit Tiberius Claudius Mucasius, care dupa nume, Mucasus, este trac sau get, dedica un sacrum, ceea ce inseamna un mic altar, ceva consacrat, unui erou. Ne-am putea gandi la Eroul Trac, lucru cunoscut. Din fericire, avem traducerea greaca dedesubt si acolo se spune asa: “Eroului Tiberius Claudius Mucasius ii dedica un kaga”.
Acum aflam ca ceea ce se numeste sacrum in limba latina in limba geta se numea kaga. Pentru ca inscriptia este putin deteriorata, au fost unele obiectii, dar s-a gasit a doua inscriptie, tot in zona Tomis, ca si cealalta, iar acolo citim asa: “In timp ce erau preoti Demetrios, Arhont, Poseidonius… au dedicat eroului (aici inscriptia este impecabila) un kaga”. In limba greaca nu exista cuvantul kaga, cuvantul este unul local. De aici nu mai este decat un singur pas, este evident ca Kogaionon este Kagaionon. Atunci, acest Kagaionon in limba geta este Muntele Sfant sau Muntele Consacrat. Acum se mai pune o problema: oare era un singur munte?
Descoperirile recente facute la Racoj, judetul Brasov, in Defileul Oltului, au aratat un grup de temple la fel de important ca si cel de la Sarmizegetusa, din pacate foarte putin cunoscute, pe care doar noi specialistii le stim. Este clar ca au fost mai multi munti consacrati. Nu stim cati, deocamdata pot afirma ca sunt doi. Textul lui Strabon nu are nevoie de o alta interpretare, acum este clar, trebuie numai sa inlocuim pe Kogaionon cu Kagaionon. Acum, dupa ce am descoperit cuvantul kaga in doua inscriptii din Tomis, eu consider chestiunea incheiata”.

SOLIA CATRE MARELE ZEU

Acest ritual este lapidar mentionat in izvoare, dar merita adus in discutie. Contactul cu Zamolxe se mentinea printr-un ritual de sacrificiu: la fiecare 5 ani era ales unul dintre cei mai viteji si mai frumosi daci, era aruncat in sus, el cazand in sulitele tinute in aer de alti patru daci. Daca solul murea, zeul primea doleantele. Daca el supravietuia, insemna ca zeul refuza solia si tanarul era apostrofat ca nefiind demn de sarcina data.

LEGENDARUL JILT SAPAT IN PIATRA AL LUI ZAMOLXE

Pestera Polovragi, monument al naturii, are 9,1 kilometri lungime, din care doar o parte este electrificata si au acces vizitatorii. Ea se afla la nord de Manastirea Polovragi, in cheile Oltetului, judetul Gorj, iar pana acum nu i s-a gasit inca un capat. Pe vremuri, pestera trebuia sa fi fost magnifica. Aici gasim si un element legat de personajul mitic al Marelui Zeu: un jilt sapat in piatra, atribuit lui Zamolxe. Langa el, un altul, atribuit lui Decebal. Legenda spune ca, dupa retragerea din viata publica, cei doi lideri, cel laic si cel religios, stateau la taifas in acest loc. Se mai spune ca in adancul pesterii s-ar afla ascuns fabulosul tezaur al dacilor, care inflacareaza mintile infierbantate ale cautatorilor de comori. Cei care au purces la asemenea aventuri fie s-au intors cu mana goala, fie s-au ratacit in galeriile subterane.

UN COLT DE LINISTE

Sanctuarele erau amplasate intotdeauna pe inaltimi, pe terase artificial amenajate, cel mai adesea in afara cetatilor, nu in interiorul lor, ele fiind aparate mai mult de relief. Aceste amplasari ofereau intotdeauna un colt de liniste, necesar meditatiei sau studiului, existand ipoteza ca erau folosite si ca scoala. Cea mai insemnata incinta sacra este cea din capitala Sarmizegetusa, unde existau nu mai putin de 8 sanctuare.

sursa : Jurnalul National.

Cavalerii Templieri - trădători ai creştinismului ?

Povestea decaderii celui mai puternic, mai bogat si mai influent ordin cavaleresc medieval bantuie secolele, pe masura ce din ce in ce mai multi istorici si cercetatori incearca sa descifreze misterele in care este invaluita. Au fost, cu adevarat, templierii slujitorii satanei sau complotul distrugerii lor este o masinatiune pusa la cale de regii europeni impreuna cu papalitatea? Exista in randul Ordinului un asa-numit Templu Negru, format dintr-un grup de mari initiati gnostici – adevaratii conducatori ai Cavalerilor, care au continuat sa traiasca in secret vreme de veacuri, pentru a renaste in Masonerie – sau intreaga conspiratie a distrugerii Templului a fost savarsita din ratiuni politice si financiare, iar povestea templierilor s-a stins odata cu arderea pe rug a ultimului lor Mare Maestru, Jacques de Molay?

De la Sarmani Cavaleri ai lui Hristos…

Cruciatii cuceresc Ierusalimul in 1099, iar 20 ani mai tarziu, doi veterani ai primei cruciade, Hugues de Payns si Godfrey de Saint-Omer, infiinteaza impreuna cu alti sapte cavaleri un Ordin de calugari-razboinici a carui menire este aceea de a-i proteja pe numerosii pelerini care incep sa soseasca in Orasul Sfant. Baudouin al II-lea de Boulogne, regele Ierusalimului, le stabileste resedinta in moscheea Al-Asqa (foto), ridicata pe ruinele esotericului Templu construit de Solomon in jurul anului 950 i.Hr.

Templul era venerat deopotriva de evrei (conform Vechiului Testament, Solomon il construise pe baza indicatiilor sacre primite de la Dumnezeu, iar aici a fost pastrat Chivotul Legamantului), de crestini (aici copilul Iisus ii uimeste pe invatati cu stiinta sa despre Dumnezeu) si de musulmani (aici se afla profetul Mahomed in momentul in care un arhanghel il duce in ceruri). Templierii resimt puternic influenta multiculturala a acestui loc, adoptand o deschidere neasteptata fata de musulmani si intelegand necesitatea coexistentei cu o civilizatie cel putin la fel de complexa si de dezvoltata precum cea europeana.

Pe plan militar, arabii erau superiori cruciatilor, infrangerile de la inceput explicandu-se numai prin curajul nebun al Cavalerilor, conjugat cu numeroasele lupte interne si rivalitati dintre seici; cultural, Islamul stalucea prin Averroes, care-l redescoperise si-l comentase pe Aristotel, Al Schwarishmi – parintele algebrei, Avicenna care revolutiona medicina precum si numerosi poeti, chimisti, astronomi si arhitecti. Miscare politica extrem de abila – inca din 1119, primul an al existentei Ordinului Cavalerilor Sarmani ai lui Hristos si ai Templului lui Solomon, templierii stabilesc legaturi cu arabii, incheie pacturi, devin garanti ai diverselor tratate dintre regii crestini si conducatorii musulmani si chiar ajung sa primeasca fii de seici in Ordin.

Ordinul este recunoscut pentru cinstea si milostenia sa. Izvoarele epocii lauda devotamentul si simplitatea templierilor: “Nu ii vezi niciodata pieptanati, foarte rar se spala, au barba neingrijita si duhnesc de mizerie” – un portret demn pentru orice darz luptator al Spiritului, imun la cele lumesti. Aceasta imagine avea sa dureze, insa, numai primii noua ani de existenta ai Ordinului.

Ordinul devine din ce in ce mai popular in randul aristocratiei europene – inca de la bun inceput era puternic ierarhizat: pentru ca un tanar sa imbrace peste zale mantia alba cu cruce rosie, trebuia sa fie de sange nobil din partea ambilor parinti. Conducatorul suprem al templierilor, Marele Maestru, avea 4 cai si 4 scutieri, Comandorii, Marii Preoti si Calugarii-Inspectori capatau 3 cai si 2 scutieri, in vreme ce Cavalerii simpli aveau dreptul la 2 cai si niciun scutier. Ordinul era completat de sergenti si turcopoli (soldati de origine umila, de obicei indigeni) care formau, de fapt, grosul fortei Ordinului, fiind de pana la 10 ori mai numerosi decat Cavalerii.

Toate aceste avantaje, dimpreuna cu promisiunea unei vieti virtuoase, dar plina de aventuri, i-au determinat pe numerosi fii de nobili europeni sa-si doreasca sa faca parte din Ordin, iar pe masura ce numarul acestora a crescut, sustinatorii Ordinului au devenit din ce in ce mai multi. Printre acestia se numara si abatele de Citeaux, Bernard din Clairvaux, unul dintre cele mai influente personalitati ale epocii, care isi asuma cauza calugarilor-soldati, le desavarseste Regulamentul si provoaca convocarea Conciliului de la Troyes din 1128, prin care templierii sunt recunoscuti oficial de catre Biserica catolica si devin supusii directi ai Papei.

… la veritabili bancheri corporatisti ai Evului Mediu

Noul statut aduce intr-o perioada extrem de scurta schimbari majore in economia Ordinului. De la recunoasterea de catre Papa, donatiile incep sa curga in valuri – credinciosii de pe tot cuprinsul Europei occidentale doresc sa participe activ la recucerirea Pamantului Sfant (iar daca nu o pot face cu sabia in mana, se gandesc ca si banii pentru o cauza nobila sunt buni). Donatiile capata inclusiv forma de drepturi senioriale, unele foarte profitabile, precum pamanturi, castele, fortarete si chiar orase intregi. Incet-incet, Ordinul se extinde precum o caracatita in randul intregii Europe catolice, ajungand administratorul unor sume colosale care fac din el un fel de imperiu financiar multinational, echivalentul unei corporatii moderne.

Sigiliul lor – doi calareti pe acelasi cal, ceea ce simboliza saracia – nu-i impiedica sa constuiasca, la Ierusalim, grajduri pentru 2.000 de cai si 1.500 de camile. De asemenea, uitand de episodul biblic in care Iisus ii alunga pe negustori din Templu, templierii isi creaza un birou de schimb pentru pelerini si incaseaza camata. Vazand ca aceasta afacere este extrem de profitabila, Ordinul o extinde in toate comandamentele sale – prin aceasta decizie, practic, punandu-se bazele unor institutii echivalente cu bancile moderne.

Marea inventie financiara a Ordinului este scrisoarea de schimb, care functioneaza pe principiul unei carti de credit – se emitea o polita pe numele unui pelerin care, de exemplu, depune bani, bunuri sau obiecte de valoare la Paris. Acesta poate calatori linistit, fara frica hotilor sau costuri suplimentare de escorta si de transport, pana la Ierusalim, unde in baza scrisorii isi retrage, evident cu o anumita dobanda, suma sau contravaloarea obiectelor depuse la Paris. Intr-o epoca in care orice activitate bancara era prohibita de Biserica,uriasele avantaje financiare ale templierilor le asigura acestora o dezvoltare si o prosperitate fara precedent. La toate acestea se adauga practica conform careia tinerii nobili care aspira sa devina Cavaleri sa-si doneze intreaga mostenire, odata cu primirea in Ordin.

In secolul al XIII-lea, aproape toti marii aristocrati ajung sa-si incredinteze in perioade de restriste avutul Cavalerilor. Intrucat cuvantul templierilor era socotit mai sigur decat al multor regi, Fortareata Templului din Paris primeste sa pastreze cu dobanda bani gheata, dar si obiecte de valoare. Bijuteriile Coroanei Angliei si tezaurul Frantei au stat vreme de decenii in custodia Cavalerilor. Veritabilele contracte de trezorerie sau imprumut pe care Ordinul le semneaza cu clientii sai de os nobil sau sange albastru au, in mare parte, aceleasi clauze precum cele moderne – dobanda, penalitati, bonusuri de fidelitate etc.

