Despre istoria românilor (după Ion Calafeteanu)

România este situată în centrul Europei, în partea de nord a Peninsulei Balcanice, şi teritoriul său este marcat de Munţii Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră. Având un climat temperat şi un mediu natural diversificat, care este foarte favorabil vieţii, teritoriul românesc a fost locuit incă din cele mai vechi timpuri. Cercetările facute de arheologii români la Bugiuleşti, Ţinutul Vâlcei, a dus la descoperirea unor relicve umane antice. Aceste vestigii sunt dintre cele mai vechi din Europa.

Ceramica de Cucuteni

  La un moment dat, populaţia de pe teritoriul actualei Românii, a creat o remarcabila cultura, a carei dovada se regaseşte în policromia ceramicii de Cucuteni (comparabile cu ceramica unor alte culturi europene importante, din acel timp, din Bazinul Mediteranei de Rasarit şi a Orientului Mijlociu), precum şi cultura statuetelor Hamangia (Ganditorul de la Hamangia este cunoscut astazi în intreaga lume).

  La inceputul mileniului al doilea, cand Epoca Paleoliticului facea loc Epocii de Bronz, triburile tracice de origine indo-europeana se stabileau alaturi de populaţia care deja traia în Bazinul Carpato-Balcanic. Din timpul tracilor, se poate vorbi de un fenomen neintrerupt de creare a poporului român. In prima parte a primului mileniu dinainte de Hristos, în zona carpato-dunareano-pontica - care era partea de nord a unei mari suprafete locuite de triburile tracice - un grup al tracilor de nord s-a ndividualizat: s-a creat un mozaic de triburi getice şi dacice. Strabo - un geograf şi istoric renumit din epoca imparatului Augustus, ne informeaza ca "dacii aveau aceeaşi limba ca şi getii". Initial, a fost acelaşi popor, singura diferenta dintre daci şi geţi fiind zona în care locuiau ei: dacii - în mare parte, locuiau în muntii şi pe platoul Transilvaniei; geţii - în campiile Dunarii. In antichitate, grecii, care i-au intalnit primii pe geţi - au folosit acest nume pentru intreaga populaţie de la nordul Dunarii, în timp ce romanii, care i-au intalnit primii pe daci, au extins folosirea acestui nume pentru toate celelalte triburi ce locuiau pe teritoriul de astazi al României. După cucerirea acestui teritoriu, romanii au creat aici provincia Dacia. Iata de ce, intregul teritoriu al României de azi este numit Dacia, în toate sursele de informatie din perioada latina şi a Evului Mediu. Contactul daco-geţilor cu lumea greaca a fost uşor de facut, prin intermediul coloniilor greceşti create pe teritoriul tarmului Marii Negre al României de azi: Istros (Histria), fondat în sec. VII inainte de Hristos, Callatis (Mangalia de azi), şi Tomis (Constanta de azi); ultimele doua create un secol mai tarziu. In istoria scrisa, populaţia de la nordul Dunarii (getica), a fost prima data mentionata de Herodot, "parintele istoriei" (sec. IV inainte de Hristos). El ne-a vorbit despre povestea campaniei regelui persan Darius I, impotriva scitilor din stepele aflate la nord de Pontic (anul 513 inainte de Hristos). El a scris ca geţii erau cei mai mari luptatori dintre traci. Ei au fost singurii care au rezistat regelui persan, pe drumul dintre Bosfor şi Dunare. Burebista (82 - până în jur de 44 inainte de Hristos), care a reuşit sa uneasca triburile geto-dacice, pentru prima data, a creat un regat puternic şi intins, într-un timp cand suveranul dac i-a oferit sprijin lui Pompei impotriva lui Cezar (anul 48 inainte de Hristos), şi se intindea de la Beskit, în nord, Bazinul Dunarii Mijlocii, în vest, rîul Tiras (Nistru) şi tarmul Marii Negre, în est, până la Muntii Balcani, în sud.

Cetatea dacică de la Sarmisegetuza

In primul secol inainte de Hristos, pe masura ce Imperiul roman se extindea şi se creau provincii romane în Panonia, Dalmatia, Moesia şi Tracia, frontiera cu Dunarea se intindea pe aproape 1500 km şi despartea Imperiul Roman de lumea dacica.

In Dobrogea, care se afla sub conducerea romana, de şapte secole, incepand cu domnia lui Augustus, poetul Publius Ovidius Naso şi -a petrecut ultimii ani ai vietii sale "printre greci şi geţi", intrucat el a fost exilat acolo, la Tomis (intre anii 8 şi 17 e.n.), din ordinul aceluiaşi Cezar.

Dacia s-a aflat în apogeul puterii sale sub regele Decebal (87-106 e.n.). După o prima confruntare, pe timpul domniei lui Domitian, (87-89 e.n.), s-au impus cu necesitate doua razboaie pentru Imperiul Roman (101-102 e.n. şi 105-106 e.n.), pentru ca, în culmea gloriei sale, imparatul Traian (98-117 e.n.), sa-l invinga pe Decebal şi sa-i transforme regatul intr-o provincie romana numita Dacia.

  Columna lui Traian, inaltata la Roma, şi mausoleul de la Adamclisi (Dobrogea) povestesc despre aceasta incleştare militara, care a fost urmata de o masiva şi sistematica colonizare a noilor teritorii integrate noului imperiu.

Columna lui Traian din Roma

Mausoleul roman de la Adamclisi (secolul II e.n.)

Dacii, cu toate ca au suferit pierderi grele, au ramas, chiar şi după ce a fost instaurata noua conducere, principalul element din Dacia; provincia a fost supusa unui proces de romanizare, fiind impusă şi adoptarea limbii latine. Românii sunt astazi singurii descendenti ai Imperiului Roman de Rasarit; limba româna este una din marile moştenitoare ale limbii latine, alaturi de Franta, Italia, Spania, România este o oaza de latinitate în aceasta parte a Europei.

   Locuitorii, fie ei descendenti ai Imperiului Roman sau a daco-romanilor, şi -au continuat existenta neintrerupta ca ţarani sau ca pastori, chiar după retragerea romana sub imparatul Aurelian, (270-275), atât a armatei, cat şi a administratiei romane, care s-a mutat la sud de Dunare. Dar, stramoşii romanilor au ramas timp de cateva secole în sfera de influenta a Imperiului Roman, atât în politica, cat şi în economie, religie sau cultura; după despartirea în doua a Imperiului Roman, în anul 395 e.n., ei au ramas în sfera de influenta a Imperiului Bizantin. Ei traiau mai mult în spiritul vechilor romani, care acum decazuse, şi au supravietuit imprejurarilor grele din timpul valurilor succesive ale popoarelor migratoare. Pe timp cand simbioza etno-culturala dintre daci şi romani a fost realizata, şi s-a finalizat în sec. VI-VII, prin formarea poporului român, intre sec. II şi IV, daco-romanii au adoptat creştinismul în forma sa latina. Prin urmare, în sec. VI-VII, cand procesul de formare a poporului român a fost gata, natiunea a patruns în istorie ca o natiune creştina. Iata de ce, spre deosebire de natiunile vecine, care au ca date de creştinare (bulgarii - anul 865, sarbii - 874, polonii - 966, slavii de est - 988, ungurii - 1000), românii nu au o data fixa a creştinarii, intrucat ei au fost prima natiune creştina din regiune. In sec. IV-XIII, poporul român a trebuit sa faca fata valurilor de popoare migratoare - gotii, hunii, gepizii, avarii, slavii, pecinegii, cumanii, tatarii - care au traversat teritoriul României. Triburile migratoare au controlat acest spatiu, din punct de vedere militar şi politic, întarziind dezvoltarea economica şi socială a bastinasilor şi formarea entitatilor statale locale.

  Slavii, care s-au stabilit masiv în sec. VII la sud de Dunare, au despartit în doua masa compacta a românilor din zona carpato-danubiana: cei de la nord (daco-romanii), au fost separati de cei de la sud, care s-au deplasat spre vestul şi sud-estul Peninsulei Balcanice (aromanii, megleno-romanii şi istro-romanii). Slavii s-au stabilit la nord de Dunare şi au fost asimilati încetul cu încetul de poporul român şi limba lor a lasat urme în vocabularul şi fonetica limbii române. Peste limba româna s-a suprapus asa-numita limba slavica (în acelaşi mod cum s-a impus idiomul germanic francilor). Românii apartinând religiei ortodoxe au adoptat astfel limba veche slavona bisericeasca, ca o limba de cult şi începand cu sec. XI-XVII ca o limba de curte şi cultura. Limba slava n-a fost niciodata o limba vie, vorbita de popor, pe teritoriul României; ea a jucat pentru români, la un momentdat, în Evul Mediu, acelaşi rol pe care l-a jucat latina în vest; la începutul epocii moderne, ea a fost înlocuita pentru totdeauna în biserica, la curte şi în cultura de catre limba româna.

  Datorita pozitiei lor, românii de la sud de Dunare au fost pentru prima data mentionati în sursele istorice (sec. X), sub numele de vlahi sau blahi (valahi); acest nume aratand ca ei erau vorbitori ai unei limbi romanice, şi ca popoarele non-romanice din jurul lor recunosteau acest fapt. După anul 602, slavii stabiliti masiv la sud de Dunare au fondat un ţarat puternic bulgar, în sec. IX. Asta a facut o bresa între românii din nordul Dunarii şi cei aflati la sud de Dunare. Pe masura ce au fost supusi la tot felul de presiuni şi izolati de trunchiul puternic românesc de la nord de Dunare, numarul românilor din sudul Dunarii a scazut continuu, în timp ce fratii lor de la nordul Dunarii, cu toate ca traiau în conditii extrem de dificile, şi -au continuat evolutia lor istorica, ca o natiune separata, cea mai îndepartata la est descendenta a Imperiului Roman.

  

  Valahia, Moldova şi Transilvania

  Incepand cu sec. al X-lea, surse bizantine, slave şi ungare, şi mai tarziu surse occidentale, mentioneaza existenta entitatilor statale ale populaţiei românesti - cnezate şi voievodate - la început în Transilvania şi Dobrogea, apoi în sec. XII-XIII, şi în teritoriile de la estul şi sudul Carpatilor. O trasatura specifica a istoriei românilor din Evul Mediu, până în epoca moderna, este aceea ca ei au trait în trei principate vecine, dar autonome, - Valahia, Moldova şi Transilvania.

  Acest fenomen - care este, fara îndoiala, unic în Europa medievala, este extrem de complex. O serie de cauze tin de esenta societatii feudale, dar sunt de asemenea şi factori specifici. Printre ultimii, dorim sa mentionam existenta imperiilor vecine puternice, care s-au opus unificarii entitatilor statale românesti şi chiar au ocupat - pentru o perioada mai scurta sau mai lunga - teritoriile românesti. De exemplu, la vest, românii a trebuit sa faca fata politicii de cucerire dusa de regatul ungar. In 895, triburile ungare care au venit din tinuturile Volgai, conduse de Arpad, s-au stabilit în Panonia. Ei au fost opriti în înaintarea lor spre vest de catre imparatul Otto I (995), astfel ca ungurii s-au stabilit şi si-au întors fata catre sud-est şi est. Aici, ei s-au întalnit cu românii.

  O cronica ungara descrie întalnirea dintre mesagerii trimisi de Arpad, regele ungur, şi voievodul Menumorut al Biharei, un oras în vestul Transilvaniei. Ambasadorii unguri au pretins ca teritoriul sa le fie cedat lor. Cronica a pastrat pentru noi raspunsul plin de demnitate dat de Menumorut: "Spuneti-i lui Arpad, ducele Ungariei, conducatorul vostru. Bucurosi ii vom iesi în întampinare, ca de la prieten la prieten, pentru a-i da lui tot ce are nevoie, pentru ca este strain, şi unui strain ii lipsesc multe. Dar pamantul pe care il pretinde, nu-l va avea niciodata de la noi de bunavoie, cat timp vom trai".

  In ciuda rezistentei cnezatelor şi voievodatelor românesti, ungurii au reusit în sec. X-XII sa ocupe Transilvania şi s-o încorporeze regatului ungar (pana la începutul secolului XVI, ca voievodat autonom). In scopul de a consolida puterea lor în Transilvania, unde românii au continuat sa fie de-a lungul secolelor marea majoritate etnica, ca şi în scopul de a apara granita estica şi sudica a voievodatului, coroana ungara a recurs la colonizarea regiunilor de frontiera, cu sasi şi secui, în sec. XII-XIII.

Biserica din Densusi

  In sec. XIV, odata cu declinul puterii imperiilor vecine (polonii, ungurii, tatarii), s-au format o serie de state feudale, în sudul şi estul lantului muntos al Carpatilor: Valahia, sub Basarab I, în jurul anului 1360, şi Moldova, sub Bogdan I, în jurul anului 1359. Regatele Poloniei şi Ungariei au încercat în sec. XIV şi XV sa anexeze sau sa subjuge cele doua principate, dar n-au reusit.

In cea de-a doua jumatate a sec. XIV, o noua amenintare se abatea asupra teritoriilor românesti: Imperiul otoman. După ce au pus prima data piciorul pe pamantul european, în 1354, turcii otomani au început rapida lor expansiune pe continent, astfel ca stindardul verde al Islamului flutura deja în sudul Dunarii, în 1396. 

