Între marile personalităţi care au observat veridic fenomenul / procesul, se află şi G. Călinescu: «Invazia romană, căci invazie a fost oricât am colora-o, ne-a lăsat o limbă nouă şi mult sânge din acele părţi ale Imperiului care nu ne erau propriu-zis străine. Traian însuşi era un iberic. Prin penetraţia romană nu s-a născut un popor nou ci un popor foarte vechi s-a modificat prin înrâurirea altuia mai nou.» (CIlr, 14).
Spaţiul Pelasgo-Daco-Thraciei dintre orizonturile anilor 230 î.H. / î.e.n. şi 150 / 250 d.H., aflat sub pecetea stilistică a Zalmoxianismului, prima religie monoteistă din istoria spiritualităţii universale, a fost spaţiul-matcă al poporului Valahilor (Dacoromânilor), s-a constituit în vatra Valahimii (Dacoromânităţii).
După informaţiile transmise de la Herodot (Istorii, IV, 17 sqq.), Ephoros ş.a., limita estică veridică a spaţiului pelasgo-daco-thracic a format-o fluviul Nipru / Boristene (Borysthenes <>boristena / boriştean, „care borăşte, varsă, inundă“) şi ţărmul nordic, nord-vestic, vestic, sud-vestic şi sudic al Mării Getice / Negre (Pontul Euxin), de la Marea Masageţilor / Azov şi Crimeea (Chersonesul Thracic / Tauric), inclusiv, până la Golful Sinop(e). Nu luăm în consideraţie şi spaţiul pelasgo-daco-thracic al Masageţiei1, dintre Nipru şi Volga, dintre Marea Getică / Neagră şi Marea Caspică, până la fluviului Araxes / Aras, „ţară de râuri / munţi“ subordonată Cogaionului / Sarmizegetusei. Este vorba despre Masagaetia / Masageţia din vremea înţeleptei regine thraco-daco-getice, Tomyria / Tomyris, cea care – în anul 529 î.H. – în fruntea puternicei armate a „ţării de râuri / munţi“ respective, a anihilat armata împăratului persan Cyrus, ce invadase Masageţia, însuşi Cyrus pierind pe pământurile masagete, în cumplita bătălie de la nordul fluviului Araxes / Aras (cf. Herodot, Istorii, I, 214 / HIst, I, 115). Între orizonturile anilor 230 î.H. şi 150 / 250 d.H., spaţiul Masageţiei era deja un „creuzet thraco-scito-gotic“.
„Primii locuitori“ de la «portul Borystheniţilor», Olbia (azi, la sud-vest de oraşul ucrainean Nicolaev, lângă satul Porutino, către gura fluviului Nipru), erau Callipizii / Carpizii – Thraco-Daci / Geţi estici – atestaţi şi de contemporanul lui Herodot, Hellanicos, şi de contemporanul lui Platon, Eudoxius (cf. HIst, I, 503). În vecinătatea Hylaiei Thraco-Daco-Geţilor-Callipizi / Carpizi sălăşluiau Thraco-Daco-Geţii-Alazoni, înrădăcinaţi bine în valea fluviului Borystene / Nipru, de vreme ce se dovedesc buni agricultori: «Alazonii şi Callipizii (...) seamănă şi se hrănesc cu cereale, precum şi cu ceapă, usturoi, linte şi mei» (HIst, I, 317). Tot Thraco-Daco-Geţi sunt şi «robii Sciţilor», aşa-zişii „Sciţi-Plugari“ / „Agricultori“, aflaţi tot pe Valea Niprului, «mai sus de Alazoni», «cale de trei zile», până la Pripet / Panticapes, şi – potrivit recentelor descoperiri arheologice («legaţi de grupul podolic de tumuli» – HIst, I, 503) – în Podişul Volino-Podolic, unde cultivau grâul, atât pentru ei, cât şi pentru exploatatorii lor, Sciţii Nomazi / „Regali“, rămânându-le grâu şi pentru a-l vinde Elenilor / „Grecilor“. Dincolo de Pripet / Panticapes şi la răsărit de Borystene / Nipru, se situau neamuri „amestecate“, thraco-daco-getice / scitice, ori masagetice, sarmatice etc.: Neurii, Androfagii, Melanhlenii, Gelonii, Budinii ş.a. Lângă aceste neamuri pelasgo-daco-thracice, Sciţii Nomazi / „Regali“ «nici nu seamănă, nici nu ară». Arealul Sciţilor Nomazi / „Regali“ se întindea «spre răsărit, cale de paisprezece zile»; ajungea «spre miazăzi până la Taurida»; Taurida era numele Crimeii, atunci stăpânită de Thraco-Daco-Geţii-Tauri, închinători la Sora