Nu in ultimul rand, Regulamentul le confera templierilor niste privilegii extraordinare: Ordinul era scutit de dari si de impozite, insa putea sa perceapa dupa bunul plac asemenea taxe; nu raspundea in fata justitiei laice, nici a celei bisericesti – Cavalerii puteau fi judecati numai de Maestri templieri sau (simbolic) de Papa, in schimb aveau dreptul de a condamna la moarte si de a judeca numeroase delicte; Cavalerii nu se confesau decat preotilor care faceau parte din Ordin; Marele Maestru avea de facto statutul unui print pan-european, iar alegerea sa nu era supusa niciunei ratificari exterioare templierilor. Pe masura ce anii trec, dependenta templierilor fata de Papa devine una simbolica, astfel ca organizatia are privilegiile unei adevarate puteri suverane, luandu-si si numele de Ordo Supremus Militaris Templi Hierosolymitani – Ordinul Suprem si Militar al Templului din Ierusalim. Numeroasele bogatii si feude raspandite prin toata Europa fac ca, la apogeul organizatiei, Ordinul sa devina cea mai mare putere financiara europeana din intreg Evul Mediu, cu un profit anual de 800.000 de livre, echivalentul a 1 miliard de euro din prezent! in conditiile in care venitul anual al majoritatii regatelor era de 10 ori mai mic.

O organizatie invaluita in mistere

Pe masura ce Ordinul a ajuns la maturitate, in interiorul sau s-a format un veritabil cult al secretului: consfatuirile Maestrilor erau inaccesibile cavalerilor, intreaga corespondenta a organizatiei era criptografiata, iar Regulamentul – copiat in putine exemplare – nici macar nu era cunoscut pe indelete de catre simpli cavaleri. De altfel, influenta locului asupra Ordinului a fost coplesitoare, Asia de Sud-Vest fiind in acele timpuri intr-o continua si clocotitoare efervescenta mistica, un creuzet al sincretismelor religioase si a hermetismului, un loc in care neopitagoricieni, neoplatonicieni, gnostici, crestini, evrei si musulmani veneau zi de zi in contact unul cu celalalt, impartasindu-si credintele si inraurindu-se reciproc.

Templierii au fost indubitabil crestini – luptandu-se pana la moarte in numele credintei si fiind custozii unor relicve sfinte, precum giulgiul lui Iisus sau patibulum-ul (stalpul orizontal al) crucii pe care a fost rastignit Mantuitorul – insa, multi istorici estimeaza, astazi, ca credinta lor a fost inevitabil alterata (de altfel, un tanar templier scria laconic intr-o scrisoare trimisa acasa: “Am devenit orientali”). Cat de mult a imbratisat Ordinul gnosticismul ramane o dilema inca nerezolvata, insa tocmai curentele mistice care tulburau aliniamentul cu doctrina catolica au fost o parghie abil folosita de catre inchizitorii care i-au condamnat de erezie si satanism. Pe de alta parte, cei mai multi Cavaleri si chiar Maestri (in frunte cu ultimul Mare Maestru al Ordinului, Jacques de Molay) erau analfabeti, iar asemenea subtilitati religioase le erau, teoretic, inaccesibile.

Tocmai din acest motiv, s-a speculat ca in interiorul organizatiei s-a format o conducere din umbra, un Templu Negru, puternic influentat de esoterismul islamic si de gnosticism, un grup de initiati care chiar daca in esenta ramaneau crestini, impartaseau o credinta si o dogma radical diferita fata de cea propagata de catolici. Astfel se explica blasfemiile incredibile de care templierii au fost acuzati spre sfarsitulul anului 1307, dupa arestarea lor. Scuipatul crucii era o practica gnostica prin care se sublinia ca adevaratul Dumnezeu se afla in ceruri, nu intr-o bucata de lemn (de asemenea, gestul dadea seama si de porunca biblica: Sa nu-ti faci chip cioplit!); inchinarea la un idol pagan, Baphomet, era un ritual de cunoastere divina, prin care se sfida dogma Sfintei Treimi – o erezie politeista in ochii gnosticilor – si se reafirma credinta intr-un singur Dumnezeu; sarutul pe gura intre barbati (practica obligatorie in cadrul ceremoniei de primire in Ordin a tinerilor Cavaleri) simboliza unirea spiritelor – o garantie morala de fidelitate si supunere.

Dulcele declin al refugiului in lux

Desi templierii au purtat niste batalii remarcabile, cea mai faimoasa dintre toate fiind cea de la Montgisard (pictura, jos), petrecuta pe 25 noiembrie 1177, cand un palc de 500 de cavaleri au tinut eroic piept armatei lui Salah ad-Din (Saladin) de 26.000 de oameni, obligandu-l pe marele sultan arab sa se retraga, Ordinul nu a jucat niciodata rolul unei armate – structura aristocratica si Regulamentul sau strict nepermitandu-i din start acest lucru –, ci a avut, mai degraba, atributiile unei forte de elita, gardian al pacii si mediator intre numeroasele factiuni crestine si musulmane.

Incepand cu a doua jumatate a secolului XII, armata lui Saladin devine din ce mai puternica, iar in 1187 se produce dezastrul – Ierusalimul este pierdut. Desi liderul arab este inimos – nu permite comiterea niciunui abuz sau masacru, respecta bisericile si le da crestinilor un ragaz de 40 de zile sa paraseasca orasul, fata de templieri – calugari-razboinici – aplica legea razboiului sfant, a jihadului, lasandu-le sa aleaga: ori se convertesc la Islam, ori sunt decapitati. In treacat fie spus, Marele Maestru de atunci, Gerard de Ridford a fost in cele din urma eliberat, iar Saladin nu era omul exceptiilor…

Arabii cuceresc noi teritorii, are loc invazia turca, apoi cea mongola, iar Comandamentul Suprem al Templierilor este nevoit sa fie mutat din ce in ce mai in nord-vest, mai aproape de Europa. Puterea militara a organizatiei se estompeaza, iar in cruciadele care urmeaza pentru recucerirea Ierusalimului, toate incheiate cu umilinte si esecuri usturatoare, templierii se implica exclusiv pentru a-si urmari interesele politice si financiare, indepartandu-se sensibil de Franta, tara de origine a Ordinului, si apropiindu-se de Anglia si Germania.

La inceputul secolului XIII, organizatia infiintata pentru a proteja Orasul Sfant ramane practic fara misiune in Orientul Mijlociu – ar fi putut continua lupta in Spania si Portugalia, tari ocupate de arabi, insa cu abilitatea diplomatica specifica evita sa mai porneasca la razboi impotriva Islamului. Prin urmare, Ordinul se intoarce in Franta unde isi atrage rapid oprobiul multimilor, din chiar prima zi in care Marele Maestru Jacques de Molay isi face intrarea in Paris precum un mare sultan oriental cu 160 de Cavaleri, sclavi negri si 12.000 de camile arhiumplute cu aur, argint si bijuterii. Din moment ce sansele de eliberare a Ierusalimului erau nule si cruciadele luasera sfarsit, oamenii incep sa se intrebe la ce (mai) foloseste aceasta imensa avere Ordinului de 15.000 de cavaleri si peste 100.000 de personal auxiliar?

Complotul regelui ambitios

Opulenta Ordinului si Regulamentul sau care confera organizatiei privilegiile unui stat in stat nu sunt defel pe plac Regelui de Fier, Filip cel Frumos, un campion al suveranitatii nationale care avusese taria sa-si trimita cancelarul, fidelul Guillame de Nogaret, sa-l palmuiasca pe Papa Bonifaciu al VIII-lea, in momentul in care acesta ceruse regelui sa scuteasca clerul francez de taxe. In ciuda aversiunii pe care o avea fata de templieri, Filip cel Frumos se imprumuta de trei ori de la Ordin, ajungand in pragul anului 1307 sa fie practic inglodat in datorii. De asemenea, incercand sa controleze cat de cat activitatile templierilor, regele isi exprima dorinta de a intra in Ordin, dar este refuzat politicos de catre Marele Maestru, o ofensa de neiertat. Nu in ultimul rand, la urechile lui Filip ajung zvonuri conform carora Ordinul ar dori sa intemeieze in Franta un stat monahal, pe modelul celui infiintat de Teutoni in Prusia. Toate aceste aspecte fac Ordinul indezirabil in ochii regelui; Filip al IV-lea, profitand de un papa-marioneta, Clement al V-lea, insarcinandu-l pe omul sau de incredere – Nogaret – sa pregateasca distrugerea templierilor.

Masinatiunea este pusa in miscare de catre Esquieu de Floryan, fostul comandant al comanderiei Templului de la Montfaucon, exclus din Ordin, care-i furnizeaza lui Nogaret marturii scrise din care reiese ca templierii practica in secret scabroase ritualuri profanatoare. Prevalandu-se de o cerere a Marelui Inchizitor al Frantei, dupa ce isi pregateste indelung si minutios armata pentru aceasta operatiune, pe 13 octombrie 1307, regele ii aresteaza pe toti templierii de pe teritoriul regatului. Stupefiati de ceea ce li se intampla, foarte putini templieri protesteaza, si mai putini lupta – acestia sunt ucisi pana la ultimul.

Cei mai multi Cavaleri ajung pe mana Inchizitiei, in beciurile careia sunt torturati sistematic, cu salbaticie si mult sadism, si recunosc toate invinuirile aduse: l-au renegat pe Iisus, au practicat sodomia, s-au inchinat diavolului.In paranteza fie spus, la numai 12 zile de la arestare, lasul Mare Maestru Jacques de Molay le cere Cavalerilor sa-si marturiseasca pacatele pentru a-si usura constiinta – apoi, revine tardiv asupra acestui ordin. Filip al II-lea orchestraza cu multa dibacie un adevarat circ de invinuiri, procese, torturi si retractari, Marele Maestru jucand de fiecare data in contratimp, adoptand atitudini prostesti, neintelegand gravitatea situatiei si chiar refuzand sa-si apere Ordinul. “Sunt un simplu cavaler analfabet”, avea sa marturiseasca de Molay.

O luna mai tarziu, pentru a-i feri pe templieri de persecutii similare in restul Europei, Clement al V-lea ii scoate pe invinuiti de sub jurisdictia regelui si-i plaseaza sub cea bisericeasca, insa, in vara lui 1308, dupa ce interogase el insusi cativa Cavaleri, revine asupra deciziei, iar torturile se reiau si confesiunile de vinovatie curg in valuri. Este de notat faptul ca templierii din Anglia, Portugalia, Spania si Germania nu au suferit aceste suplicii – multi dintre ei au fost judecati si achitati de tribunalele publice, disparand apoi, cel putin pentru cateva secole, din istorie.

In 1311, Clement al V-lea convoaca un conciliu la Vienne si aboleste Ordinul Templului, “nu sub forma unei sentinte definitive, ci cu titlu provizoriu”. Cu alte cuvinte, Ordinul este temporar suspendat, fara a fi condamnat, un provizorat care tine pana in zilele noastre. De asemenea, Papa ii judeca pe principalii demnitari ai Ordinului – Marele Maestru Jacques de Molay, Marele Inspector Hugues de Pairaud, preceptorul de Acvitania, Geoffroy de Gonneville, si preceptorul de Normandia, Geoffroy de Charnay. Intrucat toti patru isi recunoscusera vina in mod public, au fost condamnati la inchisoare pe viata, dar la pronuntarea sentintei, primii trei isi retrag brusc si vehement acuzatiile.