  Singure sau în alianta cu tările creştine vecine, mai degraba în alianta cu voievodatele vecine ale celorlalte doua principate românesti, voievozii Mircea cel Batran al Valahiei (1386-1418) şi Vlad Tepes (Dracula din legendele medievale - 1456-1462), precum şi Stefan cel Mare şi Sfant (1457-1504), voievodul Moldovei şi Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei (1441-1456), au dus grele batalii de apărare impotriva turcilor otomani, impiedicandu-le expansiunea spre centrul Europei.

Intreaga Peninsula Balcanica a devenit teritoriu turcesc. Constantinopole a fost capturat de Mohamed al II-lea, în 1453, Soliman Magnificul a capturat orasul Belgrad, în 1521, şi Regatul ungar a disparut în urma Bataliei de la Mohaci - 1526. Prin urmare, Valahia şi Moldova erau încercuite şi a trebuit sa recunoasca suzeranitatea Imperiului Otoman timp de peste trei secole. După ce Buda a fost capturata şi Ungaria a devenit pasalac, Transilvania a devenit principat autonom, în 1541, dar ea a recunoscut, de asemenea, suzeranitatea Imperiului Otoman, ca şi celelalte doua teritorii românesti. Spre deosebire de toate celelalte popoare din sud-estul Europei, spre deosebire de unguri şi poloni, românii au fost singurii care şi -au mentinut entitatea statala în timpul Evului Mediu, ca şi propria politica, precum şi structurile militare şi administrative. Tributul platit sultanului avea menirea sa garanteze pastrarea autonomiei interne, dar în acelaşi timp, şi protectia impotriva altor dusmani puternici. Valahia şi Moldova, detinand propriul lor statut autonom, au continuat, după caderea Imperiului Bizantin, sa cultive traditiile culturale bizantine şi au luat asupra lor, în acelaşi timp, pastrarea religiei ortodoxe rasaritene; pe teritoriul lor, învatati din toata Peninsula Balcanica, la adapost de islamul intolerant, au putut continua munca lor, fara nici un obstacol. Ei au pregatit renasterea culturala a propriilor natiuni.

Oraşul Soroca pe malul rîului Nistru

Sfârşitul sec. XVI a fost dominat de personalitatea lui Mihai Viteazul. El a devenit voievod al Ţării Românesti în 1593 şi s-a alaturat Ligii Crestine - o coalitie antiotomana, initiata de papalitate şi de Sfantul Imperiu Roman. El a reusit, după grele batalii (Calugareni, Giurgiu) sa redobandeasca chiar independenta ţării sale. In 1599-1600, pentru prima data în istorie, el a unit toate teritoriile locuite de români, proclamandu-se "Print al Ţării Românesti, al Transilvaniei şi al întregii Moldove". Situatia interna era foarte complicata, marile puteri vecine - Imperiul Otoman, Polonia şi Imperiul habsburgic - ii erau ostile şi si-au unit fortele pentru a-l înfrange; astfel ca aceasta unire a fost de scurta durata, întrucat Mihai Viteazul a fost asasinat în 1601. Unirea realizata de domnitorul domnitor a devenit totusi un simbol pentru posteritate. In sec. al XVII-lea, sub diferite forme, şi cu succese trecatoare, şi alti printi au încercat sa relanseze ambitiosul program politic al lui Mihai Viteazul, încercand sa formeze un front de uniune antiotomana din cele trei principate şi sa restaureze unitatea Daciei antice.

Sfarsitul sec. XVII şi începutul sec. XVIII au adus schimbari, politice, atât în centrul, cat şi în estul Europei. Imperiul Otoman a esuat în tentativa sa de a captura Viena, în 1683 şi , prin urmare, Imperiul Habsburgic şi -a început expansiunea catre sud-estul Europei. Tratatul de pace austriaco-turcesc de la Karlowitz (1699) sanctiona anexarea Transilvaniei şi organizarea ei ca un principat autonom la Imperiul Austriac (din 1765 a devenit mare principat, condus de un guvernator). Polonia era divizata şi Rusia, prin cuceriri succesive, a atins, sub Petru cel Mare, (1696-1725) raul Nistru, devenind astfel vecinul de rasarit al Moldovei. Ambitiosul vis al tarilor de a domina Stramtoarea Bosfor şi Constantinopolul situa Principatele Românesti în calea expansiunii rusesti. Imperiul Otoman, în încercarea de a-si apara vechile pozitii, a întrodus în Moldova (1711) şi Ţara Româneasca (1716) "regimul fanariot", care a durat până în 1921, şi sub care Sublima Poarta desemna în cele doua principate domnitori greci, recrutati din Fanar, un cartier al Istanbulului, care erau considerati drept credinciosi ai turcilor. Aceasta a fost epoca în care controlul politic otoman şi exploatarea economica a luat proportii, la fel ca şi coruptia; dar, s-au întrodus, de asemenea, şi cateva reforme sociale - cum este abolirea serbiei -, ca şi reforme administrative, de modernizare, după modelul european, din perioada iluminismului. Autonomia interna, desi limitata, a fost conservata la baza, în cele doua principate, care au continuat sa fie entitati distincte în Imperiul Otoman; aceasta situatie a fost recunoscuta în cateva tratate internaţionale (de ex. în cel de la Cuciuc Kainargi) (1784). Situate la granita celor trei mari imperii şi ravnite de toate trei, Ţara Româneasca şi Moldova au devenit, timp de mai bine de 150 de ani, nu numai teritorii de confruntare, dar chiar şi de batalie, pe care armatele imperiilor s-au întalnit.

Multi ani, Austria şi Rusia au luptat impotriva Imperiului Otoman (1710-1711, 1716-1718, 1735-1739, 1768-1774, 1787-1792, 1806-1812, 1828-1829, 1853-1856): acele lupte au avut loc pe pamantul Romniei şi au fost însotite întotdeauna de ocupatie militara straina, care, adeseori, s-a mentinut mult timp după ce razboiul propriu-zis s-a terminat, astfel ca tarile românesti au îndurat nu numai devastarea şi pierderile irecuperabile, dar au trecut, de asemenea, şi prin dislocari de populaţie şi amputari de teritorii dureroase. De exemplu, Austria a anexat Oltenia temporar (1718-1793), precum şi Nordul Moldovei, numit Bucovina (1775-1918). După razboiul ruso-turc din 1806-1812, Rusia a anexat partea de rasarit a Moldovei, teritoriul dintre raurile Prut şi Nistru, numit mai tarziu Basarabia (1812-1918).

     Renaşterea naţională

In sec. XVIII şi la începutul sec. XIX au avut loc uriase transformari economice şi sociale, structurile feudale erau profund erodate, începusera sa apara primele întreprinderi de tip capitalist şi , în acelaşi timp, produsele românesti întrau, putin cite putin, în circuitul oriental. Ideea naţionala, ca pretutindeni în Europa, avea sa devina visul înaltator al intelectualitatii şi elementul de baza în planurile de viitor, facute de politicieni. Unirea unei parti a creierului din Transilvania cu biserica catolica (greco-catolicii), realizata de casa de Habsburg între anii 1699-1701, a jucat un rol important în emanciparea românilor transilvaneni. Lupta lor pentru drepturi egale cu alte grupuri etnice (cu toate ca românii detineau peste 60% din populaţia principatului, ei erau înca considerati "tolerati" în propria lor ţara), a fost pornita de episcopul Inocentiu Micu-Klein şi continuata de grupul de intelectuali din cadrul miscarii "Scoala Ardeleana": Gheorghe Sincai, Petru Maior, Samuel Micu, Ion Budai Deleanu. Acesti carturari au dovedit latinitatea limbii române şi a poporului român, ba chiar mai mult faptul ca ei au avut o existenta neintrerupta ca populaţie autohtona. In virtutea acestei mosteniri, ei au pretins drepturi egale cu celelalte natiuni din Transilvania - ungurii, secuii şi sasii. Revendicarile românilor din Transilvania au fost supuse atentiei Curtii din Viena, într-o lunga petitie, numita Supplex Libellus Valachorum (1791), care însa n-a primti nici un raspuns. Problema Renasterii în Ţara Româneasca a fost exprimata în cadrul Revolutiei condusa de Tudor Vladimirescu (1821), care a izbucnit în acelaşi timp cu miscarea Greciei pentru libertate.

Tudor Vladimirescu,

  Cu toate ca trupele otomane şi tariste au ocupat principatele dunarene în acelaşi an, sacrificiile facute de români au dus la abolirea regimului fanariot şi domnitorii pamanteni au fost din nou numiti pe tronurile din Moldova şi Ţara Româneasca. Tratatul de Pace din 1929, semnat la Adrianopole (astazi Edirne), a dus la încheierea conflictului ruso-turc din 828-829, care a dus în final la razboiul de eliberare naţionala purtat de Grecia. Acest tratat a slabit foarte mult suzeranitatea otomana şi a sporit protectoratul Rusiei. Acum, comertul era liber, cerealele românesti au început sa patrunda pe pietele europene. Sub Pavel Kiseleff, comandantul trupelor rusesti, care ocupa cele doua principate românesti (1828-1834) a fost întrodus un Regulament Organic în Ţara Româneasca (1831) şi Mildova (1832). Pana în 1859, aceste regulamente au servit ca legi fundamentale (constitutii) şi au contribuit la modernizarea şi omogenizarea structurilor sociale, economice, administrative şi politice, care începusera în decadele premergatoare. Prin urmare, în prima jumatate a sec. XIX, Principatele Românesti au început sa se distanteze de lumea otomana orientala şi sa isi spuna cuvantul în spatiul spiritual al Europei de Vest. Idei curente, atitudini din vest erau mai mult decat binevenite în societatea româneasca care suferea un proces ireversibil de modernizare. Acum, constiinta ca toti românii apartin aceleiasi natiuni era generalizata şi uniunea într-un singur stat independent a devenit idealul tuturor românilor.

Unirea şi independenta Vantul revoluţiei din 1848 a batut şi asupra principatelor românesti de asemenea. Ele au adus în mijlocul scenei politice o serie de intelectuali straluciti precum Ion Eliade Radulescu, Nicolae Balcescu, Mihail Kogalniceanu, Simion Barnutiu, Avram Iancu şi altii.

                   Nicolae Bălcescu,
unul din conducătorii Revoluţiei din 1848

În Moldova tulburările au fost înăbusite rapid dar în Ţara Româneasca revoluţionarii practic au condus ţara din iunie pâna în septembrie 1848. In Transilvania revoluţia s-a prelungit pina aproape la sfârsitul lui 1849. Acolo, liderii unguri au refuzat sa ia în consideratie revendicarile românilor şi ei au reusit sa anexeze Transilvania la Ungaria; asta a dus la separarea fortelor revoluţionare românesti şi unguresti. Guvernul ungar al lui Kossuth Laios a încercat sa înabuse lupta românilor, dar el s-a confruntat cu rezistenta armata a românilor în Apuseni sub conducerea lui Avram Iancu.

Avram Iancu,
conducatorul Revolutiei din 1848 în Transilvania

Cu toate ca interventia brutala a armatelor otomane, tariste şi habsburgice a fost încununata de succes în 1848-1849, valul de înoire în favoarea ideilor democratice s-a raspindit peste tot în urmatoarea decada.

Rusia a fost înfrânta în Razboiul din Crimeea (1853-1856) şi asta a pus sub semnul întrebarii din nou fragilil echilibru european. Datorita pozitiei lor strategice la gurile Dunarii, pe masura ce aceasta cale de navigatie era din ce în ce mai importanta pentru comunicatiile europene, la Congresul de pace de la Paris (februarie-martie 1856) s-a pus problema statutului Principatelor Dunarene. Valahia şi Moldova ramaneau înca sub suveranitate otomana, dar acum ele erau plasate sub tutela colectiva a celor sapte puteri care semnau Tratatul de pace de la Paris: aceste puteri au hotarit atunci sa fie convocate adunarile locale care sa hotarasca asupra viitoarei organizari a celor doua principate. Tratatul de la Paris stipula de asemenea: retrocedarea sudului Basarabiei la Moldova, teritoriu ce fusese anexat de Rusia în 1812 (judetele Cahul, Bolgrad, Ismail); navigatia libera pe Dunare: stabilirea unei comisii europene a Dunarii; statutul de neutralitate a Marii Negre. In 1857 au fost convocate Adunarile Ad-hoc la Bucureşti şi Iasi în baza prevederilor Congresului de Pace de la Paris din 1856: toate categoriile sociale participante la aceste adunari au hotarat în unanimitate sa uneasca cele doua principate într-un singur stat. Imparatul francez Napoleon al III-lea a sprijinit aceasta hotarare, Imperiul Otoman şi Austria au fost impotriva, astfel ca s-a convocat o noua conferinta a celor sapte puteri în Paris (Mai-august 1858): cu acea ocazie doar citeva din revendicarile românilor au fost acceptate. Dar, românii au ales în 5-17 ianuarie 1859, în Moldova, şi în 24 ianuarie-5 februarie 1859, în Ţara Româneasca, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, ca domnitor unic, realizand, de facto, unirea celor doua principate.