Soarelui, Co-Utya / Cotys, din panteonul Pelasgo-Daco-Thraciei arhaice, urmaşii acestora fiind azi în jur de 12.000 de crimeici Valahi (Dacoromâni-Moldoveni – prin „istorii“ s-au mai numit şi „Chersoni“, „Masageţi“, „Goţi mici“ etc.); „scitic“ era ţărmul Lacului Meotic până la «târgul numit Cremnoi» (azi, Taganrog); «câteva triburi de-ale lor ating fluviul Tanais» (Don), după cum ne încredinţează tot Herodot (HIst. I, 318). Între orizonturile anilor 230 î.H. şi 150 / 250 d.H., această limită a spaţiului pelasgo-daco-thracic, a Daciei Zalmoxianismului, devenită limită a spaţiului vlahic (dacoromânesc), nu suferise modificări esenţiale. În arealul Sciţilor de la est de Nipru şi de la Marea Masageţilor / Azov, între populaţiile preponderent pelasgo-daco-thracice, şi în Crimeea pelasgo-daco-thraco-taurică, în primele două secole ale erei noastre, în înţelegere cu Carpodacii / Carpovlahii, ce-şi doreau „vecini de nădejde“ la răsărit, „în calea tuturor migraţiilor“, se stabiliseră Goţii. Pe la anul 250 d.H., Crimeea şi zona de la est de Borystene / Nipru până la Marea Masagetă / Azov alcătuiau „Gothia“ / „Goţia“, o arie cu amestecuri de autohtoni Pelasgo-Thraco-Daci / Geţi şi triburi gotice (vizigote, ostrogote), sarmatice etc.
Graniţa nordică a spaţiului Pelasgo-Daco-Thraciei, retrasă de la Marea Baltică, pornea – între orizonturile anilor 230 î.H. / î.e.n. şi 150 / 250 d.H. – de la Niprul de Sus (Ucraina) către izvoarele Pripetului, peste Vistula, peste Oder şi Elba, până la Pădurea Hercinică (azi Schwarzwald / Baden-Württenberg, Germania), la izvoarele Dunării – sacrul fluviu al celor cu ştiinţa de a se face nemuritori, Dacii / Geţii. Strabon, în Geografia (VII, 1, 3), subliniază că Thraco-Dacii / Geţii au ca vecini la nord / nord-vest, în Pădurea Hercinică şi în afara acesteia, Suebii (populaţii germanice); «partea de miazăzi a Germaniei, de dincolo de Elba – ne încredinţează tot Strabon (op. cit., VII, 3, 1) – este – cel puţin acolo unde se învecinează cu fluviul (Dunărea / Istru) – în stăpânirea Suebilor; urmează teritoriul Dacilor / Geţilor, la început îngust, mărginit la sud cu Dunărea, în partea opusă cu munţii Pădurii Hercinice, cuprinzând şi din munţi o parte; apoi se lărgeşte şi se întinde spre nord până la Tirageţi...» (Fontes, I, 225). Şi Pliniu cel Bătrân, în Istoria naturală (VI, 33 / 39, 219) certifică respectiva graniţă nordică a Pelasgo-Daco-Thraciei, a Daciei Zalmoxianismului, coincizând cu „segmentul al doilea“; vorbind despre Europa „nordică a paralelei a şaptea, începând de la celălalt ţărm al Mării Caspice“ până la Oceanul Atlantic, Pliniu cel Bătrân evidenţiază: «cercetătorii cei mai exacţi dintre cei noi au împărţit restul pământului în trei segmente: unul care porneşte de la Tanais / Don, trece peste Lacul Meotic şi peste Sarmaţi până la Boristene / Nipru»; al doilea segment «cuprinde pe Daci» şi al treilea cuprinde «o parte a Germaniei, Galiile şi ţărmurile Oceanului» (Fontes, I, 407). Pe la mijlocul secolului doilea al erei noastre, Ptolemeu, în Îndreptarul geografic (II, III), relevă între altele şi longitudinea / latitudinea unor aşezări de la graniţa de nord a Pelasgo-Daco-Thraciei / Daciei: Susudava („dava“ / „cetatea“ de sus“; «38030’ / 53050’»), pe Oder, Setidava («440 / 53030’»), sau Selidava, în Polonia de azi, Singone («41030’ / 48015’»), în Slovacia de azi, Clepidava – azi, Kiev, capitala Ucrainei – etc. (cf. Fontes, I, 537 sq.). Între orizonturile anilor 230 î.H. şi 250 d.H. / e.n., limita de nord a spaţiului pelasgo-daco-thracic, a Daciei Zalmoxianismului, devenită limită a spaţiului vlahic (dacoromânesc), nu suferise vreo modificare esenţială.