“Pacatul meu este ca am tradat Ordinul pentru a-mi salva viata. Ordinul Templului este sfant si pur! Toate acuzatiile aduse lui sunt false, la fel cum false sunt si marturisirile templierilor!” ar fi spus intr-un necaracteristic acces de curaj de Molay. Neavand alta solutie, judecatorii ecleziastici ii dau pe mana regelui. Acesta convoaca consiliul si, fara sa piarda o secunda, hotareste ca cei trei sa fie ucisi in aceeasi zi ca eretici care si-au retractat confesiunea pacatelor. Pe 18 martie 1314, la ceas de seara, ei sunt arsi pe rug in piata Ile de la Cite din Paris. De Molay (desen) cere sa fie legat pe rug in pozitie de rugaciune, cu mainile impreunate si fata spre catedrala Notre-Dame. Dupa ce focul este aprins, legenda spune ca Marele Maestru i-a blestemat pe Filip cel Frumos si pe Clement al V-lea. Cert este ca artizanii distrugerii templierilor aveau sa moara amandoi in acelasi an – papa la numai cateva saptamani de la moartea Marelui Maestru, iar regele spre sfarsitul toamnei.

Mostenirea Templului

Ordinul Templului distrus de Filip cel Frumos in 1307 nu este acelasi care a luptat pe Pamantul Sfant timp de doua secole, si care, in cele din urma, a fost nevoit sa renunte la misiunea sa, suferind pierderea celor mai buni membri. Este doar umbra stralucitului Ordin, o organizatie decadenta in cautarea unei reconvertiri pe care nu a mai fost capabila sa o duca la bun sfarsit. Pe de alta parte, procesul intentat Templierilor este unul in acelasi timp politic si religios, insa am gresi daca am crede ca al doilea aspect este un simplu camuflaj pentru cel dintai. Cercetatorii Gerard si Sophie de Sede noteaza in lucrarea L’Occultisme dans la politique:

“Ordinul insusi avea o dubla fata, aspect dezvaluit fiind chiar in Regulamentul sau: « Din viata noastra nu vedeti decat coaja care se afla in exterior, dar nu banuiti puternicele precepte care se afla inlauntru ». Adevaratii sefi, in mod intentionat anonimi, ai acestei tehnocratii ocultiste se ridicau deasupra epocii lor. Dupa cum a scris Michelet : « Ideea de Templu, mai inalta si mai generala chiar decat aceea de Biserica, planeaza pe deasupra oricarei religii – Biserica imbatraneste, dar Templul ramane mereu tanar. » Tot asa precum el se situa deasupra Bisericilor, Templul se plasa si deasupra statelor; in numele unei meta-istorii, el nutrea un imens plan de organizare a lumii civilizate. Aceasta din urma avea nevoie de asa ceva: Orientul si Occidentul se sfasiau reciproc; Europa era un spatiu inchis unde se infruntau, pe de o parte, regi si feudali, pe de alta, regii intre ei; deosebirea dintre spiritual si temporal nu mai era respectata; Biserica intervenea in guvernarea statelor, iar acestea in modul de organizare al Bisericii. Acestor rivalitati haotice, maestrii templieri din umbra le opuneau ideea unei sinarhii, adica a unei ordini sociale in care diferitele puteri, exercitandu-se fiecare in sfera sa, nu s-ar fi suprapus. Pentru a garanta acest echilibru, ei visau la un domnitor al pamantului, arbitru suprem al sefilor politici si religiosi, ales de catre un consiliu al inteleptilor”.

Este greu de crezut ca la peste 700 de ani de la stingerea Ordinului, influenta Templului ramane inca atat de puternica. Totusi, daca privim dintr-o cheie conspirationista o anumita inlantuire de evenimente istorice – nasterea Masoneriei in secolul XVII, izbucnirea revolutiilor de independenta si emancipare din secolul XVIII-XIX, formarea marilor corporatii transnationale, explozia globalizarii si a institutiilor politice si financiare mondiale (ONU, NATO, Uniunea Europeana, Banca Mondiala, FMI etc.) in secolul XX, ipoteza este pe cat de halucinanta, pe atat de seducatoare…

Surse: Histoire mysterieuse des templiers, Laurent de Vargas; L’occultisme dans politique, Gerard et Sophie de Sede

sursa : descopera.ro

Dacia / Dacoromania of Regalianus

THE INDEPENDENT STATE OF DACIA (DACOROMANIA: 258 – 268 / 270 A.D.), FOUNDED BY REGALIANUS, THE GREAT GRANDSON OF THE HERO-KING DECEBALUS

Romanization – «A Return of Pelasgo-Daco-Thracism to the Roots».

The expansion of the Roman Empire over the Adriatic / Ionian Sea, in the Balkan Peninsula, between the East / Noricum Alps, the North Carpathians, and the Dnieper / the Gaetian / the Black Sea, beginning from the horizon of the year 230 B.C. till after the horizon of the year 106 A.D., stopped “the Hellenization” / “the Graecization” of Pelasgo-Daco-Thracia and started the process of “Romanization” (completed between the horizons of the years 150 and 250 A.D.) – a process that must be understood as “a return of Pelasgo-Daco-Thracism as Dacoromanity to the roots”, viewed as a multitude of Wallachians, or Romanias, corresponding to the old “countries of the rivers / the mountains” – the ex-Zalmoxian-monotheist provinces of the religious and military administration of Cogaion / Sarmizegetusa –, smaller or larger as they were, like “an opening” / “a passing” from the archetypal Pelasgo-Daco-Thracian civilization to “the European” status / “modernity” of the Imperial-Roman interferential civilization, from “the cultured orality” of Zalmoxianism to “the Cosmic Christianity” and to “the school of Latinity”, but also as a Latin “implanting” / “ engraftment” / “regeneration” (“influence” / “acting upon”) in the linguistic field – particularly in the powerful sphere of the army, in administration and in the urban schools – facilitated by the common Pelasgo-Daco-Thracian-Latin stock of lexical radicals, by the kinship between the sacred Latin language of the Roman Empire and the sacred Pelasgo-Daco-Thracian langage of Zalmoxianism, which turned into the archaic Wallachian (Dacoromanian) after the horizon of the year 250 A.D.; the Romanization presented to the world the oldest people of Europe in a new light, it forged the Wallachian / Dacoromanian face of the Pelasgo-Daco-Thracian people, after the horizon of the year 250 A.D. – which has meanwhile become the Wallachian / Dacoromanian people –, over the whole area of Pelasgo-Daco-Thracia, an area later growing, through “the modern histories”, into Dacoromania (the Great Wallachia, «La Grande Blaquie»).
G. Călinescu is among the important personalities who have veridically examined the phenomenon / process: «The Roman invasion, since it was an invasion, whatever we might call it, left us with a new language and much blood from those parts of the Empire which were not, strictly speaking, entirely foreign to us. Trajan himself was an Iberian. By the Roman penetration it was not that a new people was born, but a very old people changed being influenced by a new one.» (CIlr, 14).
The Pelasgo-Daco-Thracian space between the horizons of the years 230 B.C. / B.O.E. and 150 A.D., stylistically marked by Zalmoxianism, the first monotheist religion in the history of the world spirituality, was the rooting space for the Wallachian (Dacoromanian) people, constituting the dwelling place of Dacoromanity / Dacoromania.

The Eastern Limit of the Pelasgo-Daco-Thracian Space, of Dacia during Zalmoxianism, between the Horizons of the Years 230 B.C. and 150 / 250 A.D.

According to the information handed over by Herodotus (Histories, IV, 17 sqq.), Ephoros, a.s.o., the Eastern limit / boundary of the Pelasgo-Daco-Thracian space was the river Dnieper / Boristene (Borysthenes <>boristena / boriştean, “which vomits, overflows, floods”) and the North, North-West, West, South-West and South shores of the Gaetic / Black Sea (Pontus Euxinus), from the Massagetae’s Sea ( > Azov) and Crimea (the Thracian Chersonesos / Taurica Chersonesus) inclusively, to the Sinop Gulf. We are not taking into consideration the Pelasgo-Daco-Thracian space of Massagetia¹, between the Dnieper and the Volga, between the Gaetic / Black Sea and the Caspian Sea, up to the river Araxes / Aras, “a country of the rivers / the mountains” subordinated to Cogaion / Sarmizegetusa; it is the Massagetia during the time of the wise Thracian-Daco-Getic queen, Tomyria / Tomyris, the one who – in the year 529 B.C. – at the head of the strong army of that “country of the rivers / the mountains”, annihilated the army of the Persian emperor Cyrus, who had invaded Massagetia, Cyrus himself losing his life on the Massagetic lands, in the terrible battle north of the river Araxes (cf. Herodotus, Histories, I, 214 / HIst, I, 115). Between the horizons of the years 230 B.C. and 150 / 250 A.D., the space of Massagetia was already “a Thracian-Scythian-Gothic crucible”.

“The first inhabitants” of the “port of Borysthenites”, Olbia (today, South-West of the Ukrainian town of Nicolaev, near the village Porutino, close to the Dnieper source) were the Callipidae / the Carps / the Carpians – East Daco/Getic-Thracians – attested by Herodotus’ contemporary, Hellanicos, and by Plato’s contemporary, Eudoxius (cf. HIst, I, 503). In the immediate neighbourhood of Hylaea belonging to the Callipidae / Carpian-Thracian-Daco-Getae, there lived the Alizone-Thracian-Daco-Getae, deeply rooted in the valley of the river Borystenes / Dnieper, since they proved to be good farmers: «The Alizones and the Callipidae (...) sow and feed on cereals, as well as on onion, garlic, lentil and millet» (HIst, I, 317); «the Scythians’ slaves» are also Thracian-Daco-Getae, being the so-called “Ploughman / Farmer Scythians”, also dwelling on the Dnieper Valley, «upper than the Alizones», «at a three-day journey» to the Pripet / the Panticapes (the Pripyat), and – according to the recent archaeological discoveries («connected with the Podolian group of tumuli» – HIst, I, 503) – in the Volhynian-Podolian Upland, where they grew corn, both for themselves and for their exploiters, the Nomadic / “Royal” Scythians, still having corn to sell to the Hellenes / “the Greeks”. Beyond the Pripet / the Panticapes and east of the Borystenes, there lived “mixed” Thracian-Daco-Getic / Scythian or Massagetic, Sarmatian tribes, etc.: the Neuri, the Androphagi, the Melanchlaeni, the Geloni, the Budini a.s.o; unlike these Pelasgo-Daco-Thracian tribes, the Nomadic / “Royal” Scythians «do neither sow, nor plough». The area of the Nomadic / “Royal” Scythians lay «eastward, at a fourteen-day journey»; it extended «southward to Taurida»; Taurida was the name of the Crimea, which was then controlled by the Tauri-Thracian-Daco-Getae, who worshipped the Sun’s Sister, Co-Utya / Cotys, from the pantheon of the archaic Pelasgo-Daco-Thracia, their descendants being the today’s Moldavian-Dacoromanians of Crimea, almost 12,000 in all (throughout “the histories” they were also called “the Chersonians”, “the Massagetae”, “the Small Goths”, etc.); the shores of Lake Maeotis to the «small market town called Cremnoi» (nowadays, Taganrog) were also “Scythian”; «some of their tribes reach the Tanais river» (the Don), as Herodotus reconfirms (HIst, I, 318). Between the horizons of the years 230 B.C. and 150 / 250 A.D., these boundaries of the Pelasgo-Daco-Thracian space, of Dacia during Zalmoxianism, having become the limits of the Wallachian (Dacoromanian) space, did not undergo essential changes. The Goths settled themselves in the Scythians’ area, east of the Dnieper and of the Massagetae’s / Azov Sea, among the leading Pelasgo-Daco-Thracian populations and in the Tauric-Pelasgo-Daco-Thracian Crimea, during the first two centuries of our era, in agreement with the Carpodacians / Carpowallachians, who wanted “reliable neighbours” in the East, in the way of all migrations”. About the year 250 A.D., the Crimea and the area east of the Borystenes to the Maasagetae’s / Azov Sea constituted into “Gothia Land / Gotaland / Gathia Launia”, an interferential area of Pelasgo-Thracian-Dacian / Getic, Gothic (Visigothic, Ostrogothic), Sarmatic, etc. autochthonous populations.