Alexandru Ioan Cuza (1859-1866),
Domnitorul Principatelor Unite

Statul naţional român, a luat în 24 ianuarie - 5 februarie 1862, numele de România şi si-a stabilit capitala la Bucureşti. Asistat de Mihail Kogalniceanu, cel mai apropiat consilier al sau, Alexandru Ioan Cuza a initiat un program de reforme care a contribuit la modernizarea societatii românesti şi a structurilor statale: Legea secularizarii averilor manastiresti - 1863, Legea reformei agrare, eliberand ţaranii de sarcina îndatoririlor feudale şi improprietarindu-i cu pamant (1864), Legea codului penal, Legea codului civil (1864), Legea educatiei, în principiul careia scoala primara devenea obligatorie şi gratuita (1864), înfiintarea universitatilor din Iasi (1860) şi din Bucureşti (1864).

Mihail Kogălniceanu (1817-1890),
părintele reformei, care a facut din România o ţară modernă

După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza (1866), Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, înrudit cu familia regala de Prusia, şi care a fost sprijinit de Napoleon al III-lea şi Bismark, a fost proclamat, în 10 mai 1866, după un pleibiscit, ca print conducator al României, sub numele de Carol I.

Carol I, primul rege al României

Noua Constitutie, inspirata după cea belgiana (din 1831), care a fost promulgata în 1866 şi s-a aflat în uz până în 1923, proclama România ca o monarhie constitutionala. In urmatorii 10 ani, lupta românilor de a-si dobandi independenta totala de stat a fost parte integranta din miscarile ce au avut loc, impreuna cu alte popoare din sud-estul Europei - sarbii, ungurii, muntenegrenii, bulgarii, albanezii - şi aveau ca scop sa taie ultimele lor legaturi cu Imperiul Otoman.

Intr-un cadru internaţional favorabil - în 1865 -, a izbucnit din nou criza orientala şi a început atunci, în 1877, razboiul ruso-turc. România şi -a declarat independenta de stat totala, în 9-21 mai 1877. Guvernul condus de Ion C. Bratianu, şi în care Mihail Kogalniceanu functiona ca ministru de externe, a hotarat ca, în cadrul cererii de asistenta a Rusiei, sa se uneasca cu fortele rusesti ce operau în Bulgaria. Armata româna, sub comanda directa a printului Carol I, a trecut Dunarea şi a participat la asediul Plevnei; rezultatul a fost încercuirea armatei otomane, condusa de Osman Pasa (10 decembrie 1877).

Atacul redutei Griviţa. Gravura a Razboiului de Independenta (1877-1878)

Independenţa României, ca şi independenţa Serbiei şi a Muntenegrului, precum şi unirea Dobrogei cu România, au fost recunoscute, în Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano (3 martie 1878). In urma insistentei marilor puteri, s-a tinut Congresul de Pace de la Berlin (iunie-iulie 1878), în cadrul caruia s-a recunoscut şi mentinut statutul pe care şi -l proclamase România cu un an mai înainte. S-a restabilit, de asemenea, după o lunga perioada de dominatie otomana, dreptul României asupra Dobrogei, care a fost realipita la România. Dar, în acelaşi timp, Rusia a violat conventia semnata în 4 aprilie 1877 şi a fortat România sa retrocedeze judetele Basarabiei de sud Kapul, Bolgrad şi Ismail.

Pe 14-26 martie, 1881, România s-a proclamat regat şi Carol I de Hohenzollern Sigmaringen a fost incoronat ca rege al României. După ce şi -a obtinut independenta, statul român a fost locul catre care şi -au indreptat ochii toti românii care traiau în teritoriile aflate inca sub ocupatie straina. Românii din Bucovina şi Basarabia se confruntau cu politica sistematica de asimilare în lumea germana, respectiv ruseasca. Imigratia strainilor era dirijata catre teritoriile lor. Enclavele românesti din Peninsula Balcanica aveau dificultati tot mai mari vizavi de politica de deznaţionalizare. La inceputul sec. XX, românii erau un popor cu peste 12 milioane de locuitori, dintre care aproape jumatate se aflau sub dominatie straina. In acelasi timp, în Transilvania, românii sufereau consecintele serioase ale acordului prin care statul ungar se restabilea, după mai mult de 3 secole de colaps, în care a fost creata dualitatea austro-ungara (1867).

Transilvania şi -a pierdut statutul autonom pe care l-a avut sub stapanirea austriaca şi a fost incorporata în Ungaria. Legislatia adoptata de guvernul de la Budapesta proclama existenta unei singure naţionalitati în Ungaria - aceea maghiara, destinata sa distruga din punct de vedere etno-cultural celelalte populaţii, fortandu-le sa devina ungare. Asta a supus populaţia româneasca, alaturi de alte grupuri etnice, la grele incercari. La acel moment, Partidul Naţional Român a jucat un rol important în impunerea identitatii naţionale a românilor; partidul a fost recunoscut în 1881 şi a fost promotorul în lupta de obtinere a recunoasterii drepturilor egale pentru natiunea româna, precum şi rezistenta ei impotriva proiectelor de deznaţionalizare.

In 1892, lupta naţionala a românilor a atins apogeul, în cadrul Miscarii Memorandistice. Memorandumul a fost conceput de liderii românilor din Transilvania, Ion Ratiu, Gheorghe Pop Basesti, Eugen Brote, Vasile Lucaciu şi a fost trimis la Viena pentru a fi supus atentiei imparatului Franz Iosef I. El avertiza opinia publica europeana asupra revendicarilor românilor şi o punea în garda fata de intoleranta aratata de guvernul de la Budapesta, referitor la problema naţionala.

Perioada 1878-1914 a fost una de stabilitate şi progres pentru România. Politica s-a polarizat în jurul a doua partide mari - conservator (Lascar Catargiu, Petre Carp, Gheorghe Grigore Cantacuzino, Titu Maiorescu) şi liberal (Ion C. Bratianu, Dimitrie Sturza, Ion I. C. Bratianu). Ei au venit la putere alternativ şi asta a fost caracteristic pentru comportamentul politic al epocii. Politica expansionista a Rusiei a determinat România sa semneze, în 1883, în secret un tratat de alianta cu Austria, Ungaria, Germania şi Italia; tratatul a fost reinnoit periodic până la primul razboi mondial. După ce la inceput a ramas neutra, în primul razboi balcanic (1912-1913), România s-a alaturat Greciei, Serbiei, Muntenegrului şi Turciei impotriva Bulgariei, în cadrul celui de-al doilea razboi balcanic. Pacea de la Bucureşti (1913) a marcat sfarsitul conflictului şi ea prevedea ca sudul Dobrogei - Cadrilaterul (judetele Durostor şi Silistra) sa devina parte la România.

In august 1914, cand a izbucnit primul razboi mondial, România s-a declarat neutra. Doi ani mai tarziu, în 14-27 august 1916, ea s-a alaturat Aliatilor, care i-au promis sprijin pentru dobandirea unitatii sale naţionale. Guvernul condus de Ion I.C. Bratianu a declarat razboi Austro-Ungariei. Ion I.C. Bratianu, prim ministru al României După primul succes, armata româna a fost silita sa abandoneze o parte din ţara, inclusiv Bucureştiul, şi sa se retraga în Moldova, datorita ofensivei unite a armatelor din Transilvania, comandate de Generalul von Falkenheyn şi a celor din Bulgaria, comandate de Maresalul von Mackensen. In vara lui 1917, în marile batalii de la Marasesti, Marasti şi Oituz, românii au respins incercarea puterilor centrale de a se apara şi au scos România din razboi, ocupandu-si restul teritoriului.

Lupta de la Marasesti - gravura din primul razboi mondial

Situaţia însa s-a schimbat complet după Revoluţia din 1917 din Rusia şi pacea separata, încheiata de sovietici la Brest-Litovsk (3 martie 1918). Asta atragea după sine sfarsitul operatiunilor militare pe frontul de est. România a fost obligata sa urmeze pasii aliatei sale Rusia, deoarece pe frontul din Moldova trupele românesti se intercalau cu trupele rusesti şi era imposibil ca lupta sa continue intr-o zona a frontului, şi pacea sa se instaleze în alta zona a frontului. Rupandu-se de aliatii sai occidentali, România a fost obligata sa semneze Tratatul de Pace de la Bucureşti cu puterile centrale (24 aprilie-7 mai 1918). Procedura de ratificare n-a fost insa niciodata dusa la bun sfarsit, astfel ca din punct de vedere legal tratatul n-a fost niciodata operativ; de fapt, la sfarsitul lui octombrie 1918, România a denuntat tratatul şi a reintrat în razboi.

Dreptul popoarelor la autoguvernare a triumfat la sfarsitul primului razboi mondial, şi asta a servit cauzelor românilor care traiau în imperiile tarist şi austro-ungar. Colapsul sistemului tarist şi recunoasterea de catre guvernul sovietic al dreptului la autoguvernare permis românilor din Basarabia sa-si exprime prin vot în cadrul organului naţional reprezentativ - Parlamentul ţării, care s-a convocat la Chisinau, vointa lor de a se uni cu România (27 martie-9 aprilie 1918). Caderea monarhiei habsburgice în toamna lui 1918, a facut posibila, pentru natiunile aflate sub opresiunea austro-ungara, emanciparea acestora. La 15-28 noiembrie 1918, Consiliul Naţional din Bucovina a votat la Cernauti unirea acelei provincii cu România.

Palatul Metropolitan din Cernăuţi,
unde a fost votată unirea Bucovinei cu România (28 noiembrie 1918)

Adunarea naţionala din Transilvania, convocata la Alba Iulia în 18 noiembrie-1 decembrie 1918, a votat, în prezenţa a preste 100.000 de delegati, unirea Transilvaniei şi Banatului cu România. Astfel ca, în ianuarie 1918, cand s-a inaugurat la Paris conferinta de pace, unirea tuturor românilor intr-un singur stat era un fapt pe deplin realizat.

Tratatele de pace internaţionale din 1919-1920, semnate la Neuilly, Saint Germain, Trianon şi Paris, stabileau noile realitati europene şi sanctionau, de asemenea, unirea provinciilor care erau locuite de români intr-un singur stat (295.042 km.p, cu o populaţie de 15,5 milioane).

Votul universal a fost introdus (1918), reforma radicala a fost aplicata (1921), noua Constitutie a fost adoptata - una dintre cele mai democratice de pe continent - (1923) - şi toate aceste au creat un cadru general democratic şi au pavat drumul pentru o dezvoltare economica rapida (productia industriala s-a dublat intre 1923 şi 1938. Cu cele 7,2 milioane de barili de titei produs în 1937, România era cel de-al doilea producator european şi nr. 7 în lume. Venitul naţional pe cap de locuitor atingea 97 de dolari, în 1938, comparativ cu cel al Greciei de 76$, cel al Portugaliei de 81 $, cel al Cehoslovaciei de 141$ şi al Frantei de 246$.

In politica, erau mai multe partide aflate în competitie. Astfel ca Guvernul a fost controlat, de-a lungul anilor, de cateva dintre ele: Partidul Poporului (Alexandru Averescu), Partidul Naţional Liberal (Ion I.C. Bratianu, I.G. Duca, Gheorghe Tatarescu), Partidul Naţional Ţărănesc (Iuliu Maniu). Partidul Comunist Român, fondat în 1921, şi care avea un numar nesemnificativ de membri, a fost interzis, în 1924. Garda de Fier, o miscare extremista a aripii naţionaliste de dreapta, fondata de Corneliu Zelea Codreanu, în 1927, a fost, de asemenea, exilata. In 1930, Carol al II-lea s-a razgandit în legatura cu decizia sa anterioara de a renunta la tron şi l-a detronat pe fiul sau minor, Mihai (care devenise rege în 1927) şi a luat tronul. Opt ani mai tarziu el instaura propria sa dictatura (1938-1940).

Obiectivele politicii externe în perioada interbelica, cand Nicolae Titulescu a jucat un rol major, erau indreptate spre mentinerea status-quo-ului teritorial, prin crearea aliantelor regionale, sprijinind Liga natiunilor şi politica de securitate colectiva, la fel ca şi promovarea unei stranse cooperari cu democratiile vestice - Franta şi Anglia.

Nicolae Titulescu, ministrul afacerilor externe român,
suporterul securitatii colective în Europa

Impreuna cu Cehoslovacia şi Iugoslavia, România a fondat Mica Antanta, în 1920-1921 şi a creat o noua organizatie de securitate regionala - Antanta Balcanica, impreuna cu Iugoslavia, Grecia şi Turcia, în 1934.

Pe masura ce nazismul crestea în Germania, aceasta impreuna cu Italia sprijinea pretentiile revizioniste ale statelor vecine României; politica de forta a avut succes pe continent şi acest lucru a fost marcat de Anschluss, Pactul de la Munchen (1938), de separare a Cehoslovaciei (1939). S-a produs o apropiere intre Uniunea Sovietica şi cel de-al treilei Reich; toate acestea au dus la izolarea internaţionala a României. Pactul Ribentropp-Molotov (23 august 1939), stipula intr-un protocol secret interesele sovietice în statele baltice, estul Poloniei, precum şi în Basarabia.