The Northern Limit of the Pelasgo-Daco-Thracian Space, of Dacia during Zalmxianism, between the Horizons of the Years 230 B.C. / B.O.E. and 150 / 250 A.D.

The Northern boundary of the Pelasgo-Daco-Thracian space, having withdrawn from the Baltic Sea, started – between the horizons of the years 230 B.C. / B.O.E. and 150 / 250 A.D. – from the Upper Dnieper (Ukraine) to the springs of the Pripet, over the Vistula, the Oder, and the Elbe, to the Hercynic Forest (today, Schwarzwald / Baden-Württenberg, Germany), to the springs of the Danube – the sacred river of those who knew how to make themselves immortal, that is the Dacians / Getae. In his Geographia (VII, 1, 3), Strabo emphasized that the Thracian-Dacians / Getae bordered upon the Suebs (Germanic populations) in the North / North-West, in the Hercynic Forest and beyond it; «the Southern part of Germany, beyond the Elbe – Strabo also stated (op. cit, VII, 3, 1) – at least at the point where it neighbours the river (the Danube / the Ister) – was under the domination of the Suebs; there follows the territory of the Dacians / the Getae, at first being narrow, bordered by the Danube in the South, by the mountains of the Hercynic Forest on the opposite side, and also including a part of the mountains; then it widens and stretches to the North up to the Tyragetae...» (Fontes, I, 225). Pliny the Elder, in his Natural History (VI, 33 / 39, 219) also certifies that the Northern border of Pelasgo-Daco-Thracia, of Dacia during Zalmoxianism, coincided with the “second segment”; talking about the “North Europe of the seventh parallel, starting from the other shore of the Caspian Sea” to the Atlantic Ocean, Pliny the Elder points out: «the most exact researchers of the new generation have divided the rest of the land into three segments: the first starts from the Tanais river / the Don, passes over Lake Maeotis and over the Sarmatians up to the Borystenes / the Dnieper»; the second segment «includes the Dacians» and the third one covers «a part of Germany, the Gallias and the shores of the Ocean» (Fontes, I, 407). About the middle of the 2nd century A.D. / O.E., Ptolemaeus, in his Geographia (II, III), reveals, among other things, the longitude / the latitude of some settlements on the Northern border of Pelasgo-Daco-Thracia which had already become, in the meanwhile, Dacia (Dacoromania), «over 75 per cent»: Susudava (“the higher dava”, “the higher sacred fortified town of the Father-Sun / Salmos-Zalmas-Zalmoxis”: «38030’ / 53050’»), Setidava on the Oder («440 / 53030’»), or Selidava, in today’s Poland, Singone («41030’ / 48015’») in today’s Slovakia, Clepidava – today being Kiev, Ukraine’s capital – etc. (cf. Fontes, I, 537 sq.). Between the horizons of the years 230 B.C. and 250 A.D. / O.E., the Northern limit of the Pelasgo-Daco-Thracian space, of Dacia during Zalmoxianism, which had become the limit of the Wallachian (Dacoromanian) space, did not undergo any significant change.

The Western / South-Western Limit of the Pelasgo-Daco-Thracian Space, of Dacia during Zalmoxianism, between the Horizons of the Years 230 B.C. / B.O.E and 150 / 250 A.D.

From the Hercynic Forest, the Western limit of the Pelasgo-Daco-Thracian space passed over the East Alps, rounding Noricum (a province with a mixture of Pelasgo-Daco-Thracian and Taurian-Celtic-Germanic, etc. populations) and then going downwards to Aquillea (today, Terzo d’Aquileia – Italy), in the Venetians’ / Enetians’ Gulf (cf. Herodotus, Histories, V, 9). From here, the Western / South-Western limit of the Pelasgo-Daco-Thracian space followed the shore of the Adriatic Sea, along the whole Western shore of the Balkan Peninsula, to Crete. The Pelasgo-Daco-Tracian populations / tribes near the Adriatic Sea, in the «Illyrian provinces» (or the Illyrians – following the name of the province, Illyria), reached, according to Strabo’s information in his Geographia (VII, 5, 1 sq.), «the Danube and the Alps, between Italy and Germany»; the Pelasgo-Daco-Thracian / Illyrian populations «start from that lake» – it is Lake Constance – «with whom the Vindelicii, the Rhaetians / Retti, and the Helvetti lived»; (...) «the Dacians turned the above mentioned territory (Alpino-Pannonian / Illyrian) into a desert, as a result of the war in which they defeated the Boi and the Taurian-Celtic tribes under the rule of Critasiros; the Dacians pretend that this territory belongs to them, even though they are separated from it by the river Parisos – which comes from the mountains and flows into the Ister / the Danube» (Parisos = Paar, today in Germany); «(...) but the former (the tribes of the Boi)» – were destroyed by the Dacians» (the Thracian-Pannonian / Illyrian branch, under the leadership of Burebista, in the year 60 B.C. / B.O.E.), while «they frequently made an alliance» (Fontes, I, 245) «with the latter» (the Taurians “placed” by Burebista in Noricum). A little later, in De bello civili (I, 18, 5) it is mentioned that «300 horsemen sent by the king of Noricum also came to their Caesar...». The Illyrian and Pannonian Pelasgo-Daco-Thracians, who were in conflict with the Boi / Taurians – which Strabo was reporting about –, were but the descendants of the Sigyni-Pelasgo-Daco-Thracians, of whom we first hear from Herodotus, in his Histories (V, 9); the boundaries of Sigynia, “their country of the rivers / the mountains”, subordinated to Cogaion / Sarmizegetusa, included the Banat and Oltenia Mountains, the Dinaric Mountains, the territory from the Middle Danube and the Sava, to the shore of the Adriatic Sea between Scodra and the Venetian Gulf; Herodotus attested that, in the 5th century B.C., «the boundaries of the Sigynians extended as far as the Enetians at the Adriatic Sea» (HIst, II, 31); and these Sigynian-Thraco-Dacians were well-known smeltors / processors of metals, producers of arms / spears; the European Westerners, «the Ligurs, who live in the upper lands, beyond Massalia / Marseille give the name of Sigynians to the retail salesmen, and the Cypriots call the spears by that name» (– ibid.; these spears, the sigyns / sighins or sighincis, bearing through the histories their producer’s name, the Sigynians of the West Dacia, have a particular form of “an iron cudgel with a spearhead at its pointed end”, being in use even today and having the same significance / significant, for the Wallachian (Dacoromanians) in the Ialomi­­ţa Pond / the Brăila Pond, particularly by the people at Giurgeni-Vadu-Oii). The areas of Macedonia, Epirus, and Thessaly were Pelasgo-Daco-Thracian; the area of Peloponnese was still composite, that is Pelasgo-Thracian-Hellenic / Greek (Achaea / Ellada); even Herodotus (Histories, II, 56) underlines, with reference to this: «Hellada – a country which was formerly called Pelasgia...» (HIst, I, 158). Between the horizons of the years 230 B.C. and 250 A.D. / O.E., this limit of the Pelasgo-Daco-Thracian Space, of Dacia during Zalmoxianism, which had become the limit of the Wallachian (Dacoromanian) space, did not undergo any essential change.

The Southern / South-Eastern Limit of the Pelasgo-Daco-Thracian Space, of Dacia during Zalmoxianism, between the Horizons of the Years 230 B.C. and 150 / 250 A.D.

Between the horizons of the years 800 and 500 B.C., as a result of the Hellenic expansion, of the breaches produced in the masses of the Pelasgo-Daco-Thracians by the process of “Graecization” and, especially during the expansion of the Persian Empire, the Southern / South-Eastern limit of the Pelasgo-Daco-Thracian space withdrew from Anatolia more and more towards the Sea of Marmara and the Thracian / Aegean Sea. Against the Hellenic / Greek expansion in the basin of the Aegean / Mediterranean Sea, in the Western, North-Western, and Northern basin of the Gaetic / Black Sea, against the “Graecization” of the south of Pelasgo-Daco-Thracia, against the conquerings and the threatening of the Persian Empire, Cogaion / Sarmizegetusa answered with those Salmosian knights, ‘Sol-Ares’ knights, who had become brilliant kings (“of arms”, subordinated, more or less, to Cogaion / Sarmizegetusa) in the “countries of the rivers / the mountains” of Pelasgo-Daco-Thracia, of South-East Dacia during Zalmoxianism, to be more exact, in (Getas) Pelasgo-Daco-Thracian-Edonia, in Pelasgo-Daco-Thracian-Bisalt-Crestona (under the “terrible / cruel” Zalmoxian king of the Rhodope Mountains, who beat off the emperor Xerxes – cf. HIst, II, 337), in Pelasgo-Daco-Thracian-Macedonia (under the king Amintă / Amintas, Alexandru, Filip, Filip II, the latter having married, in 339 B.C., Meda, the daughter of the king of “arms”, Cotilă / Kothelas, Alexandru the Great, Seuţă / Seuthes III, Lisimac / Lysimach a.s.o.), in Pelasgo-Daco-Thracian-Odrisia (under the kings: Teres, Sitalche /Sitalkes, Seuţă / Seuthes I, Medoc / Medokos, Seuţă / Seuthes II, Hebry-Salmoş / Hebryzalmos, “the Father-Sun / Zalmoxis of Hebrus / Maritsa”, Cotyu / Cotys I a.s.o.), in Pelasgo-Daco-Thracian-Scythia (under the kings Ariapida / Ariapitha – transliterated by Herodotus into Ariapeithes, deriving from the Pelasgo-Daco-Thracian word ariapa / hariapa, hence the Wallachian / Dacoromanian arap / harap, “negru”/”black” + suff. -ida / -itha > -iţă – whose wife, Opia / Opoia was the daughter of king Teres of Daco-Thracian-Odrisia –, Schilă / Skyles – < ski- “thorn” + the Pelasgo-Daco-Thracian / Wallachian aug. suff. -ila / -ilă – a.o.), in Pelasgo-Daco-Thracian-Gaetia / Geţia (under the kings of “arms”: Dromichaida, Dromichaita / Dromichaites, or Doru / Dorus Michaita, as in Orosius’ Histories – cf. Fontes, II, 193 – <>drom- “way, road”, or dor-, “love” + the Daco-Pelasgian -gai-, “kite / eagle” + suff. -ita / -iţă; the name of the wise Pelasgo-Thracian-Dacian / Getic king meaning “the way / love of the Small Kite, of the Eagle” – Salmodiessic / Zalmodegikos – <>Salmos- – “the Father-Sun “ / “Zalmas-Zalmoxis” + -diesse- “finger” + suff. -ic, “Zalmoxis’ finger” a.o.) etc. About the horizon of the year 230 B.C., the Pelasgo-Daco-Thracian populations in the Anatolian “countries of the rivers / the mountains”: Mysia, Lydia, Caria, Licia, Pamphilia, Lycaonia, Cilicia and in many islands of the Thracian / Aegean Archipelago were “Hellenized” / “Graecized” almost over 80 per cent; Pelasgo-Daco-Thracian-Phrigia, Thracian-Bithynia were “half-Hellenized / Graecized”; the “Hellenization / Graecization” also involved the “élites” of the Pelasgo-Daco-Thracian-Epirus, of the Pelasgo-Daco-Thracian-Thessaly, but also a considerable part of the “élites” of the Pelasgo-Daco-Thracian-Macedonia and of the Pelasgo-Daco-Thracian-Buzantion / Byzantium, “a country of the rivers / the mountains”, later known as the so-called Thracia. During this temporal horizon, the South / South-Ea st limit of the Pelasgo-Daco-Thracian space moved from Minor Asia to Europe, from the Gaetic / Black Sea of Bosphorus / Byzantium, going over the Sea of Marmara and the Thracian Sea, advancing south of the Volos / Wallachian Gulf and north of the Euboea / Evvoia Island, in order to cross the Attica Peninsula in the North, the Pindus Mountains in the South, also south of the Pelasgo-Daco-Thracian-Thessaly and the Pelasgo-Daco-Thracian-Epirus, to the Patrai Gulf of the Ionian / the Mediterranean Sea.

The Gradual Romanization of the Pelasgo-Daco-Thracian Space, or the Step by Step Integration of Dacia during Zalmoxianism into the Roman Empire, between the Horizons of the Years 230 B.C. and 106 / 250 A.D.

In the spring of the year 229 B.C. / B.O.E. the first province of Dacia during Zalmoxianism passed under the ”guardianship” of Rome: “the country of the rivers / the mountains” of the Pelasgo-Daco-Thracian-Sigynians (the Ardiei of Dalmatia, the Partini of Epidamnos and the Atintani of North Epirus – whose descendants are “the Macedo-Romanian-Tsântsari”) from the leadership of the “king of arms”, Agron, having his residence at Scodra (today, Shkoder, in the North of Albania), who “imposed custom duties” (with an “army of corsairs / pirates”) upon the whole trade in the Adriatic / Ionian Sea. Th. Mommsen, in his Roman History, wrote about that: « (...) the rulers in Scodra united the Illyrian populations of Dalmatia, Montenegro and of the present Northern Albania for some common expeditions of piracy, of vast proportions with whole flotillas made up of their fast double-deck sail boats, the famous “Liburn ships”; the Pelasgo-Daco-Thracian Illyrians waged war against anyone at sea and on shore. The Greek colonies of these regions, the insulary towns of Issa (Lissa) and Pharos (Lesina), the important continental parts of Epidamnos (Durazzo) and Apollonia (north of Avlone, on the river Aoos) suffered the most, being often besieged by the barbarians; the fleet of corsairs finally succeeded to conquer the rich and important island of Corcyra (Corfu).

The complaints of the Italic sailors, the appeals for help from the old allies of Rome, the Apolloniats, the fervent requests of the besieged Isanians eventually made the Senate send at least some messengers to Scodra. The brothers Gaius and Lucius Coruncanius came to king Agron asking him to put an end to the plundering. The king replied that, according to the civil rights of the Pelasgo-Daco-Thracian Illyrians, piracy is a legal occupation and that the government is not competent to oppose private piracy. Hearing these things, Lucius Coruncanius answered that Rome will concern itself with the improvement of the civic rights of the Pelasgo-Daco-Thracian Illyrians. Owing to this not very diplomatic reply, one of the messengers was killed during the return journey to his motherland, as the Romans held, at the king’s order, and the extradition of the murderers was denied. The Senate had no other choice. With the coming of the spring of the year 525 (229), a large fleet showed itself in front of Apollonia, being formed of 200 ships of the line, having a landing army on board. Faced with the fleet, the corsairs’ ships spread in all directions, while the army attacked all the nests of pirates; after the death of her husband, Agron, the queen Teuta, who was ruling in the place of her minor son, Pinu / Pinnes, had to accept the terms imposed by Rome, being besieged in her last retreat. The tyrants of Scodra had to limit themselves, both northwards and southwards, to their initial restricted territory...». Teuta was “persuaded” by the Roman consuls Fulvius Centumalus and L. Postumius Albinus, to accept the “protection” of Rome; thus, Rome’s first “bridge head” over the Adriatic Sea was achieved. In a short time, in the year 219 A.D., Rome succeeded to annex the whole shore of the Adriatic Sea belonging to the Sigynian-Pelasgo-Daco-Thracians, or Dalmatia / Illyria. In the year 118 B.C., a Roman-Imperial army, under the leadership of Lucius Caecilius Mettelus, succeeded to make a breach in West Dacia, on the valley of the river Sava, and even to keep under control the territory north of the Dinaric Mountains; yet, the regions of the Sigynian-Daco-Thracians together with the whole chain of the Dinaric Mountains still remained under the administration / latitude of Cogaion / Sarmizegetusa. Starting between the horizons of the years 230 / 229 and 219 B.C., through the Romanization of the autochthonous populations of Sigynian-Pelasgo-Daco-Thracians, through the fusion of the Sigynian-Pelasgo-Daco-Thracian linguistic element with the Romanic / Latin one, the “histories” aknowledged the appearance of the Wallachians / Dacoromanians “before Jesus Christ”. The descendants of these early Wallachians (Dacoromanians) are the today’s Istro-Romanians (that is the Wallachians / Dacoromanians / Romanians of Istria, who are now almost totally assimilated in Slovenia, Croatia, Bosnia, Herzegovina, Montenegro, or “the ex-Jugoslavia”).

After three wars (I – 215 / 205 B.C.; II – 200 / 197 B.C.; III – 171 / 168 B.C. / B.O.E.) the Zalmoxian-monotheist, or polytheist, more or less “Hellenized / Graecized” Pelasgo-Daco-Thracians of the brilliant Macedonia were defeated and submitted to Rome. After the revolt of 149 / 148 B.C., Macedonia was turned into a Roman province; the process of Romanization was extended in this area as well; the descendants of the Wallachians / Dacoromanians in these regions are the today’s Macedo-Romanians (that is the Romanians / Wallachians of ancient Macedonia) of Albania, Northern Greece, South-Western Bulgaria, Macedonia, and southern Serbia.

Having in view the archaic ethnic kinship with the Pelasgo-Daco-Thracians, the Romans adopted a very subtle policy; first, they annexed to the Roman Empire those territories in which there were interferences of (polytheistic) Pelasgo-Daco-Thracian populations with migratory populations – older or more recent –, of Hellenes / Greeks, Celts, Marcomans, Syrians a.o., also exploiting the religious aspect (the fact that the respective Pelasgo-Thracian territories were not under the stamp of Zalmoxianism). In this way, the Romans made themselves masters of Bithynia, of the Pontus, etc. (Bithynia became a senatorial province of consular rank in the year 74 B.C.; they conquered the Pontus in the year 74 B.C.).

During the king / “emperor” Burebista (82 – 44 B.C.), the Zalmoxian state of Dacia extended – in the West – from the Noricum / East Alps and the springs of the Danube, to the Western / North-Western shore of the Gaetian / Black Sea – beween Byzantium and Odessa / Olbia, and to the Dnieper, in the East, from the North Carpathians, the Oder / the Middle Vistula, the Pripet and the Podolian Plateau – in the North –, to the Thracian Sea and to the borders with the Roman Empire inside Macedonia and Dalmatia (which became Roman provinces after having been Pelasgo-Daco-Thracian “countries of the rivers / the mountains”). After the assassination of Burebista (44 B.C.), the great provinces (“countries of the rivers / the mountains”) of Dacia broke loose / detached themselves from Cogaion / Sarmizegetusa under four / five “kings” / “small kings” (“of arms”), being gradually conquered and integrated into the Roman Empire until the year 106 A.D. / O.E.

West Dacia was integrated in the Roman Empire first as the province Dalmatia, or the province Pannonia, then Illyricum, etc., starting with the year 14 B.O.E., under the emperor Augustus (they are the Pelasgo-Daco-Thracian / archaic-Dacoromanian, or Wallachian territories, belonging today to Slovenia, Croatia, Bosnia / Herzegovina, Montenegro, Serbia, Hungary, Austria, the Czech Republic).

South Dacia (along the Middle and the Low Danube) was transformed into the provinces Moesia Superior and Moesia Inferior of the Roman Empire, also starting from Augustus’ ruling, since 29 / 28 B.C. (yet Moesia became a Romanic-Imperial province only in 45 / 46 A.D. – today these Dacic / Wallachian, Dacoromanian territories belong to Serbia, Bulgaria, Ukraine).

Thracia, the province between the Hemus / the Balkans, the Black Sea, the Sea of Marmara and the Thracian / Aegean Sea, bordering upon Macedonia in the West (already a Roman province) knew the status of clientage towards Rome (it became a Roman province quite late, in the year 45 / 46 A.D.). From the Romanization of the Pelasgo-Daco-Thracians of this province / “country of the rivers / the mountains”, there resulted the Wallachians / Dacoromanians, the ones who – after almost four centuries – under their emperor Constantine the Great founded a new capital of the Roman Empire, Byzantium (from the Dacic word budia > Dacoromanian buză – meaning “the lips of the Gaetian / Black Sea”). Later, after the death of the Wallachian founder-emperor Constantine the Great, the capital was given the name Constantinusa / Constantinople. The Wallachians / Dacoromanians of Thracia gave imperial brilliance to Constantinusa (Constantinople / Christianople), under the leadership of the 42 emperors of Wallachian / Dacoromanian origin, ascending the thrones of the Roman Empire (Roman Empires), from Aurelianus (270) to Focas (610). The capital of Orthodoxism, Constantinusa / Constantinople (“being Graecized” after the year 610 since the throne was taken by Greek emperors or emperors of other nations) is “Turkicized” nowadays by the name of Istanbul – since the Greeks, after taking over the East-Romanic-Imperial power, “sold” it to the Turks more than half a millennium ago. The descendants of these Wallachians / Dacoromanians of Thracia – almost “assimilated by the Greeks, the Turks and the Bulgarians – are known today as Meglenoromanians (that is the Dacoromanians / Romanians, the Wallachians of Meglen - Greece).

Out of North-Danubian Dacia – or the Independent State of Dacia during Decebalus – lying (only over about 40 per cent of Dacia during Burebista) from the Middle Danube, near Budama / Budes (today’s Budapest) and the Hercynic Forest, as far as the Dnieper and the Gaetian / Black Sea, from the Upper Vistula and the Pripet to the Low Danube (over today’s Romania, over Besserabia / the Republic of Moldavia, over West Ukraine, over Slovakia and East Hungary, on the contemporary maps), the Emperor Trajan partially conquered only Banat, Oltenia, Ardeal / Transylvania, Crişana, South Muntenia and South Moldavia, on area transformed into the province Dacia within the Roman Empire since August, 106 A.D. (As far as the “Eastern” / “North-Eastern” territories of the “free” Dacians, or Free Dacia, are concerned, the “Romanization” took place “peacefully”, through cultural / civilizing exchanges, during Trajan’s / Decebalus’ descendants, particularly during the Pieporus Dynasty – cf. PGet, 135 – and during Constantine the Great’s rule).