Cand a izbucnit cel de-al doilea razboi mondial, România şi -a declarat neutralitatea (6 septembrie 1939). Dar ea a sprijinit Polonia (facilitand tranzitul tezaurului Bancii Naţionale şi garantand azil presedintelui polonez şi guvernului). Infrangerile suferite de Franta şi Marea Britanie în 1940 au creat o situatie dramatica pentru România. Guvernul sovietic a aplicat capitolul 3 al protocolului secret din 23 august 1939 şi a fortat România, prin ultimatumul din 26 şi 28 iunie 1940, sa cedeze nu numai Basarabia, dar şi nordul Bucovinei şi teritoriul Hertei (ultimele doua nu au apartinut niciodata Rusiei). Sub tratatul de la Viena - de fapt, un dictat - (30 august 1940), Germania şi Italia i-au dat Ungariei nord-estul Transilvaniei, unde populaţia majoritara era româneasca. In urma discutiilor româno-bulgare de la Craiova, s-a semnat un tratat, în 7 septembrie 1940, prin care sudul Dobrogei (Cadrilaterul) revenea Bulgariei.

Harta României cu teritoriile pierdute în anii '40

Serioasa criza din vara lui 1940 a dus la abdicarea regelui Carol al II-lea, în favoarea fiului sau, Mihai I (6 septembrie 1940); în acelaşi timp, a dus la preluarea Guvernului de catre generalul Ion Antonescu (el a devenit maresal în octombrie 1941). Intr-un efort de a obtine sprijinul Germaniei şi Italiei, Ion Antonescu a antrenat la guvernare miscarea Garzii de Fier. Miscarea a incercat, intr-un act de rebeliune în 21-23 ianuarie 1941, sa ia intreaga conducere a guvernului, şi ca urmare ea a fost eliminata din politica.

Dorind sa recapete teritoriile pierdute în 1940, Ion Antonescu a participat, alaturi de Germania, în razboiul dus impotriva Uniunii Sovietice (1941-1944). Infrangerile suferite de puterile Axei au dus după 1942 la sporirea incercarilor facute de regimul Antonescu, precum şi de opozitia democratica (Iuliu Maniu, C.I.C. Bratianu) de a scoate România din Alianta cu Germania. Pe 23 august 1944, maresalul Ion Antonescu a fost arestat din ordinul regelui Mihai I. Noul guvern, format din militari şi tehnocrati, a declarat razboi Germaniei (24 august 1944) şi , astfel, România şi -a adus intregul ei potential economic şi militar în Alianta Natiunilor Unite, până la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial în Europa. In ciuda eforturilor umane şi economice, pe care România le facuse pentru cauza Natiunilor Unite timp de noua luni, Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947), nega României statutul de co-beligerant şi o obliga sa plateasca o imensa despagubire de razboi; dar, Tratatul recunostea retrocedarea teritoriilor din nord-estul Transilvaniei la România, în timp ce Basarabia şi nordul Bucovinei ramaneau anexate la URSS.

Monumentul de la Moisei,
dedicat victimelor teroarei hortisto-ungare în România ocupata

Trupele sovietice stationau pe teritoriul României şi ţara a fost abandonata de puterile occidentale, astfel ca urmatorul stadiu a adus o evolutie similara acesteia, ca şi celorlalti sateliti ai imperiului sovietic. Intregul guvern a fost preluat prin forta de comunisti, partidele politice au fost interzise, iar membrii lor au fost persecutati şi arestati; regele Mihai I a fost fortat sa abdice şi în aceeasi zi a fost proclamata Republica Populara (30 decembrie 1947). S-a instaurat dictatura unui singur partid, bazata pe o supraveghere omnipotenta şi omniprezenta şi pe forta de represiune. Intreprinderile industriale, bancile şi mijloacele de transport au fost naţionalizate (1948), agricultura a fost colectivizata fortat (1949-1962). Intreaga economie s-a dezvoltat potrivit planurilor de cinci ani, obiectivul principal fiind industrializarea de tip stalinist. România a devenit membru fondator al CAER (1949) şi al Tratatului de la Varsovia (1955). La moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1965), liderul comunist al epocii de după razboi, conducerea partidului, care mai tarziu a fost identificata şi cu conducerea de stat, a fost monopolizata de catre Nicolae Ceauşescu. Intr-o scurta perioada, el a reusit sa concentreze în propriile maini (si ale celor ale clanului condus de sotia sa, Elena Ceauşescu), toate parghiile puterii partidului comunist şi cele ale sistemului de stat.

România s-a distantat de URSS (acest lucru a fost facut public în "Declaratia" din aprilie 1964; politica interna a fost mai putin rigida şi s-a inregistrat o oarecare deschidere în politica externa (România a fost singurul stat membru al Tratatului de la Varsovia, care nu a intervenit în Cehoslovacia, în 1968);
  Izbucnirea revoltei stârnite la Timisoara în 16 decembrie 1989, a cuprins rapid toata ţara, şi în 22 decembrie liderul (dictatorul) României a fost doborat, la ce-a de a treia încercare de asasinare, dar mare parte dintre cei de la conducere au rămas. Revoluţia a deschis drumul spre restabilirea democratiei, a sistemului politic pluralist, pentru intoarcerea la economia de piaţa şi reintegrarea ţării în spatiul economic, politic şi cultural european.

Planeta Nibiru

Ce se stie despre aceasta planeta? Unde este ea acum? De unde va ajunge în sistemul nostru solar?

I se spune Planeta cu 50 de nume, tocmai fiindca se regaseste în traditiile sumeriene, akadiene, babiloniene, mesopotamiene, indiene, chineze si ale altor popoare. Nibiru, Eris, Marduk, Planeta crucii, Regele cerurilor, Casa marilor stralucitoare, Cel care arunca foc, A douasprezecea planeta, Planeta zeilor, sunt doar câteva dintre denumirile mai mult sau mai putin metaforice ale acestui corp ceresc. La care se adauga si un nume modern, un index de catalog, 2003 UB 313, care indica anul târziu al înmatricularii si care preia în mod uimitor particula UB întrebuintata de sumerieni în clasificarea sa printre corpurile ceresti [206,282]. Nibiru are între 7 si 12 sateliti si e cu atât mai greu sa treaca fara efecte printre celelalte planete. Are o orbita eliptica extrem de alungita, cicleaza în jurul Soarelui nostru în 3600 de ani terestri. La trecerea (shar în limba sumeriana) prin sistemul nostru solar poate pierde sau capta dintre satelitii planetelor pe langa care evolueaza. Trece printre Marte si Jupiter. In urma cu mai multe treceri a dezintegrat o planeta, Tiamat, care evolua pe o orbita stabila în zona. Asa a aparut cunoscuta centura de asteroizi. [206,217]

Cum ne influenteaza trecerea acestei planete, daca se va dovedi ca într-adevar ea exista.

La fiecare trecere în sistemul solar se dezvolta mari perturbatii ale câmpurilor electromagnetice si gravitationale. Placile tectonice ale planetelor solare, dar ne intereseaza în special ale Pamântului, intra in deriva generând cutremure puternice. Planetele îsi pot schimba parametrii de evolutie, vitezele de rotatie si de revolutie. Inevitabilele coliziuni genereaza praf meteoritic care poate întuneca lumina Soarelui. Praful intra apoi în atmosfera, este antrenat de precipitatii si se depune la sol. La începutul lunii martie 2006 televiziunile au transmis cum la Moscova a nins cu zapada rozacee spre rosu. Populatia era speriata, atribuind fenomenului conotatii fataliste în conexiune cu plagile suferite de egipteni în timpul exodului biblic. Atunci apele ploilor erau de culoare rosie, apele Nilului erau rosii, Marea Rosie pastreaza si astazi aceasta denumire, primita dupa culoarea apelor sale din acele timpuri.
Cel mai mult se transforma clima. Mai întâi are loc o încalzire progresiva, precum constatam în zilele noastre, pe care o atribuim în mod eronat unor tehnologii terestre, dar prin aceasta etapa s-a trecut si la ultima evolutie a lui Nibiru, traditiile chineze au imortalizat în spatii largi si în numeroase texte fenomenul de supraîncalzire, arsita si canicula [7,191], cu toate ca atunci tehnologia nu fusese declansata. Incalzirea provoaca topirea ghetarilor si chiar a calotelor polare. Tot în luna martie 2006 posturile de televiziune transmiteau cum în sudul extrem al Patagoniei, Argentina, ghetarii dintr-o rezervatie naturala se dislocau si se pravaleau în mare spre uimirea patagonezilor. Topirea ghetii va determina cresterea nivelului oceanului planetar si inundarea tarmurilor pe distante greu de estimat. Oceanul planetar îsi va modifica astfel si salinitarea nu numai întinderea ceea ce va influenta circuitul de suprafata si de profunzine al curentilor marini, asa numitul motor termosalin al planetei.
Fenomenele evolueaza lent dar în ultimul timp pare ca s-au exacerbat. Astfel va începe o noua glaciatiune, ce va fi resimtita cel mai drastic pe tarmul de vest al Europei respectiv pe coasta de est a Americii de nord, încalzite în prezent de cunoscutul Golf Stream. Mediul biologic va avea mult de suferit si va fi profund afectat. Deja primele efecte ale apropierii Planetei zeilor sunt resimtite de locatoarele extrem de sensibile si precise ale pasarilor migratoare, ale balenelor sau ale porumbeilor calatori. Vor fi desigur afectati apoi satelitii de telecomunicatii.
Data fiind înclinatia axei pamântului accentuata de la 23 la 29 de grade este posibila schimbarea polilor magnetici ai planetei, fenomen care s-a produs si la trecerile anterioare si a fost consemnat în multe din scrierile sacre si traditionale [233,132]. Informatiile cele mai abundente se gasesc pe sute de placute sumeriene în ENUMA ELISH, epopeea sumeriana a creatiei, de unde au fost preluate în Biblie dar si în scrierile egiptene, incase, în Vedele sanscrite, în mitologia greaca si romana. Toate planetele sunt zeificate si personificate [206,217]. Sunt cunoscute si studiate sute de documente stravechi, extrem de precise care prezinta schimbarea punctelor cardinale si a configuratiei constelatiilor pe bolta cereasca [233,134]. Consemnarile sistematice si îndelungate ale egiptenilor amintesc o succesiune de patru astfel de evenimente [233,125].
Schimbarea polaritatii magnetice a globului pamântesc se desfasoara într-o durata estimata la 3-4 zile, timp în care “debusolarea” navigatorilor va fi cel mai neînsemnat prejudiciu. Fiintele vor percepe fenomenul ca pe o actiune de stergere a creierului, cunoasterea acumulata fiind pierduta. Animalele pâna atunci salbatice vor deveni blânde si ascultatoare.

Cine studiaza aceste evenimente, care este atitudinea oamenilor de stiinta?

Data fiind relatia directa cu planeta creatorilor nostri cele mai interesate si îndreptatite sa ia atitudine sunt fetele bisericesti de la Vatican. Religia a avut din start misiunea de a intermedia relatia dintre zeii creatori si oameni. Primii preoti initiati, levitii, cei care aveau printre altele si harul levitatiei, noua ne-au comunicat doar termenul. Apoi cercul initiatilor s-a mai extins, desigur tot sub controlul zeilor, ceea ce le-a mai diluat statutul si prerogativele. Desigur embargoul total asupra domeniului, mentinut cu strajnicie de milenii prin intermediul religiei a fost spart de câteva secole, nu multe, dar inertia se manifesta în continuare. Stiinta si-a croit greu si cu multe victime drum, savantii au fost sacrificati sau marginalizati, bibliotecile incendiate ritmic, tehnologiile întârziate sau dosite. Papa Ioan Paul al XIV, cu circa un an înainte de a se stinge acceptase sa vorbeasca despre extraterestri ca despre ale fiinte din Univers. In numele religiei atot puternice pâna nu demult Vaticanul a adunat si pus la loc de veci, în renumitele sale pivnite, cele mai mari taine ale cunoasterii. Acum lucreaza cu specialisti de prima mâna nu numai în aprofundarea dogmei dar si în cercetarea stiintifica. Ma refer doar la specialistii de marca antrenati în astronomie, astrologie. La Tucson în Arizona, SUA, Vaticanul detine unul dintre cele mai moderne observatoare astronomice. Dar persii se mândreau cu observatorul astronomic a lui Ulubek la anii 1200!
Sunt de asemenea foarte cunoscute si citite, înca din secolul trecut lucrarile unor cercetatori Immanuel Velikovski [233] apoi Zecharia Sitchin [182], [184], [206], [220]. Ca sa nu mai vorbim de reputatii sumerologii S. N. Kramer [244] si Vojtec Zamarovsky [245].
Din pacate înclinatia fireasca spre adevar si rigoare stiintifica se transforma sistematic în controversa, neîncredere, suspiciune. Autorii sunt discreditati, cum s-a întâmplat cu I. Velikovsky sau marginalizati ca în cazul lui Z Sitchin, cercetatori care au adunat cantitati enorme de marturii documentare din toate traditiile popoarelor. Si asta în secolul XX! Insa în secolul XXI lucrurile s-au mai schimbat. In august 2006 la Praga a avut loc un congres al astronomilor, care dupa doua saptamâni de dezbateri au retrogradat planeta Pluton la rangul de planetoid. Ca sa nu le mai iasa socoteala cu Nibiru a douasprezecea planeta!
Apoi NASA, universitatile, oamenii de stiinta, cercetatorii din întreaga lume.

Cei de la NASA ce stiu despre aceasta planeta?

Intrebarea este absolut fundamentata, NASA este etalonul de încredere si potential al lumii moderne pragmatice, materialiste, tehnologizata. Probabil cei de la NASA stiu mult mai multe decât lasa sa se înteleaga. Fac intense cercetari si experimente. Intâmpinarea cu foc a unui asteroid la 130 milioane de km de pamânt, în zona planetei Marte, pare însa a fi un test mai necesar zeilor pamânteni decât oamenilor. Dar si oamenii si-au primit rasplata publicitara cuvenita pentru efortul depus, de vreme ce interceptarea s-a produs cu succes, chiar în data de 4 iulie 2005, de ziua nationala a SUA. NASA dezvolta programe spatiale interplanetare, dar le prezinta în maniera hoolywoodiana.
Pentru a nu face nota discordanta NASA continua sa-i sfinteasca si sa-i împartaseasca pe cosmonauti. E adevarat ca postul si rugaciunile prind bine, iar daca proiectele sunt bine executate si verificate, misiunile chiar se termina cu succes. In martie anul acesta NASA a lansat în mare graba si cu destule ghinioane o racheta spre Pluton pentru a capta cât mai repede informatii direct de la sursa despre Nibiru care e deja acolo. In 1999, NASA anunta cu nedumerire ca sondele sale Pioneer care strabat sistemul solar întâmpina o presiune inexplicabila la înaintare, ceea ce le încetineste viteza de parcurs [233,420].
Razboiul stelelor este mai degraba un program vital intraterestrilor încartiruiti pe Terra, înca de la coborîrea annunnakilor (an-nun-na-ki, cei 50 care au coborît pe Pamânt din Cer [206,342]) de pe Nibiru, decât popoarelor belicoase de pamânteni, care pâna la urma pot fi aduse usor la masa tratativelor cu un blid de pilaf. Razboiul fiilor luminii – zeii plecati – contra fratilor lor, fii întunericului – zeii ramasi pe pamânt – este în plina desfasurare. Patriarhul Enoh ne mentioneaza în cartea sa, eliminata de sapte secole din Biblie – ca dintr-un almanah în care fie ca introduci, fie ca scoti tot almanah ramâne – numele si specializarile profesionale ale acestor îngeri [6,VII;VIII]. In scenariu oamenii au un rol neesential dar îsi mai rezolva unele interese locale si temporare, în schimbul resurselor terestre pe care le exploateaza.

Despre ce resurse poate fi vorba?

In primul rând despre aur. Unde este aurul pamântenilor? El nu se corodeaza, nu se consuma, se trece cu atentie din mâna în mâna pentru a nu se toci pe muchii, se exploateaza de milenii, dar nu se gaseste depozitat nicaieri în munti de lingouri. Toate tarile se zbat în datorii sau îsi cresc permanent TVAul si impozitele pentru a strânge cât mai mult aur, dupa care aurul trece din banca în banca, pâna dispare. Unde dispare? Raspunsul este scris peste tot în Biblie! Chiar din pagina a doua, aflam ca Domnul, dupa ce a asigurat cele necesare traiului îndestulator al omului, l-a pus imediat la treaba pentru a extrage aur. Din ce alt motiv ar fi fost necesara informatia atât de devreme, în istoria zbuciumata a omenirii?

(Geneza 2,10) “Un râu iesea din Eden si uda gradina; si de acolo se împartea si se faceau patru brate. Numele celui dintâi este Pison; el înconjoara toata tara Havila, unde se gaseste aur. Aurul din tara aceasta este bun; acolo se gaseste si bdelium si piatra de onix.”[2].

Abia apoi au urmat formalitatile prin care omului i-au fost prezentate, plantele si animalele pe care Domnul i le harazise. Si ca sa nu fie nici un dubiu în ce priveste destinatia aurului si cum se mai poate procura el, tot din Biblie afla:

(Hagai 2,8) “Al Meu este argintul si al Meu este aurul, zice Domnul ostirilor” [1].
(Iosua 6,19) “Tot argintul si tot aurul, toate lucrurile de arama si de fier, sa fie închinate Domnului, si sa intre în vistieria Domnului.”
(Exodul 25,2) “Vorbeste copiilor lui Israel: Sa-Mi aduca un dar; sa-l primiti pentru Mine dela orice om care-l va da cu tragere de inima. Iata ce veti primi dela ei ca dar: aur, argint si arama.”
(Exodul 3,21) “Voi face chiar ca poporul acesta sa capete trecere înaintea Egiptenilor; si, când veti pleca, nu veti pleca cu mânile goale. Fiecare femeie va cere de la vecina ei si dela cea care locuieste în casa ei, vase de argint, vase de aur, si haine, pe cari le veti pune pe fiii si fiicele voastre. Si veti jafui astfel pe Egipteni.”

Despre circuitul aurului în natura, pe piata bancara si în cosmos sunt efectuate numeroase alte analize [170,128], [200,196].
O placuta sumeriana mentioneaza interesul zeilor pentru

[206,340] “piatra albastra care aduce boala”

Noi îi spunem uraniu.

Lucrati într-o editura, sunteti un om al cartilor, sunteti credincios? Ce atitudine adoptati fata de aceste informatii, vi se par demne de luat în considerare?

Da, sunt foarte credincios, numai ca, pe cât sunt de credincios pe atât sunt de însetat de cunoastere. In aceasta epoca credinta noastra trebuie sa fie cunoasterea. Mesajele sacre ale religiei trebuie citite cu multa atentie si receptivitate. Credinta e mistica, ne învata sa fim atenti doar la majusculele cu care se scrie Numele Domnului, stiinta ne conduce spre continut. De prea multa vreme religia si stiinta sunt într-un antagonism interminabil.
De pe pozitii voit discretizate îsi disputa suprematia si prioritatea în a descifra tainele lumii, înainte ca lumea actuala sa dispara, ca si cele de pâna acum. Zeii sunt desavârsiti în abilitatile lor manageriale si tin religia si stiinta într-un echilibru precar. Nici una nu câstiga, nici una nu pierde lupta, asa încât controversa sa se prelungeasca atât cât e nevoie. De fapt fiecare încearca cu mijloacele proprii sa-i explice celeilalte unde este adevarul. Pentru aflarea adevarului este însa nevoie sa întelegi ambele limbaje. In plus, este nevoie de o abordare holistica, globala, generala a problemei. Ultimele descoperiri ale stiintei si tehnologiei moderne se pot regasi în noianul de metafore, pilde, alegorii, povestioare ce fac deliciul traditiilor si textelor sacre.
De altfel si sciziunea dintre poeti si tehnicieni a facut ravagii. In loc sa ia în serios enunturile traditiilor populare, sa le dezvolte pe masura ce stiinta evolueaza, savantii prefera sa le redescopere, îsi ignora înaintasii ca sa-si proclame prioritatea. De fapt nu aveau altceva de facut decât sa actualizeze limbajul pastrând neschimbata esenta. Sa aduca informatia la zi, sa o updateze, cum am zice noi. Fizica cuantica moderna si-a regasit cu surprindere principiile de structurare a materiei în versetele taoismului sau ale poetilor de limba sanscrita ai Bhagavad-Gitei, care nu le-au descoperit în ciclotroane, ci le-au aflat de la zei:

[92,225] “Când asezi partea lânga întreg, vezi ca partea umple întregul si în acelasi timp îl cuprinde în ea însasi” .

Noi numim asa ceva holograma, dar cui îi pasa!

(Geneza 3,23) “Astfel a izgonit El pe Adam; si la rasaritul gradinii Edenului a pus niste heruvimi, care sa învârteasca o sabie învapaiata, ca sa pazeasca drumul care duce la pomul vietii.”

Oameni moderni si cu stiinta de carte numesc aceste sabii învapaiate, lasere. Noi le montam sa ne pazeasca vitrinele cu pietricele colorate, bancile, resedintele, sau sa ne distreze în discoteci.

(Isaia 66,15) “Caci iata, Domnul vine într-un foc, si carele Lui (de lupta n.a.) sunt ca un vârtej; Isi preface mânia într-un jaratic, si amenintarile în flacari de foc. Caci cu foc Isi aduce Domnul la îndeplinire judecatile, si cu sabia Lui pedepseste pe oricine; si cei ucisi de Domnul vor fi multi la numar.”

Armele de nimicire în masa nu sunt inventii omenesti, nici n-ar avea cum. Si astazi ele se dovedesc tot instrumentele zeilor de vreme ce sunt manevrate si comandate de alesii poporului adica de alesii Domnului.

(Geneza 19,10) “Dar barbatii aceia au întins mâna, au tras pe Lot înlauntru la ei în casa, si au încuiat usa. Iar pe oamenii care erau la usa casei i-au lovit cu orbire, de la cel mai mic pâna la cel mai mare, asa ca degeaba se trudeau sa gaseasca usa.”

Astazi, prin filmele cu baieti rai si baieti buni astfel de instrumente de orbire se distribuie cu recuzita de la garderoba.

(Iona 1,15;2,10) “Apoi au luat pe Iona, si l-au aruncat în mare. Si furia marii s-a potolit. Pe oamenii aceia i-a apucat o mare frica de Domnul, si au adus Domnului o jertfa, si I-au facut juruinte. Domnul a trimis un peste mare sa înghita pe Iona, si Iona a stat în pântecele pestelui trei zile si trei nopti. … Si Domnul a poruncit pestelui si pestele a varsat pe Iona pe uscat.”

Am gresi mult daca am spune ca e vorba de un submarin?
Alte arme zeiesti nu au fost înca descoperite de oameni sau poate asteapta încuiate prin sefuri:

(4,LIV,31) “Noi trimiseram asupra lor un strigat si ei se facura ca vreascurile facatorului de staule”

Edgar Cayce (1877-1945), într-una din cele 20000 de lecturi ale sale a marturisit:

[139,337] “Sunt în masura sa intru în contact cu orice minte omeneasca vie, si sa folosesc informatiile din ea.”
[/color]
Detaliile tehnice au fost puse la punct cam dupa 50 de ani dupa moartea sa iar procedeul a fost numit INTERNET!
Tainele mandalelor budiste ne sunt ritmic aduse la citit în desenele din lanurile de cereale, pâna le vom întelege. Megalitii sapati în peretii stâncilor însemneaza pe fata pamântului urmele bataliilor de unii pierdute, de altii câstigate.

(Apocalipsa 20,1) “Apoi am vazut pogorându-se din cer un înger, care tinea în mâna cheia Adâncului si un lant mare. El a pus mâna pe balaur, pe sarpele cel vechi, care este Diavolul si Satana, si l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, si a pecetluit intrarea deasupra lui, ca sa nu mai însele Neamurile, pâna se vor împlini cei o mie de ani. Dupa aceea, trebuie sa fie deslegat pentru putina vreme.”

Pe capac ca pe lespedea unui mormânt a fost degraba sapat cu lasere portretul vinovatului. Locul poate fi zarit si supravegheat doar din sateliti. Astazi, numai cine nu vrea nu îsi cumpara un satelit, dar degeaba îl ai daca nu-i citesti stirile si cadastrele. Pentru cei atenti si iubitori de natura mesajul are alta consistenta. Masivul si versantii kilometrici ai lespezii ce pecetluieste vagauna a fost napadit de o plantuta cu floricele mirositoare si bogata în polen ca sa atraga atentia lumii. Poate numele ei nu este suficient de clar Dracocephalum moldavica! (331)

http://www.agonia.ro/index.php/essay/177807/index.html

Ce atitudine poti lua când îti vin astfel de informatii? Nu trebuie luata nici o atitudine, e suficient sa le asculti si sa le asamblezi. Ele singure iti arata unde le este locul. Am deschis o line editoriala, o colectie cu un titlu special: COSMOTEISMUL. Cine are ceva de spus, sa scrie. Si multi au scris. Nu jalonez eu linia dintre credibil si fantastic. Se traseaza singura. Odata un autor mi-a trimis ceva cum nu mai citisem:
Un grup de extraterestri cumsecade îi cerusera permisiunea sa-si monteze un cabinet de terapie lânga apartamentul sau. Se angajau ca nu îl vor deranja în nici un fel, pentru ca oricum traiesc si lucreaza în alta plaja de frecvente, într-un Univers paralel. Nici macar nu îi poate zari. Dar nu se cadea sa nu-i ceara acordul. Ne se incomodau unii pe altii si nici nu prea vorbeau, într-o zi însa au aparut niste probleme cu sanatatea mamei sale. Medicii nu îi mai dadeau mult de trait si nici nu prea stiau cum sa o mai trateze. Ciroza hepatica avansata. Si-a luat inima în dinti, cum se spune, si le-a cerut ajutorul. Au examinat bolnava si au confirmat diagnosticul. Ceea ce trebuia facut depasea dotarile de care dispuneau. Pacienta a fost dusa la o clinica de rang mai mare. Transplant de celule stem, în ficatul care nu se mai putea reface. Celule fetale din primele 4 stadii de diviziune, absolut nediferentiate, bune la orice. Asezate cu grija unde trebuie, ca sa înmugureasca si sa se dezvolte sub forma de ficat. Activitatea clinicii era mult mai vasta si cu o sumedenie de conexiuni pe glob. Peste tot. Ce atitudine sa iei când îti vine un astfel de manuscris. Te poti aseza contra progresului? Mi-am amintit ca nu trasez eu jaloanele.
Dupa câteva luni de la aparitia cartii [151], altfel citita cu mare interes, aflu dintr-o revista Science & vie: Premiera frantuzeasca, (Franta detine o foarte avansata cercetare în domeniul virusologiei, si poate fara nici o legatura, dar detine si foarte multi hepatici). Transplant de celule stem în scopul regenerarii ficatului, francezii dadeau si un amanunt. Când auzi cuvântul transplant îti imaginezi doi parteneri compatibili, pe doua paturi, unul lânga celalalt deschis, deschis, scos, introdus, închis, închis. In acest caz, ca si în cazul “transplantului” de maduva osoasa operatia se face prin injectie, intravenos. Pentru ficat, prin vena femurala.
In ciuda aparentelor, atitudinea pe care am luasem a fost cea potrivita.