Since the horizon of the year 230 B.C. / B.O.E. and until the horizon of the year 250 A.D., after almost half a millennium of Romanization, the whole space of Pelasgo-Daco-Thracia, distinguishing itself unmistakably within the state of Dacia during Zalmoxianism, became the space of the Dacoromanity, the greatest people of Europe, the people of the Pelasgo-Daco-Thracians reappearing under “the new face” of the great Wallachian / Dacoromanian people. The Pelasgo-Daco-Thracian language, being reimplanted with Latin elements, became the Wallachian (Dacoromanian) language, over the whole area, certainly before the year 250 A.D., alongside the completion of the Romaniazation process – which took place only within the area of Archaic Pelasgia (cf. CDr, 6), not over the whole area of the former Roman Empire, since all the other Romanic peoples appeared in the histories only within the area of Archaic Pelasgia, “under a new face, too”, almost at the same time.

The Independent State of Dacoromania – the First State of All the Wallachians / Dacoromanians (258 – 268 / 270 A.D.) – Founded by Regalianus, the Great Grandson of the Hero-King Decebalus.

Being unable to bear the terrible Romanic-Imperial exploitation, the officials’ abuses, the corruption, etc., starting with Gallienus’ ruling (253 – 268), the Wallachians (Dacoromanians) of the Danubian provinces Pannonia, (Trajan) Dacia and Moesia rose in arms in the autumn / winter of the year 257 A.D. The governor of Pannonia himself, Ingenuus, a worthy general and politician, was at the head of the rebels, being a native, like the rebels. In his Wallachian (Dacoromanian) residence / “capital”, Sirmium (today Sremska Mitrovica), Ingenuus entitled himself emperor of the Wallachians (Dacoromanians) of the Danube Valley. In the spring² of the year 258 A.D., the emperor Gallienus and his repressive troups promptly started against the rebels (“usurpers”). Among the cavalry commanders who took part in the bloody repression of the rebels, there was also the Dacoromanian Marcus Acilius Aureolus (cf. RDGIR, 59). Ingenuus died in the battle for independence at Mursa (today Osjek – cf. Fontes, II, 105). Gallienus showed his unparalled cruelty towards the rebellious Wallachians / Dacoromanians, particularly towards those in Moesia, ordering the death sentence for the rebels’ relatives, too, a fact which roused great discontent even among the Imperial armies, since most of the commanders came from the Wallachians / Dacoromanians, and the majority of the common soldiers were Dacoromanians. In order to reduce the tensions in the Imperial armies, among the Wallachian / Dacoromanian soldies, towards the end of the spring of the year 258, Gallienus was forced to appoint the general Regalianus, the great grandson of the hero-king Decebalus, as supreme commander of the Balkan-Danubian armies.

The records present Regalianus as commander of the armed forces in the dukedom of Illyria, a syntagm³ by means of which the Romanic-Imperial provinces in the Pelasgo-Daco-Thracian (Dacoromanian / Wallachian) space were designated: Thracia, Moesia, Dacia (Decebalus’ Dacia = North-Danubian Dacoromania), Dalmatia and Pannonia – «...dux factus est et dux totius Illyrici. Habet in potestatem Thracios, Moesos, Dalmatos, Pannonios, Dacos exercitus.» (SHA, 146). Regalianus – like his forefather, Decebalus, the king-hero of Sarmizegetusa – proved to be a great strategist; in Scriptores Historiae Augustae, the historian Trebellio Pollio emphasized that Regalianus «was always a man skilled in military matters» / «vir in re militari semper probatus»; «he valiantly fought many times against the Sarmatians» / «hic tamen multa fortiter contra Sarmatas gessit»; «it is said that he was of Dacian origin, being a relative of Decebalus himself» / «...gentis Daciae, Decibali ipsius, ut fertur, adfinis»; «...a thing which proves that he was worthy of ruling» / «...quod dignus videretur imperio» (ibid.).

On June 21st, 258, at the same time with the beginning of the sacred week of the Zalmoxian warriors, of those who knew how to make themselves immortal, the Wallachians (Dacoromanians) decided to continue the fight started under the leadership of Ingenuus against the Roman-Imperial oppression; Regalianus and the army under his command fraternized with the people revolted by the massacres ordered / led by Gallienus particularly among the Wallachian (Dacoromanian) populations of Moesia, declared the independence of all the Wallachian (Dacoromanian) ancient lands, proclaiming the Independent State of Dacia / Dacoromania (fig. 1).

Dacia (The Great Wallachia / Dacoromania)... «amissa est».

Both the historians contemporary to the Roman emperor Gallienus and Regalianus, among whom the Athenian Dexip (210 – 280 A.D., in About the Scythians, a work dealing with the events between the years 238 and 268), and the historians of the following centuries – Eutropius (author of the famous history, Breviarium ab Urbe condita / A Short History from the Foundation of Rome of 359 A.D.), Sextus Aurelius Victor (author of the work Caesares / About Emperors, in the year 360), Rufius Festus (who wrote – at the order of the emperor Valens – in 372, Breviarium rerum gestarum Populi Romani / A Short History of the Roman People), Aelius Spartianus, Aelius Lampridius, Iulius Capitolinus, Vulcacius Gallicanus, Trebellio Pollio, Flavius Vopiscus (Scriptores Historiae Augustae from the horizon of the year 394 A.D.), Zosimos, a.o. – stated, more or less outright, that the Romanic-Imperial provinces: Pannonia Superior / Inferior, (Trajan) Dacia / the Dacias, Moesia Superior / Inferior, Dardania, Dalmatia / Illyria, Scythia Minor / Major, Macedonia, Thracia – together with the descendants of the Pelasgo-Daco-Thracians, the Wallachians / Dacoromanians, to whom Costobocian-Dacia / Carpo-Dacia, or Free Dacia joined (since the territories unconquered by the Romans from the state of Dacia during Decebalus, from the Hercynic Forest, the Middle Vistula, to the Pripet and the Dnieper and the North-West of the Gaetic / Black Sea, constituted themselves into a free state under the leadership of the king Pieporu / Pieporus («rex Costobocensis») and of his descendants of the Pieporus Dynasty, immediately after the death of the hero-king of Sarmizegetusa – cf. PGet, 143 sq.), during Gallienus, in the year 258 A.D., under the leadership of Regalianus, the great grandson of the hero-king Decebalus, united, breaking off with the Roman Empire – through a series of struggles / wars –, and founded the Independent State of Dacia (Dacoromania / Great Blachia). Thus, Dacia (The Great Wallachia / Dacoromânia) «amissa est» since Gallienus’ ruling. For the “inaccurate” interpreters of the historical records regarding the Independent State of Dacia (Dacoromania), founded by Regalianus in the year 258 A.D., we recall to mind the meanings of the Latin verb amitto, ere, misi missum: 1. «to lose (suffering a loss)», “to lose a territory / town, the army / fleet, etc., in fight / war, of course”; 2. «to leave (willingly), to give up, to abandon»; 3. «to let go, to miss (unwillingly)» “the booty of one’s hands” / “the opportunity”, “the favourable moment”; 4. «to send away (far from oneself)» (GDlr, 77). Gallienus lost in the confrontation with Regalianus, through a series of fights / wars, both the South-Danubian Dacia and the North-Danubian Dacia (Trajan-Dacia); Free Dacia united with the provinces freed from the Roman Empire, reconstituting the state of Dacia (The Great Wallachia / Dacoromania). The independence and the boundaries of Dacia (Dacoromania) where masterly defended by Regalianus, who proved to be one of the greatest strategists of his time. First he insured stable alliances in the North-West, North, and East boundaries of Dacia (Dacoromania), with the Goths, the Gepidae, the Heruls, the Tervingians a.o., tribes which were always ready for an invasion led by Regalianus’ soldiers to the provinces of the Roman Empire situated at the borders with Dacia (Dacoromania), in the South, South-West, and West: in Bithynia (a province with a mixture of populations, with many “betraying nests”, even if it had almost 50 per cent of Wallachian / Dacoromanian elements), to the Pontus, to Achaia / Greek, to Noricum, etc.; then he coordinated / synchronized the uprisings in other countries / provinces of the Roman Empire, such as Rhaetia, Gallia, Britannia, Egypt, etc. (cf. DMID, 174 sqq. / CDH, V, 12 sqq.), so that the power of the Roman-Imperial armies should not be able to crush the Independent State of Dacia (Dacoromania).

The Independent State of Dacia / Dacoromania (fig. 1). under Regalianus (258 – 268 / 270) having the capital at Sarmizegetusa (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), had its own currency, the Silver Regalianus (fig. 2) – the first coin of the free and united Wallachians (Dacoromanians), bearing the name of their first leader: «IMP. C.P.C. REGALIANU...» / «REGALIAN...» (cf. CDH, V, 9 / RDGIR, 57) –, a well crystallized language, the archaic-Wallachian (the Dacoromanian), and a monotheistic religion, the Zalmoxianism.

The archaeological realities in the financial, religious, and legislative centre, Sarmizegetusa (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), Regalianus’ capital, bear witness, over millenniums, about Dacia (Dacoromania)’s independence.