Mi-ati furnizat o sumedenie de informatii necunoscute! Din ce surse le culegeti?

De la oameni, din traditii, din carti, din Biblioteca Akasha.

Ce biblioteca este asta? Unde se afla?

Si acesteia i se spune în mai multe feluri Cartea Vietii, Cartea Memoriei lui Dumnezeu, Memoria spirituala a materiei, Arhiva vietii, sau în plan mai restrâns Memoria speciei, Memoria colectiva. E un fel de WEB al universului, în limbaj modern. Unde este situat WEB ul? Pretutindeni si nicaieri. La fel si Akasha. Cum se acceseaza? Prin protocoale riguroase si mai multe feluri de conexiuni, prin fire vazute si cabluri, sau nevazute prin radio, sateliti, deci prin unde. La fel si Akasha, prin unda gândului. Protocoalele de transmisie si acces sunt echivalente. Trebuie cunoscute si respectate unele proceduri si conditii de integrare în mediul natural si spiritual. Este un volum coplesitor de informatie organizat pentru acces direct si selectiv:

(Psalmi 69,28) “Sa fie stersi din Cartea Vietii, si sa nu fie scrisi împreuna cu cei neprihaniti!”
(Apocalipsa 3,4) “Totusi ai în Sardes câteva nume, cari nu si-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreuna cu Mine, îmbracati în alb, fiindca sunt vrednici. Cel ce va birui, va fi îmbracat astfel în haine albe. Nu-i voi sterge nicidecum numele din Cartea Vietii, si voi marturisi numele lui înaintea Tatalui Meu si înaintea îngerilor Lui.”
(6,VI,5) “Pacatosi cu inima împietrita, nu va exista nici un fel de pace pentru voi. Zilele voastre vor fi blestemate si anii vietii voastre vor fi stersi din Cartea vietilor; veti fi dispretuiti de toate creaturile si nu veti obtine nici o îndurerare. In acea zi, linistea voastra va disparea pentru totdeauna, fiind blestemati de toti dreptii, si pacatosii însisi va vor respinge.”

Va multumesc pentru interviu!

Cu placere, când îl veti publica?

Nu îl vom publica. Sau poate dupa ce va veni Planeta Domnului!

Da, dupa? Aveti umor! Unde, în ce ziar !?

Pai… în… Monitorul Bibliotecii Akashe!

Nici o problema, atunci îl public eu.

In ce ziar!?

In WEB. Va multumesc! Sa auzim de bine!

sursa: a ramas necunoscuta

Codul lui Nostradamus

Uluitoarele profeţii ale lui Nostradamus au fost lăsate posterităţii în lucrarea de 4.680 de versete, „Centuriile“. O carte încă enigmatică în care sînt înscrise cu o precizie aproape matematică, destinele unor conducători şi popoare, calamităţi naturale şi războaie. O concentrare a celor mai diverse evenimente prin care oamenii şi istoria celor peste 400 de ani aveau să treacă aşa cum le prevăzuse Michel de Nostre-Dame, medic francez si astrolog. În urmă cu doi ani, la Biblioteca Naţională din Roma a fost descoperit un nou manuscris scris de Nostradamus. În cartea sa, „Codul Nostradamus, al treilea război mondial“, Dr. Michael Rathford pretinde că a descifrat noile scrieri şi astfel a aflat că anul acesta se va declanşa o mare conflagraţie mondială care se va sfîrşi abia în 2012.

Profeţii împlinite

Nostradamus s-a bucurat de recunoaşterea talentului său ieşit din comun încă din timpul vieţii. Previziunile pe termen scurt au fost, în marea lor majoritate, corecte. Se apreciază că 70% din profeţiile lui s-au adeverit. Chiar şi momentul propriei morţi l-a apreciat corect. Pînă în prezent au fost identificate mai multe evenimente care ar fi fost prevăzute de Nostradamus în centuriile sale. Arthur Crockett le enumeră în „Profeţiile inedite ale lui Nostradamus“: dominaţia maritimă a Marii Britanii vreme de aproape trei secole, moartea lui Giordano Bruno, revolta anti-comunistă din Ungaria, moartea lui J. F. Kennedy, căderea zidului Berlinului, războiul din fosta Iugoslavie, atacul de la 11 septembrie 2001.

Documentul secret

În 21 de ani de studiu al Centuriilor, americanul Michael Rathford n-a reuşit să descopere o cheie originală de interpretare a profeţiilor lui Nostradamus. În schimb, cînd a dat peste documentul îngropat vreme de 400 de ani în arhivele Librăriei Naţionale din Roma, a avut o revelaţie. O nouă viziune asupra perioadei actuale şi viitoare a prins contur în urma decriptării manuscrisului. Acesta a fost dăruit de Nostradamus fiului său care, la rîndul său, l-a donat Papei Urban VIII. Papa l-a ascuns, de teama persecuţiilor Inchiziţiei Spaniole, asigurîndu-se că umanitatea nu îl va descoperi pînă nu va fi suficient de evoluată pentru a-l descifra. Acest timp, se pare că a sosit. Rathford a combinat metodele de analiză tradiţionale cu altele mai sofisticate şi a ajuns la concluzia că trăim „Era Necazurilor“. Cea mai detaliată perioadă este cea dintre 2006 şi 2012, ani plini de războaie, disperare, dar şi speranţă. Dar acesta nu va fi sfîrşitul lumii.

Cearta marilor puteri

„Codul lui Nostradamus“ vorbeşte de viitor. Astfel, se anticipează că al treilea război mondial va izbucni anul acesta şi va dura pînă în 2012. Rathford spune că, în Centuria II, Catrenele 35 şi 48, Nostradamus prezice că, din cauza greşelii unui lider politic important va avea loc un incident internaţional. Se vor răci relaţiile dintre două mari state, unul din ele fiind SUA. Preşedintele respectiv va regreta şi va încerca să-şi repare greşeala. Dar va fi înlăturat de cei care vor să-i ia locul. Va ajunge în pragul sinuciderii, fiind eliminat din politică, economie, viaţa socială. Ambele state vor avea de pierdut, dar un al treilea va avea de cîştigat. Situaţia va lua amploare atunci cînd va interveni al treilea stat, un inamic al SUA, şi astfel întreaga planetă va ajunge să stea pe un butoi de pulbere.

Vremea dezastrelor

În Centuria IV, catrenul 67, se spune că o cometă foarte luminoasă, necunoscută pînă atunci, va apărea pe cer. Acest eveniment va coincide cu importante schimbări geologice, cutremure şi erupţii de vulcani care vor bloca accesul populaţiei la apă. Calamităţile vor aduce foamete, secetă, shimbări sociale. Ţările prospere şi puternice, în special cele din vestul Europei, vor cunoaşte decăderea. Vor fi dezbinate de lupte civile şi tulburări sociale, cînd oamenii vor migra spre zonele cu apă, prielnice culturilor agricole. Cutremure şi inundaţii serioase vor genera conflicte între state. SUA va fi ruinată în încercarea de a face faţă dezastrelor. Trei alte mari naţiuni vor trimite ajutoare supravieţuitorilor din SUA în încercarea de a-i ajuta, dar acţiunile umanitare vor fi de fapt tentative de ocupaţie.

Musulmanii aruncă arma nucleară

Mai ales Europa Centrală şi de Sud, Orientul Apropiat şi partea estică a Mediteranei vor fi afectate de inundaţii, se spune în Centuria VIII, catrenul 29. Guvernele locale nu vor putea face faţă, populaţia înspăimîntată va fi vulnerabilă şi uşor de manipulat. În multe zone, pentru a opri tulburările şi jafurile, va fi instaurată legea marţială. Orientul Mijlociu va fi ferit de dezastre şi va sări în ajutorul ţărilor sinistrate, dar de fapt, va implementa spioni şi va înrobi aceste popoare. Centuria 11, catrenele 3 şi 4 prevestesc că, în timpul tulburărilor permanente din Orientul Mijlociu, unul dintre lideri va intra în posesia armei nucleare şi nu va ezita să o folosească. Riposta va fi, la rîndul ei, tot cu arme nucleare, din partea unei ţări care are ieşire pe coasta mediteraneeană. Una din bombe va cădea în apa Mediteranei, ucigînd toţi peştii. Căile de acces vor fi întrerupte. Popoarele care depind de comerţul cu acel stat, vor ajunge să consume peştii otrăviţi. Aceste nenorociri se vor petrece în apropierea coastei mediteraneene, într-o zonă cu stînci închise la culoare.

Franţa şi Italia, distruse

Arma nucleară aruncată într-una din ţările Orientului Mijlociu va reaprinde războiul. Ţările europene vor încerca să intervină, interesate mai mult de aprovizionarea cu petrol. Amestecul europenilor îl va enerva pe cel care a aruncat bomba nucleară şi îl va determina să facă uz şi de restul arsenalului său, lovind partea sudică a continentului. Coasta europeană a Mediteranei, în zona Italiei, Franţei, va fi aproape de nelocuit. Centuria II, catrenul 62 spune că moartea conducătorului unui mare stat va coincide cu apariţia unei comete, care va fi vizibilă foarte clar în acele vremuri. Ţara acelui conducător se află în Orientul Mijlociu. Moartea lui şi răspîndirea foametei vor provoca declanşarea a numeroase revolte. Ele vor coincide cu apariţia cometei şi vor continua timp de 500 de zile.

Războiul submarinelor

Centuria II, catrenul 48 descrie detalii de război. Rachetele vor cădea în partea sudică a Oceanului Atlantic, în apropierea unui submarin rusesc. Comandantul submarinului va deschide focul asupra unui vas de suprafaţă american. Centuria III, catrenul 60 prevesteşte că un tînăr bărbat de culoare va deveni liderul ţărilor lumii a treia. Principalul lui scop este unirea mai multor ţări pentru a putea lupta contra superputerilor. Teatrul de conflict va fi în Estul Europei şi în Orientul Mijlociu, în zona Mărilor Adriatice şi Caspice şi în estul Mediteranei. Israelul va fi şi el implicat. Nu va învinge niciuna din tabere, dar lupta va ajuta la pregătirea terenului pentru Antichrist.

Albii şi albaştrii

Centuria II, catrenul 95 arată că zonele agricole importante vor îngheţa. Oamenii vor fugi spre locuri prielnice vieţii, dar pline de disensiuni şi lupte. Drept urmare a panicii populaţiei şi deciziilor incompetente ale guvernelor se va acumula un stres considerabil în rîndul populaţiei. Deciziile greşite vor conduce la dezastre majore. Statele Unite şi Anglia vor fi cele mai afectate. Într-o simulare a stării de război, între Marea Britanie şi alte ţări europene, va apărea o eroare care va transforma totul într-o situaţie reală de război. Se vor arunca bombe.
Echipele vor fi denumite albii şi albaştrii, se spune în Centuria II, catrenul 2.

Antichristul în Iran

Preşedinţii SUA vor încerca să extindă graniţele ţării se spune în Centuria VII, Catrenul 41. Populaţia va fi nemulţumită şi se va revolta înaintea alegerilor. Va porni un fel de război civil, dar se vor organiza noi alegeri şi la Casa Albă se va instala un candidat acceptabil. „Antichristul se va muta în Iran, printr-un şiretlic asupra şeicului, cu ajutorul oamenilor de la curtea lui. Antichristul îl va distruge declanşînd un război civil. Se va folosi de un lider iranian loial şeicului. Acesta va fi asasinat odată cu atacarea Iranului. Oamenii şeicului vor trece de partea Antichristului“, traduce americanul din Centuria II, Catrenele 23 şi 81. Antichristul va obţine puterea în Orientul Mijlociu. Apoi, se va orienta către zona Mediteranei, după ce îi va aduce pe africanii din Nord, simpatizanţi ai culturii lui, de partea blocului din Asia. Noul document nu contrazice scrierile anterioare ale lui Nostradamus. Aduce doar detalii inedite. Catrenele acoperă evenimentele pînă în 7 iulie 2993, dată posibilă a sfîrşitului lumii.

Alchimist şi astrolog

• Pe mormîntul lui Michel de Nostre-dame scrie: „A murit la Salon în anul 1556. Posteritate, nu-i tulbura dulcea odihnă!“. Se pare că dorinţa nu i-a fost respectată, de atunci şi pînă astăzi fiind necontenit pomenit. Născut la 14 decembrie 1503, în Franţa, Nostradamus a fost cunoscut şi cînd trăia şi azi ca „prezicător“. Provenea dintr-o familie de negustori bogaţi. A studiat matematicile şi medicina. Ca medic, s-a oferit voluntar să îngrijească victimele ciumei, boala care avea să-i răpună mai tîrziu prima soţie şi cei doi copii. Multă vreme a fost un medic oarecare, pînă cînd a experimentat cu succes noi medicamente pe bază de plante. Nostradamus a rămas în istorie datorită Centuriilor sale, prima ediţie fiind datată 3 mai 1555. Însă debutul a fost cu trei ani mai devreme cu un „Tratat despre prăjituri şi farduri“. Pasionat de alchimie, el a pus la punct o serie de reţete pentru „prăjituri medicamentoase“. Dar Nostradamus a fost interesat şi de studiul astrelor, pasiune moştenită de la străbunicul său. Tot prevestind starea meteo la curtea Cahterinei de Médicis, i-a venit ideea să facă predicţii şi pentru viitorul îndepărtat. Centuriile sînt scrise într-un limbaj codat. Acesta este motivul pentru care decriptarea lor dă naştere a zeci de variante.

Invadatori din Asia

• Românul Vlaicu Ionescu, un interpret celebru al scrierilor lui Nostradamus, confirmă iminenţa unui al treilea război mondial. Decriptînd catrenele prezicătorului, Ionescu spune că „Europa va fi invadată de o coaliţie arabo-chineză, iar războiul va începe la nordul şi la sudul Mării Negre, ceea ce va afecta şi România, însă nu foarte grav, pentru că ţara noastră, aşa cum Nostradamus a spus-o în repetate rînduri, este protejată de voinţa divină“. Războiul va fi devastator, dar nu va duce la sfîrşitul lumii. Jean-Claude Bernard confirmă faptul că Nostradamus a prezis în catrenul 8-99 că trei lideri „vor prelua puterea la Roma“. Unul va fi rus, celălalt asiatic şi al treilea musulman. Salvarea omenirii va fi un rege născut la eclipsa din 1999. Vlaicu Ionescu crede că va domni în Franţa, în jurul anului 2022 şi va deveni spaima invadatorilor asiatici.

Trei antichrişti

• Cele mai vehiculate profeţii ale lui Nostradamus se referă la dictatorii lumii. Primul dintre ei ar fi Napoleon Bonaparte. „Născut lîngă Italia“, acesta va deveni, dintr-un simplu soldat, împărat. Îşi va trimite armata în Rusia, va lăsa în ruină un oraş (Moscova), iar în timpul retragerii mulţi dintre soldaţii lui „vor muri în teritoriul alb“. Predicţiile vorbesc despre „prinţul învins trimis în Elba“, după înfrîngerea „prin marele efort al forţelor străine“ (Waterloo). Al doilea antichrist ar fi Hitler (Hister): „un om pătat de crime“, „cel mai mare duşman al rasei umane“. După ce va cîştiga de partea lui mulţi oameni, acest „căpitan al Germaniei“, care nu va respecta nici o lege, va oferi omenirii doar „lacrimi, foc, sînge şi război“. Moartea dictatorului, „lîngă Rhin“, va rămîne sub semnul incertitudinii. Al treilea antichrist va fi un credincios al lui Mohammed, din Orientul Apropiat, care se va război cu Europa. Invazia va declanşa al treilea război mondial. Omenirea va fi ameninţată cu distrugerea totală. Războiul se va sfîrşi cînd liderii a două mari puteri de la Polul Nord (Rusia şi SUA) vor deveni prieteni.

Cavalerii Templieri - trădători ai creştinismului ?

Povestea decaderii celui mai puternic, mai bogat si mai influent ordin cavaleresc medieval bantuie secolele, pe masura ce din ce in ce mai multi istorici si cercetatori incearca sa descifreze misterele in care este invaluita. Au fost, cu adevarat, templierii slujitorii satanei sau complotul distrugerii lor este o masinatiune pusa la cale de regii europeni impreuna cu papalitatea? Exista in randul Ordinului un asa-numit Templu Negru, format dintr-un grup de mari initiati gnostici – adevaratii conducatori ai Cavalerilor, care au continuat sa traiasca in secret vreme de veacuri, pentru a renaste in Masonerie – sau intreaga conspiratie a distrugerii Templului a fost savarsita din ratiuni politice si financiare, iar povestea templierilor s-a stins odata cu arderea pe rug a ultimului lor Mare Maestru, Jacques de Molay?

De la Sarmani Cavaleri ai lui Hristos…

Cruciatii cuceresc Ierusalimul in 1099, iar 20 ani mai tarziu, doi veterani ai primei cruciade, Hugues de Payns si Godfrey de Saint-Omer, infiinteaza impreuna cu alti sapte cavaleri un Ordin de calugari-razboinici a carui menire este aceea de a-i proteja pe numerosii pelerini care incep sa soseasca in Orasul Sfant. Baudouin al II-lea de Boulogne, regele Ierusalimului, le stabileste resedinta in moscheea Al-Asqa (foto), ridicata pe ruinele esotericului Templu construit de Solomon in jurul anului 950 i.Hr.

Templul era venerat deopotriva de evrei (conform Vechiului Testament, Solomon il construise pe baza indicatiilor sacre primite de la Dumnezeu, iar aici a fost pastrat Chivotul Legamantului), de crestini (aici copilul Iisus ii uimeste pe invatati cu stiinta sa despre Dumnezeu) si de musulmani (aici se afla profetul Mahomed in momentul in care un arhanghel il duce in ceruri). Templierii resimt puternic influenta multiculturala a acestui loc, adoptand o deschidere neasteptata fata de musulmani si intelegand necesitatea coexistentei cu o civilizatie cel putin la fel de complexa si de dezvoltata precum cea europeana.

Pe plan militar, arabii erau superiori cruciatilor, infrangerile de la inceput explicandu-se numai prin curajul nebun al Cavalerilor, conjugat cu numeroasele lupte interne si rivalitati dintre seici; cultural, Islamul stalucea prin Averroes, care-l redescoperise si-l comentase pe Aristotel, Al Schwarishmi – parintele algebrei, Avicenna care revolutiona medicina precum si numerosi poeti, chimisti, astronomi si arhitecti. Miscare politica extrem de abila – inca din 1119, primul an al existentei Ordinului Cavalerilor Sarmani ai lui Hristos si ai Templului lui Solomon, templierii stabilesc legaturi cu arabii, incheie pacturi, devin garanti ai diverselor tratate dintre regii crestini si conducatorii musulmani si chiar ajung sa primeasca fii de seici in Ordin.

Ordinul este recunoscut pentru cinstea si milostenia sa. Izvoarele epocii lauda devotamentul si simplitatea templierilor: “Nu ii vezi niciodata pieptanati, foarte rar se spala, au barba neingrijita si duhnesc de mizerie” – un portret demn pentru orice darz luptator al Spiritului, imun la cele lumesti. Aceasta imagine avea sa dureze, insa, numai primii noua ani de existenta ai Ordinului.

Ordinul devine din ce in ce mai popular in randul aristocratiei europene – inca de la bun inceput era puternic ierarhizat: pentru ca un tanar sa imbrace peste zale mantia alba cu cruce rosie, trebuia sa fie de sange nobil din partea ambilor parinti. Conducatorul suprem al templierilor, Marele Maestru, avea 4 cai si 4 scutieri, Comandorii, Marii Preoti si Calugarii-Inspectori capatau 3 cai si 2 scutieri, in vreme ce Cavalerii simpli aveau dreptul la 2 cai si niciun scutier. Ordinul era completat de sergenti si turcopoli (soldati de origine umila, de obicei indigeni) care formau, de fapt, grosul fortei Ordinului, fiind de pana la 10 ori mai numerosi decat Cavalerii.

Toate aceste avantaje, dimpreuna cu promisiunea unei vieti virtuoase, dar plina de aventuri, i-au determinat pe numerosi fii de nobili europeni sa-si doreasca sa faca parte din Ordin, iar pe masura ce numarul acestora a crescut, sustinatorii Ordinului au devenit din ce in ce mai multi. Printre acestia se numara si abatele de Citeaux, Bernard din Clairvaux, unul dintre cele mai influente personalitati ale epocii, care isi asuma cauza calugarilor-soldati, le desavarseste Regulamentul si provoaca convocarea Conciliului de la Troyes din 1128, prin care templierii sunt recunoscuti oficial de catre Biserica catolica si devin supusii directi ai Papei.

… la veritabili bancheri corporatisti ai Evului Mediu

Noul statut aduce intr-o perioada extrem de scurta schimbari majore in economia Ordinului. De la recunoasterea de catre Papa, donatiile incep sa curga in valuri – credinciosii de pe tot cuprinsul Europei occidentale doresc sa participe activ la recucerirea Pamantului Sfant (iar daca nu o pot face cu sabia in mana, se gandesc ca si banii pentru o cauza nobila sunt buni). Donatiile capata inclusiv forma de drepturi senioriale, unele foarte profitabile, precum pamanturi, castele, fortarete si chiar orase intregi. Incet-incet, Ordinul se extinde precum o caracatita in randul intregii Europe catolice, ajungand administratorul unor sume colosale care fac din el un fel de imperiu financiar multinational, echivalentul unei corporatii moderne.

Sigiliul lor – doi calareti pe acelasi cal, ceea ce simboliza saracia – nu-i impiedica sa constuiasca, la Ierusalim, grajduri pentru 2.000 de cai si 1.500 de camile. De asemenea, uitand de episodul biblic in care Iisus ii alunga pe negustori din Templu, templierii isi creaza un birou de schimb pentru pelerini si incaseaza camata. Vazand ca aceasta afacere este extrem de profitabila, Ordinul o extinde in toate comandamentele sale – prin aceasta decizie, practic, punandu-se bazele unor institutii echivalente cu bancile moderne.

Marea inventie financiara a Ordinului este scrisoarea de schimb, care functioneaza pe principiul unei carti de credit – se emitea o polita pe numele unui pelerin care, de exemplu, depune bani, bunuri sau obiecte de valoare la Paris. Acesta poate calatori linistit, fara frica hotilor sau costuri suplimentare de escorta si de transport, pana la Ierusalim, unde in baza scrisorii isi retrage, evident cu o anumita dobanda, suma sau contravaloarea obiectelor depuse la Paris. Intr-o epoca in care orice activitate bancara era prohibita de Biserica,uriasele avantaje financiare ale templierilor le asigura acestora o dezvoltare si o prosperitate fara precedent. La toate acestea se adauga practica conform careia tinerii nobili care aspira sa devina Cavaleri sa-si doneze intreaga mostenire, odata cu primirea in Ordin.

In secolul al XIII-lea, aproape toti marii aristocrati ajung sa-si incredinteze in perioade de restriste avutul Cavalerilor. Intrucat cuvantul templierilor era socotit mai sigur decat al multor regi, Fortareata Templului din Paris primeste sa pastreze cu dobanda bani gheata, dar si obiecte de valoare. Bijuteriile Coroanei Angliei si tezaurul Frantei au stat vreme de decenii in custodia Cavalerilor. Veritabilele contracte de trezorerie sau imprumut pe care Ordinul le semneaza cu clientii sai de os nobil sau sange albastru au, in mare parte, aceleasi clauze precum cele moderne – dobanda, penalitati, bonusuri de fidelitate etc.

Nu in ultimul rand, Regulamentul le confera templierilor niste privilegii extraordinare: Ordinul era scutit de dari si de impozite, insa putea sa perceapa dupa bunul plac asemenea taxe; nu raspundea in fata justitiei laice, nici a celei bisericesti – Cavalerii puteau fi judecati numai de Maestri templieri sau (simbolic) de Papa, in schimb aveau dreptul de a condamna la moarte si de a judeca numeroase delicte; Cavalerii nu se confesau decat preotilor care faceau parte din Ordin; Marele Maestru avea de facto statutul unui print pan-european, iar alegerea sa nu era supusa niciunei ratificari exterioare templierilor. Pe masura ce anii trec, dependenta templierilor fata de Papa devine una simbolica, astfel ca organizatia are privilegiile unei adevarate puteri suverane, luandu-si si numele de Ordo Supremus Militaris Templi Hierosolymitani – Ordinul Suprem si Militar al Templului din Ierusalim. Numeroasele bogatii si feude raspandite prin toata Europa fac ca, la apogeul organizatiei, Ordinul sa devina cea mai mare putere financiara europeana din intreg Evul Mediu, cu un profit anual de 800.000 de livre, echivalentul a 1 miliard de euro din prezent! in conditiile in care venitul anual al majoritatii regatelor era de 10 ori mai mic.

O organizatie invaluita in mistere

Pe masura ce Ordinul a ajuns la maturitate, in interiorul sau s-a format un veritabil cult al secretului: consfatuirile Maestrilor erau inaccesibile cavalerilor, intreaga corespondenta a organizatiei era criptografiata, iar Regulamentul – copiat in putine exemplare – nici macar nu era cunoscut pe indelete de catre simpli cavaleri. De altfel, influenta locului asupra Ordinului a fost coplesitoare, Asia de Sud-Vest fiind in acele timpuri intr-o continua si clocotitoare efervescenta mistica, un creuzet al sincretismelor religioase si a hermetismului, un loc in care neopitagoricieni, neoplatonicieni, gnostici, crestini, evrei si musulmani veneau zi de zi in contact unul cu celalalt, impartasindu-si credintele si inraurindu-se reciproc.