The last Roman coins found in circulation here were issued during Gallienus’ ruling, before the year 258 A.D., the year of the independence of Regalianus’ Dacia (Dacoromania), the year in which the Silver Regalianus replaced Rome’s denarii.
The American historian Paul MacKendrick, in his work The Dacian Stones Speak, also certifies: in Sarmizegetusa / Ulpia Traiana Sarmizegetusa, «the last (Roman) coins bear Gallienus’ effigy» (MKP, 87).
On the silver money coined in Dacia (Dacoromania) – at Sarmizegetusa, in archaic type moulds (the tradition of the metallurgical centres in Ardeal / Transylvania being stated, as far as this is concerned, that: «elles sont d’argent, parce qu’elles ont été batues sur des flans plus enciens» – CDH, 9) –, as the numismatist / historian Henry Cohen descrided them in 1861, having at hand only the samples which then existed in the Museum of Vienna (five coined under Regalianus, between the years 258 and 268, and 3 coined by his wife, the august Sulpicia Dryantila / Druanţilă, who took the leadership of the state of Dacia / Dacoromania after Regalianus’ death, between the years 268 and 270), the first emperor of the Dacoromanians / Wallachians is presented as follows: 1) «IMP. C. RE...; his bust appearing with his right side, with his robe (of warrior / knight of Zalmoxianism) surrounding an altar» (head); «Regalianus and his empress-wife, Sulpicia Dryantilla, standing; between them, an altar» (reverse – CDH, 8); 2) «... C.P.C. REGALIANVTORI. His bust appearing with his right side (TORI is the end of the reverse MARTI PACATORI by Caracalla) (ibid.); 3) «IMP. C.P.C. REGALIANUS AVG. His bust (of warrior / knight of Zalmosianism) with his right side; reverse: LIBERALITAS AVGG. / the august LIBERTY / LIBERATION (the Sun’s Sister / Co-Utya), standing with his left side, holding the sieve and the sceptre over that, crosswise» (CDH, 9); 4) «IMP. C.P.C. REGALIANV... His bust appearing with his right side; reverse: Sol-Ares / The Young / Warrior – Sun with his left arm lifted, holding a horsewhip» (driving the horses of his celestial quadriga – ibid.); 5) «...REGALIAN...» His bust appearing with his right side; reverse: the Providence / the Goddess Co-Utya (the Sun’s Sister) standing, with her right side, holding ears and the horn of plenty in her arms; on her left, the bushel with corn ears» (ibid.).
H. Cohen also emphasizes for the numismatists, with regard to the Silver Regalianus, the real name of the Wallachian / Dacoromanian emperor, Regalian / Regallianus (<>ragalia / regălia > the Wallachian / Dacoromanian răgălie / regălie “root of the tree as seen in the precipes, in the landslides, etc.” + onomastic suff. -an), the one existing on the coin (since the coin was issued and was in circulation during the Dacian / Wallachian emperor as well), not Regillianus, as it was deformed by the late historians and the Middle Ages scribes: «Les médailles décrites par Mezzabarba, etc., avec le nom REGILLIANUS et CONSECRATIO au revers, sont fausses ou n’ont jamais existé.» (ibid.). His position with his right side to the Sun-Forefather (Father-Sun) / Sa(l)mos-“Zalmas-Zalmoxis”, like the Zalmoxian / Danubian Knights, the representation of the second sacred pair, Sol-Ares (the Young / Warrior-Sun) – Co-Utya (Cotys / the Sun’s Sister), his knightly imperial Zalmoxian robe, etc. indicate his profound belief in Zalmoxianism, his oath as an epopt of Zalmoxianism, his initiatory / mysterious belonging to the order of the fighting / religious confraternities of Cogaion / Sarmizegetusa (which existed / worked till after Michael the Brave, after 1601 A.D.).
After a decade of unsuccessful wars with the Wallachians / Dacoromanians’ emperor, the brillant strategist Regalianus, in the year 267 the emperor Gallienus mobilized considerable troups – under the leadership of the generals Marcianus, Cleodamus, Athenaeus, Aureolus, Dexip (the historian / commander of Athens), Claudius, a.o., in the provinces of the Roman Empire at the South border of Dacia (Dacoromania), in the Pontus, Bithynia, in Phrygia, in Achaia / Greece, Thessaly, in Epirus, with the intention of fighting a decisive battle. Regalianus, an expert in the Roman-Imperial military realities at the South borders of Dacia (Dacoromania), directed a strong “invasion” of the North-Pontic peoples towards those provinces of the Roman Empire: the Goths (Ostrogoths, Visigoths), the Tervingians, the Greutungs, the Gepidae, the Heruls, the Peucians a.o., peoples who were – as the chronicles say – urged «to plunder / devastate the Roman Empire» (cf. Fontes, II, 105 sqq.). The ravagings started in the province Pontus and were defeated / stopped only in Achaia / Hellada (Greece), in Thessaly and Epirus; the Heruls besieged Athens; according to the accounts in Euagrios’ Church History, Dexip, “the general” / historian, in the year 267 «gathered two thousand men around him in order to face the Heruls’ attack on Athens» (Fontes, II, 529), holding out against the attack until the spring / summer of the year 268, when Gallienus came to help Athens, leading a strong army, beating off and chasing the invaders on the territory of Dacia (Dacoromania), in the province Thracia, as far as the river Nestos / Mesta, where he fought the decisive battle with the Heruls; Gallienus was victorious in the battle on the river Nestos, taking even the Herulian king, Naulobatus, as a prisoner; but the trespassing of the Wallachian / Dacoromanian boundaries aroused the anger of the Wallachians (Dacoromanians) of Thracia against him, making him “leave for Italy” (Fontes, II, 103). In the summer of the year 268 A.D. the emperor Gallienus, realizing the uselessness of his attempts to reintegrate Dacia (Dacoromania) within the former boundaries of the Roman Empire, resorted to the treacherous solution, hiring the murderers of Regalianus; the murderers paid by the Roman emperor Gallienus succeeded to get into the camp of the Wallachian (Dacoromanian) emperor Regalianus, immediately after the latter’s resounding victory against the Sarmatians / the Roxolans – who were annihilated at the Northern border of Pannonia. Gallienus’ Roman-Imperial plotters succeeded to kill Regalianus in August 268. The reaction of the faithful Wallachian (Dacoromanian) Knights of Zalmoxianism was extremely prompt, the Roman emperor Gallienus being murdered after a short while. The death of Regalianus roused indignation all over Dacia (Dacoromania).

Sulpicia Dryantilla / Druanţilă (268 – 270 A.D.)

In the Roman Empire, Gallienus’ death caused “the civil wars” for the throne of Rome. In Dacia (Dacoromania), the leadership of the state was taken over by Regalianus’ wife, the empress Sulpicia Druantila / Druanţilă (268 – 270 A.D.), an opportunity for coining her own money (fig. 3), probably at Carnuntum (today Petronell, on the Danube, east of Vienna), presenting her with «her bust and a diadem, on the right side, with the Moon’s crescent» («SVLP. DRYANTILLA AVG. Son buste diadémé à droite avec le croissant» – CDH, 10). Dacia (Dacoromania)’s Empress, Sulpicia Dryantila / Druanţilă, and the loyal generals of Regalianus’ armies, immediately after the treacherous assassination paid by Gallienus, in the autumn of the year 268, mobilized over 320,000 warriors in East Dacia (Dacoromania) – as Scriptores Historiae Augustae reveals (cf. Fontes, II, 105), in order to give the finishing stroke to the Roman Empire. This strong army of Dacia (Dacoromania) was joined with the peoples between the Dnieper, the Massagetae’s / Azov Sea and in Crimea: the Goths, the Heruls a.o. The campaign against the Roman Empire was unleashed in the winter / spring of the year 269 A.D. Referring to this campaign of the Wallachians (Dacoromanians), the historian Zosimos emphasized that: «the Wallachians (Dacoromanians) joined the Heruls, the Peucians and the Goths and, gathering near the river Tyras / the Nister, which flows into the Pontus, built six thousand ships and, embarking 320,000 people on them, set off at sea (...), the wind blowing from behind their ships» (Fontes, II, 307) to the “Propontida Strait”. It is certain that such an outbreak of Pelasgo-Daco-Thracian / Wallachian (Dacoromanian) forces had the intention of intimidating any other attempt of Rome to subjugate Dacia (Dacoromania).

Dacia (Dacoromânia) «...restituta...».

In the year 270, Aurelianus became the emperor of Dacia (Dacoromania); in the same year he ascended the long-dreamed imperial throne of Rome. Dacia (Dacoromania) is reintegrated into the Roman Empire on the basis⁴ of Aurelianus’ Convention (an oath taken near Aquileia⁵ – cf. Fontes, II, 307) – respected, to a greater of smaller extent, until after the Wallachian (Dacoromanian) emperor of Constantinople, Focas (602 – 610). Therefore, in the year 270 A.D., under the emperor Aurelianus, there took place a great event: Dacia (Dacoromânia) restituta...

Note / Notes:

1 Despre spaţiul pelasgo-daco-thracic al Masageţiei / Masagaetiei grăieşte peste milenii şi macrotoponimia / hidronimia pelasgo-daco-thracică / valahică de aici: Marea / Lacul Azov = Marea / Lacul Masagaetilor / Masageţilor; Azov < Masagaeti / Masageţi, Geţii / Gaeţii “dintre mări”, “de jos”, prin reducerea treptată a semnificantului: a) apocopa lui -ti (Masagae / Masage); b) sonorizarea fricativei dentale intervocalice (s > z, Mazagae / Mazage); c) afereza lui M- (Azagae / Azage); d) -a- > -o- şi, cam în acelaşi timp, prin “slavizare sufixală” -ge > -ve /-v (Azoge / Azove, Azov); fluviul Don şi afluentul său Doneţ (Don- + suf. pelasgo-daco-thracic / valahic diminutival -eţ) / Donets <>“casă / oglindă”, ca prim-elementul formant pelasgo-daco-thracic din Donares / Don-Ares (“casa / oglinda” zeului pelasgo-daco-thracic al războiului, Ares); Oskol (afluent al Doneţului) < *Oeskela <>(ca numele pelasgo-daco-thracic de afluent al Dunării – latinizat, Oescus –, azi, Isker, în Bulgaria) + suf. dim. -ela (= dacoromânescul -el); Oltu – hidronim / toponim, în nord-estul Turciei, lângă graniţa cu Georgia – <>Alutua (Alutus = Olt, afluent al Dunării, în România); Kura <>(“curgătoarea”), fluviu ce traversează Georgia şi Azerbaijan, vărsându-se în Marea Caspică; Fomin (localitate în Rusia, regiunea Rostov, zona aridă dinspre Republica Autonomă Kalmâcă) < din pelasgo-daco-thracicul fominia “care oblojeşte / înviorează” (de unde şi latinescul fomento “a obloji / înviora”, ori fomentum “mijloc de întreţinere”, sensuri întâlnite în scrierile sfântului valah / dacoromân, Ioan Cassian – cf. GDlr, 490); Tselinnyy (Ţelini – localitate în Rusia Calmâcă, nu departe de Fomin) <>dielina (Apium graveolens), desemnând “locul în care creşte ţelina” (cf. TZpl, I, 130 sqq.); Raguli (localitate în Rusia-Calmâcă) <>rage (latinescul ragere), toponim desemnând “locul cu cei ce rag” (poreclă); Urda (localitate din Kazakhstan, la graniţa dinspre Rusia Astrahanului) <>urdua “fromage blanc et mou obtenu du petit lait qu’on fait bouiller” (cf. REtn, 411); Vachi (Russia) <>vaci <>vacca; Botikh (Russia) <>botua / bot + suf. dim. -ic; Guryev (Kazakhstan) <>gură (<>gula) + suf. slav -ev, desemnând “gurile Uralului”; Buzachi (Kazakhstan) <>buzua / buză + suf. pelasgo-daco-thracic / valahic (Dacoromânesc) atestat din anul 1380 î.H. -ac / -achi; Ozurgeti (Georgia) < Ozur- + Geti / Geţi (“Geţii ozuri”); Chiatura (Georgia) <>chiaotoare “închizătoare”, “loc de împreunare a bârnelor casei, a munţilor / dealurilor etc.”; Khaishi (Georgia) <>caisua / cais, însemnând “locul cu caişi”; Saatly (Azerbaijan) <>sat, articulat hotărât – satul; Balakhany (Azerbaijan) <>Valahi / Balachi + suf. dacoromânesc-arhaic -ani (ca în Balcani / Balacani, “munţii Blachilor / Dacoromânilor”), desemnând “locul cu Valahi / Blachi, sau Dacoromâni”; Nasosnyy (Azerbaijan) <>nasua / nasus + suf. dacoromânesc-arhaic -oni / -osny; Maku (Iran) <>macua / mac (Glaucium corniculatum) etc. (supra – cf. CAtl, 86 sq.).

The Pelasgo-Daco-Thracian / Wallachian macrotoponymy / hydronymy of the places is relevant, over the millenniums, for the Pelasgo-Daco-Thracian space of Massagetia / Massagaetia: the Azov Sea / Lake = the Massagetae’s Sea / Lake (Azov <>(Russia / Ukraine), Olt (Turkey), Kura (Georgia / Azerbaijan), Fomin (Russia), Tselinnyy (Russia-Kalmyk), Raguli (Russia), Vachi (Russia), Botikh (Russia), Urda (Kazakhstan), Guryev (Kazakhstan), Buzachi (Kazakhstan), Ozurgeti (Georgia), Chiatura (Georgia), Khaishi (Georgia), Saatly (Azerbaijan), Balakhany (Azerbaijan), Nasosnyy (Azerbaijan), Maku (Iran) etc. (supra – cf. CAtl, 86 sq.).