Templierii au fost indubitabil crestini – luptandu-se pana la moarte in numele credintei si fiind custozii unor relicve sfinte, precum giulgiul lui Iisus sau patibulum-ul (stalpul orizontal al) crucii pe care a fost rastignit Mantuitorul – insa, multi istorici estimeaza, astazi, ca credinta lor a fost inevitabil alterata (de altfel, un tanar templier scria laconic intr-o scrisoare trimisa acasa: “Am devenit orientali”). Cat de mult a imbratisat Ordinul gnosticismul ramane o dilema inca nerezolvata, insa tocmai curentele mistice care tulburau aliniamentul cu doctrina catolica au fost o parghie abil folosita de catre inchizitorii care i-au condamnat de erezie si satanism. Pe de alta parte, cei mai multi Cavaleri si chiar Maestri (in frunte cu ultimul Mare Maestru al Ordinului, Jacques de Molay) erau analfabeti, iar asemenea subtilitati religioase le erau, teoretic, inaccesibile.

Tocmai din acest motiv, s-a speculat ca in interiorul organizatiei s-a format o conducere din umbra, un Templu Negru, puternic influentat de esoterismul islamic si de gnosticism, un grup de initiati care chiar daca in esenta ramaneau crestini, impartaseau o credinta si o dogma radical diferita fata de cea propagata de catolici. Astfel se explica blasfemiile incredibile de care templierii au fost acuzati spre sfarsitulul anului 1307, dupa arestarea lor. Scuipatul crucii era o practica gnostica prin care se sublinia ca adevaratul Dumnezeu se afla in ceruri, nu intr-o bucata de lemn (de asemenea, gestul dadea seama si de porunca biblica: Sa nu-ti faci chip cioplit!); inchinarea la un idol pagan, Baphomet, era un ritual de cunoastere divina, prin care se sfida dogma Sfintei Treimi – o erezie politeista in ochii gnosticilor – si se reafirma credinta intr-un singur Dumnezeu; sarutul pe gura intre barbati (practica obligatorie in cadrul ceremoniei de primire in Ordin a tinerilor Cavaleri) simboliza unirea spiritelor – o garantie morala de fidelitate si supunere.

Dulcele declin al refugiului in lux

Desi templierii au purtat niste batalii remarcabile, cea mai faimoasa dintre toate fiind cea de la Montgisard (pictura, jos), petrecuta pe 25 noiembrie 1177, cand un palc de 500 de cavaleri au tinut eroic piept armatei lui Salah ad-Din (Saladin) de 26.000 de oameni, obligandu-l pe marele sultan arab sa se retraga, Ordinul nu a jucat niciodata rolul unei armate – structura aristocratica si Regulamentul sau strict nepermitandu-i din start acest lucru –, ci a avut, mai degraba, atributiile unei forte de elita, gardian al pacii si mediator intre numeroasele factiuni crestine si musulmane.

Incepand cu a doua jumatate a secolului XII, armata lui Saladin devine din ce mai puternica, iar in 1187 se produce dezastrul – Ierusalimul este pierdut. Desi liderul arab este inimos – nu permite comiterea niciunui abuz sau masacru, respecta bisericile si le da crestinilor un ragaz de 40 de zile sa paraseasca orasul, fata de templieri – calugari-razboinici – aplica legea razboiului sfant, a jihadului, lasandu-le sa aleaga: ori se convertesc la Islam, ori sunt decapitati. In treacat fie spus, Marele Maestru de atunci, Gerard de Ridford a fost in cele din urma eliberat, iar Saladin nu era omul exceptiilor…

Arabii cuceresc noi teritorii, are loc invazia turca, apoi cea mongola, iar Comandamentul Suprem al Templierilor este nevoit sa fie mutat din ce in ce mai in nord-vest, mai aproape de Europa. Puterea militara a organizatiei se estompeaza, iar in cruciadele care urmeaza pentru recucerirea Ierusalimului, toate incheiate cu umilinte si esecuri usturatoare, templierii se implica exclusiv pentru a-si urmari interesele politice si financiare, indepartandu-se sensibil de Franta, tara de origine a Ordinului, si apropiindu-se de Anglia si Germania.

La inceputul secolului XIII, organizatia infiintata pentru a proteja Orasul Sfant ramane practic fara misiune in Orientul Mijlociu – ar fi putut continua lupta in Spania si Portugalia, tari ocupate de arabi, insa cu abilitatea diplomatica specifica evita sa mai porneasca la razboi impotriva Islamului. Prin urmare, Ordinul se intoarce in Franta unde isi atrage rapid oprobiul multimilor, din chiar prima zi in care Marele Maestru Jacques de Molay isi face intrarea in Paris precum un mare sultan oriental cu 160 de Cavaleri, sclavi negri si 12.000 de camile arhiumplute cu aur, argint si bijuterii. Din moment ce sansele de eliberare a Ierusalimului erau nule si cruciadele luasera sfarsit, oamenii incep sa se intrebe la ce (mai) foloseste aceasta imensa avere Ordinului de 15.000 de cavaleri si peste 100.000 de personal auxiliar?

Complotul regelui ambitios

Opulenta Ordinului si Regulamentul sau care confera organizatiei privilegiile unui stat in stat nu sunt defel pe plac Regelui de Fier, Filip cel Frumos, un campion al suveranitatii nationale care avusese taria sa-si trimita cancelarul, fidelul Guillame de Nogaret, sa-l palmuiasca pe Papa Bonifaciu al VIII-lea, in momentul in care acesta ceruse regelui sa scuteasca clerul francez de taxe. In ciuda aversiunii pe care o avea fata de templieri, Filip cel Frumos se imprumuta de trei ori de la Ordin, ajungand in pragul anului 1307 sa fie practic inglodat in datorii. De asemenea, incercand sa controleze cat de cat activitatile templierilor, regele isi exprima dorinta de a intra in Ordin, dar este refuzat politicos de catre Marele Maestru, o ofensa de neiertat. Nu in ultimul rand, la urechile lui Filip ajung zvonuri conform carora Ordinul ar dori sa intemeieze in Franta un stat monahal, pe modelul celui infiintat de Teutoni in Prusia. Toate aceste aspecte fac Ordinul indezirabil in ochii regelui; Filip al IV-lea, profitand de un papa-marioneta, Clement al V-lea, insarcinandu-l pe omul sau de incredere – Nogaret – sa pregateasca distrugerea templierilor.

Masinatiunea este pusa in miscare de catre Esquieu de Floryan, fostul comandant al comanderiei Templului de la Montfaucon, exclus din Ordin, care-i furnizeaza lui Nogaret marturii scrise din care reiese ca templierii practica in secret scabroase ritualuri profanatoare. Prevalandu-se de o cerere a Marelui Inchizitor al Frantei, dupa ce isi pregateste indelung si minutios armata pentru aceasta operatiune, pe 13 octombrie 1307, regele ii aresteaza pe toti templierii de pe teritoriul regatului. Stupefiati de ceea ce li se intampla, foarte putini templieri protesteaza, si mai putini lupta – acestia sunt ucisi pana la ultimul.

Cei mai multi Cavaleri ajung pe mana Inchizitiei, in beciurile careia sunt torturati sistematic, cu salbaticie si mult sadism, si recunosc toate invinuirile aduse: l-au renegat pe Iisus, au practicat sodomia, s-au inchinat diavolului.In paranteza fie spus, la numai 12 zile de la arestare, lasul Mare Maestru Jacques de Molay le cere Cavalerilor sa-si marturiseasca pacatele pentru a-si usura constiinta – apoi, revine tardiv asupra acestui ordin. Filip al II-lea orchestraza cu multa dibacie un adevarat circ de invinuiri, procese, torturi si retractari, Marele Maestru jucand de fiecare data in contratimp, adoptand atitudini prostesti, neintelegand gravitatea situatiei si chiar refuzand sa-si apere Ordinul. “Sunt un simplu cavaler analfabet”, avea sa marturiseasca de Molay.

O luna mai tarziu, pentru a-i feri pe templieri de persecutii similare in restul Europei, Clement al V-lea ii scoate pe invinuiti de sub jurisdictia regelui si-i plaseaza sub cea bisericeasca, insa, in vara lui 1308, dupa ce interogase el insusi cativa Cavaleri, revine asupra deciziei, iar torturile se reiau si confesiunile de vinovatie curg in valuri. Este de notat faptul ca templierii din Anglia, Portugalia, Spania si Germania nu au suferit aceste suplicii – multi dintre ei au fost judecati si achitati de tribunalele publice, disparand apoi, cel putin pentru cateva secole, din istorie.

In 1311, Clement al V-lea convoaca un conciliu la Vienne si aboleste Ordinul Templului, “nu sub forma unei sentinte definitive, ci cu titlu provizoriu”. Cu alte cuvinte, Ordinul este temporar suspendat, fara a fi condamnat, un provizorat care tine pana in zilele noastre. De asemenea, Papa ii judeca pe principalii demnitari ai Ordinului – Marele Maestru Jacques de Molay, Marele Inspector Hugues de Pairaud, preceptorul de Acvitania, Geoffroy de Gonneville, si preceptorul de Normandia, Geoffroy de Charnay. Intrucat toti patru isi recunoscusera vina in mod public, au fost condamnati la inchisoare pe viata, dar la pronuntarea sentintei, primii trei isi retrag brusc si vehement acuzatiile.

“Pacatul meu este ca am tradat Ordinul pentru a-mi salva viata. Ordinul Templului este sfant si pur! Toate acuzatiile aduse lui sunt false, la fel cum false sunt si marturisirile templierilor!” ar fi spus intr-un necaracteristic acces de curaj de Molay. Neavand alta solutie, judecatorii ecleziastici ii dau pe mana regelui. Acesta convoaca consiliul si, fara sa piarda o secunda, hotareste ca cei trei sa fie ucisi in aceeasi zi ca eretici care si-au retractat confesiunea pacatelor. Pe 18 martie 1314, la ceas de seara, ei sunt arsi pe rug in piata Ile de la Cite din Paris. De Molay (desen) cere sa fie legat pe rug in pozitie de rugaciune, cu mainile impreunate si fata spre catedrala Notre-Dame. Dupa ce focul este aprins, legenda spune ca Marele Maestru i-a blestemat pe Filip cel Frumos si pe Clement al V-lea. Cert este ca artizanii distrugerii templierilor aveau sa moara amandoi in acelasi an – papa la numai cateva saptamani de la moartea Marelui Maestru, iar regele spre sfarsitul toamnei.

Mostenirea Templului

Ordinul Templului distrus de Filip cel Frumos in 1307 nu este acelasi care a luptat pe Pamantul Sfant timp de doua secole, si care, in cele din urma, a fost nevoit sa renunte la misiunea sa, suferind pierderea celor mai buni membri. Este doar umbra stralucitului Ordin, o organizatie decadenta in cautarea unei reconvertiri pe care nu a mai fost capabila sa o duca la bun sfarsit. Pe de alta parte, procesul intentat Templierilor este unul in acelasi timp politic si religios, insa am gresi daca am crede ca al doilea aspect este un simplu camuflaj pentru cel dintai. Cercetatorii Gerard si Sophie de Sede noteaza in lucrarea L’Occultisme dans la politique:

“Ordinul insusi avea o dubla fata, aspect dezvaluit fiind chiar in Regulamentul sau: « Din viata noastra nu vedeti decat coaja care se afla in exterior, dar nu banuiti puternicele precepte care se afla inlauntru ». Adevaratii sefi, in mod intentionat anonimi, ai acestei tehnocratii ocultiste se ridicau deasupra epocii lor. Dupa cum a scris Michelet : « Ideea de Templu, mai inalta si mai generala chiar decat aceea de Biserica, planeaza pe deasupra oricarei religii – Biserica imbatraneste, dar Templul ramane mereu tanar. » Tot asa precum el se situa deasupra Bisericilor, Templul se plasa si deasupra statelor; in numele unei meta-istorii, el nutrea un imens plan de organizare a lumii civilizate. Aceasta din urma avea nevoie de asa ceva: Orientul si Occidentul se sfasiau reciproc; Europa era un spatiu inchis unde se infruntau, pe de o parte, regi si feudali, pe de alta, regii intre ei; deosebirea dintre spiritual si temporal nu mai era respectata; Biserica intervenea in guvernarea statelor, iar acestea in modul de organizare al Bisericii. Acestor rivalitati haotice, maestrii templieri din umbra le opuneau ideea unei sinarhii, adica a unei ordini sociale in care diferitele puteri, exercitandu-se fiecare in sfera sa, nu s-ar fi suprapus. Pentru a garanta acest echilibru, ei visau la un domnitor al pamantului, arbitru suprem al sefilor politici si religiosi, ales de catre un consiliu al inteleptilor”.

Este greu de crezut ca la peste 700 de ani de la stingerea Ordinului, influenta Templului ramane inca atat de puternica. Totusi, daca privim dintr-o cheie conspirationista o anumita inlantuire de evenimente istorice – nasterea Masoneriei in secolul XVII, izbucnirea revolutiilor de independenta si emancipare din secolul XVIII-XIX, formarea marilor corporatii transnationale, explozia globalizarii si a institutiilor politice si financiare mondiale (ONU, NATO, Uniunea Europeana, Banca Mondiala, FMI etc.) in secolul XX, ipoteza este pe cat de halucinanta, pe atat de seducatoare…

Surse: Histoire mysterieuse des templiers, Laurent de Vargas; L’occultisme dans politique, Gerard et Sophie de Sede

sursa : descopera.ro