2 «Gallien étant allé combattre Ingénuus, confia à Sylvain son fils Salonin, comme je l’ai déjà dit dans la notice biographique de celui-ci. Postume en étant mécontent, renferma Sylvain et Salonin dans les murs de Cologne et se fit proclamer empereur par ses légions l’an 1011 (de J. C., 258). L’année suivante il se rendit en Gaule et fit mourir Salonin...» – CDH, 12.

3 Ducatus = 1. unitate militar-administrativă imperial-romană reunind mai multe provincii din arealul unui popor romanizat, al unei etnii integrate “organic” în Imperiul Roman; 2. comandantul militar al unui “ducat” (cf. GDlr, 373). Prin ducatul Illyria / Illiria se înţelegea şi în orizontul anului 394 unitatea etnico-militar-administrativă a Pelasgo-Daco-Thracilor ce deveniseră Valahi (Vlahi / Dacoromâni), de la Alpii Răsăriteni (“Norici”) şi Carpaţi, la Marea Neagră, la Marea Thracică / Egee şi la Marea Adriatică, adică provinciile imperial-romane: Thracia, Moesia, Dacia (Dacia lui Decebal = Dacoromania Nord-Dunăreană), Dalmaţia şi Pannonia («...dux factus est et dux totius Illyrici. Habet in potestatem Thracios, Moesos, Dalmatos, Pannonios, Dacos exercitus.» – SHA, 146).

Ducatus = 1. Roman-Imperial military and administrative entity, gathering more provinces of the area of a Romanized people, of an ethnic group “organically” integrated into the Roman Empire; 2. the military commander of “a ducatus” / dukedom (cf. GDlr, 373). By the dukedom of Illyria / Illiria it was meant, even during the horizon of the year 394, the ethnic-military-administrative unity of the Pelasgo-Daco-Thracians who had become the Wallachians / Dacoromanians, from the East Alps (“Noricum”) and the Carpathians, to the Gaetian / Black Sea, the Thracian / Aegean Sea, and the Adriatic Sea, that is the Roman-Imperial provinces: Thracia, Moesia, Dacia (Decebalus’ Dacia = North-Danubian Dacoromania), Dalmatia and Pannonia.

4 Despre acest Legământ de la Aurelian relatează şi contemporanul lui Eutropius, împăratul valah (dacoromân), Iulian Apostatu (331 – 363) în Scrisoarea către Valahii (Dacoromânii) sud-dunăreni din provincia imperială Thracia. După cum se ştie, Legământul de la Aurelian evidenţiază «legea sacră», potrivit căreia, atâta vreme cât în tronul de Roma (mai târziu, de Roma / Constantinusa–Constantinopol) afla-se-va un Valah, Dacia (Dacoromânia) nu se va mai desprinde din Imperiul Roman, va rămâne "neclintită" în Imperiul Romanilor, cetăţenii Daciei (Dacoromâniei) bucurându-se de următorul statut «imperial»: celor din Dacia / Dacoromania Nord-Dunăreană li se garantează scutirea de impozite / "dări" – pentru că alcătuiesc "un scut" al Imperiului Roman, în faţa mulţimii popoarelor migratoare venind din estul şi nordul Europei, pentru că se luptă / războiesc cu barbarii, îi opresc, îi filtrează etc.; dacă numărul barbarilor / migratorilor se va întâmpla să fie "copleşitor", li se garantează intervenţia "promptă" a armatelor imperial-romane, spre a-şi păstra libertatea / independenţa, şi sprijin financiar din vistieria imperială pentru reconstruirea / întărirea davelor, cetăţilor-oraşe etc.; cei din Dacia / Dacoromania Sud-Dunăreană, împărţită în provinciile valahice-imperiale: Moesia Inferior / Superior, Pannonia, Illyricum, Macedonia şi Thracia, nu vor plăti vreun impozit, în afară de "contribuţiile" / "dările" pentru întreţinerea armatelor imperiale, a flotei, de la Dunăre şi de la ţărmul nord-vestic al Mării Negre. Valahii / Dacoromânii din provincia imperial-romană, Thracia, vitregiţi de soartă nu numai cu năpasta războaielor, ci şi cu "naturale calamităţi", şi având în vedere “avantajele” fraţilor lor nord-dunăreni – în baza Legământului de la Aurelian –, în primul an al împărăţirii lui Iulian, 361, au adresat împăratului de acelaşi neam / sânge cu ei, o cerere de scutire de impozitele pe care nu au putut să le achitate la termen, în ultimii ani, "în indicţiunea anterioară" (indicţiunea era un interval de 15 ani, perioadă financiar-cronologică, introdusă de administraţia imperiului din anul 312). În "sacra literă" a Legământului de la Aurelian grăieşte şi Epistola către Valahii / Dacoromânii din provincia Thracia ("epistola" / "ordonanţa" 47): «Cererea voastră ar părea ceva supărător, dacă aţi fi adresat-o unui împărat cu privirile aţintite spre câştiguri şi dacă el ar crede că nu se cade să vatăme belşugul obştesc pentru a-şi arăta bunăvoinţa faţă doar de câţiva. Dar cum noi ne-am propus ca ţintă nu să strângem cât se poate mai mult de la supuşii noştri, ci să fim pricina cât mai multor binefaceri pentru ei, acest principiu ne va face să vă iertăm şi vouă datoriile. Dar nu vor fi iertate absolut toate, ci suma urmează să fie împărţită (în două): o parte va fi binefacerea pe care s-o facem cu voi, alta (va servi) pentru nevoia soldaţilor, de pe urma căreia, fără îndoială, veţi avea (două) destul de însemnate avantaje: pacea şi securitatea. Aşadar până la a treia indicţiune vă iertăm toate câte rămân din anii trecuţi; după aceea, însă, veţi achita fiecare contribuţie, potrivit obiceiului. Iertarea acestor datorii este o bunăvoinţă destul de mare faţă de voi şi nu trebuie să trecem cu vederea binele obştesc. Cât despre aceasta s-au trimis lămuriri şi prefecţilor, pentru ca binele pe care vrem să-l facem să ajungă faptă…» (Fontes, II, 33). Se vede şi din această "epistolă" că împăratul valah / dacoromân, Iulian, iubea / respecta principiile dreptei guvernări, ceea ce-l ridicase în tronul de Constantinopol, în ciuda "corupţilor înfăşuraţi în purpura imperială".

Iulian Apostatu (331 – 363) also related about Aurelianus’ Covention in his Letter to the South-Danubian- Wallachians of the Imperial Province of Thracia. As it is known, Aurelianus’ Convention pointed out «the sacred law», according to which, as long as the Roman throne (later, Rome / Constantinusa – Constantinople) was held by a Wallachians / Dacoromanian, Dacia / Dacoromania would not break off with the Roman Empire, would be stable in the Roman Empire, while Dacia / Dacoromania’s citizens would be granted the following «Imperial» status: those in the North-Danubian Dacia / Dacoromania were definitely absolved of taxes / “duties” – since they represented “a shield” of the Roman Empire, against the waves of the migratory peoples coming from the East and the North of Europe, since they fought / were at war with the barbarians, stopped them, made them scarce, etc.; if the number of the barbarians / migratory tribes happened to be “overwhelming” they were guaranteed the “prompt” intervention of the Roman-Imperial armies, in order to keep their liberty / independence, and the financial support from the Imperial treasury for rebuilding / consolidating the davas, the fortified towns, etc.; those in the South-Danubian Dacia / Dacoromania, divided into the Imperial-Wallachians / Dacoromanian provinces: Moesia Inferior / Superior, Pannonia, Illyricum, Macedonia and Thracia, would not pay any taxes, except for “the shares” / “the duties” for supporting the Imperial armies, the fleet along the Danube and the North-Western shore of the Gaetian / Black Sea. Aurelianus’ Convention was respected by the Wallachians / Dacoromanian emperors, intermittently, from Aurelianus (270) to Focas (610).

5 În acest sens – pentru anul 270 – grăieşte şi Istoria contemporană a lui Zosimos: «După ce-şi întări domnia, Aurelian plecă din Roma şi înaintă spre Aquileia; iar de acolo a pornit-o spre Pannonia, căci aflase...» că războinicii Daciei / Dacoromâniei, considerând că a trădat Sarmizegetusa, trecând de partea Romei, «îl vor ataca»; Zosimos spune că s-a desfăşurat chiar o bătălie «nedecisă»; «venind noaptea, această împrejurare a făcut că ambele părţi s-au pretins biruitoare»; «la ivirea zorilor au trimis soli ca să trateze pacea» (Fontes, II, 307).

In this respect – referring to the year 270 – Zosimos, in his Contemporary History, also states: «as soon as he consolidated his rule, Aurelianus left Rome and advanced towards Aquileia; and thence he started towards Pannonia, since he found out...» that the Wallachians / Dacoromanian warriors «would attack him», thinking that he had betrayed Sarmizegetusa and allied himself with Rome; Zosimos also wrote that even an «indecisive» battle took place; «with the falling of the night, under such circumstances, both sides pretended to be victorious»; «at dawn, they sent messengers to negociate about the peace» (Fontes, II, 307).

(Translated into English by prof. Gabriela PACHIA)

Sigle / Sigles:

· CAtl – Concise Atlas of the World, Oxford, Melbourne, Toronto, Oxford University Press, 1995.

· CDH – Henry Cohen, Description Historique des Monnaies frappées sous l’Empire Romain communément appelées Médailles Impériales, vol. V, Paris, 1861.

· CDr, 6 – Caietele Dacoromaniei (Timişoara), anul III, nr. 6, 23 decembrie 1997 – 21 martie 1998.

· CIlr – George Călinescu, Istoria literaturii române, compendiu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968.

· DMID – Josif Constantin Drăgan, Mileniul imperial al Daciei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.

· Fontes, I – Fontes ad historiam Dacoromaniae pertinentes, I (ab Hesiodo usque ad Itinerarium Antonini) / Izvoare privind istoria României, I (de la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus — comitetul de redaţie: Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu, Gh. Ştefan), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1964.

· Fontes, II – Fontes Historiae Dacoromanae, II (ab anno CCC usque ad annum M) / Izvoarele istoriei României, II (de la anul 300 până la anul 1000 — publicate de: Haralambie Mihăescu, Gheorghe Ştefan, Radu Hâncu, Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1970.

· GDlr – G. Guţu, Dicţionar latin-român, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.

· HIst – Herodot, Istorii, I / II (traducere de Adelina Piatkowski şi Felicia Vanţ-Ştef), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 196l / 1964.

· MIrom – Theodor Mommsen, Istoria romană, I – III (Cuvânt înainte de acad. Emil Condurachi; traducere de Joachim Nicolaus), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987

· MKP – Paul MacKendrick, The Dacian Stones Speak (The University of North Carolina Press, 1975) / Pietrele Dacilor vorbesc, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978

· PGet – Vasile Pârvan, Getica (o protoistorie a Daciei – ediţie, note, postfaţă de R. Florescu), Bucureşti, Editura Meridiane, 1982.

· RDGIR – I. I. Russu, Dacogeţii în Imperiul Roman, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1980.

· REtn – I. I. Russu, Etnogeneza Românilor – fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981.

· SHA – Scriptores Historiae Augustae, edidit Ernestus Hohl, vol. I – II, Editio stereotypa correctior addenda et corrigenda adiecerunt Ch. Samberger et W. Seyfarth, Teubner, Leipzig, 1965.

· TZpl, I – Ion Pachia Tatomirescu, Zalmoxianismul şi plantele medicinale, vol. I, II, Timişoara, Editura Aethicus, 1997.