De la Pădurea Hercinică, limita vestică a spaţiului pelasgo-daco-thracic trecea prin Alpii Răsăriteni, ocolind Noricum (provincie cu amestec de populaţii pelasgo-daco-thracice şi teurisc-celto-germanice etc.) şi apoi coborând la Aquileea (azi, Terzo d’Aquileia – Italia), în Golful Veneţienilor / Eneţilor (cf. Herodot, Istorii, V, 9). De aici, limita vestică / sud-vestică a spaţiului pelasgo-daco-thracic urmărea ţărmul Mării Adriatice, întreg ţărmul de vest al Peninsulei Balcanice, până în Creta. Populaţiile / neamurile illiro-pelasgo-daco-thracice de la Marea Adriatică, din «ţinuturile ilirice», potrivit informaţiilor Geografiei (VII, 5, 1 sq.) lui Strabon, atingeau «Dunărea şi Alpii, dintre Italia şi Germania»; populaţiile pelasgo-daco-thracice / illyrice «încep de la acel lac» – este vorba despre lacul Constance – «alături de care locuiesc Vindelicii, Reţii şi Helveţii»; (...) «amintitul teritoriu (alpino-pannonic / illyric), Dacii l-au prefăcut într-un pustiu, în urma războiului în care i-au biruit pe Boi şi pe Taurisci – seminţii celtice de sub stăpânirea lui Critasiros; Dacii pretind că ţinutul acesta ar fi al lor, cu toate că este despărţit de ei prin râul Parisos – care vine din munţi şi se varsă în Istru / Dunăre» (Parisos = Paar, azi, în Germania); «(...) dar pe cei dintâi (triburile Boiilor) i-au nimicit Dacii» (thraco-pannonici / illyrici, sub conducerea lui Burebista, în anul 60 î.H ./ î.e.n.), «pe câtă vreme cu aceştia din urmă» (Tauriscii „fixaţi“ de Burebista în Noricum), «adeseori au făcut alianţă» (Fontes, I, 245). Puţin mai târziu, în De bello civili (I, 18, 5), se menţionează că «au venit la Cezar (...) şi 300 de călăreţi trimişi de regele Noricului». Pelasgo-Daco-Thracii Illyri şi Pannoni aflaţi în conflict cu Boii / Tauriscii, despre care relatează Strabon, nu erau decât urmaşii Pelasgo-Daco-Thracilor-Sigyni despre care informează mai întâi Herodot, în Istorii (V, 9); fruntariile Sigyniei, „ţara lor de râuri / munţi“, subordonată Cogaionului / Sarmizegetusei, cuprindeau Munţii Banatului şi ai Olteniei, Munţii Dinarici, teritoriul de la Dunărea de Mijloc şi Sava, până la ţărmul Mării Adriatice dintre Scodra şi Golful Veneţienilor; Herodot certifică pentru secolul al V-lea î.H. că «hotarele (Sigyni)lor se întind până în apropierea Eneţilor de la Adriatică» (HIst, II, 31); şi aceşti Thraco-Daci-Sigyni erau vestiţi extractori / prelucrători de metale, producători de arme / lănci; occidentalii europeni, «Ligurii, care locuiesc în părţile de sus, deasupra Massaliei / Marsiliei, dau numele de Sigyni negustorilor cu bucata, iar Ciprioţii numesc aşa lăncile» (– ibid. ; respectivele lănci, sigynele / sighinele sau sighincile, bineînţeles, purtând prin istorii numele producătorilor, Sigynii Daciei de Vest, au o formă specială de „baston de fier cu lance-peniţă în vârf“, fiind folosite şi azi, cu acelaşi semnificant / semnificat, de Valahii (Dacoromânii) din Balta Ialomiţei / Balta Brăilei, îndeosebi de cei de la Giurgeni-Vadu Oii). Pelasgo-daco-thracice erau arile Macedoniei, Epirului, Tesaliei; aria Peloponezului era încă mixtă, pelasgo-thraco-elenă / greacă (Achaea / Ellada); chiar Herodot (Istorii, II, 56) subliniază în acest sens: «(...) Elada – ţinut care mai înainte vreme se numea Pelasgia...» (HIst, I, 158). Între orizonturile anilor 230 î.H. şi 250 d.H. / e.n., această limită a spaţiului pelasgo-daco-thracic, a Daciei Zalmoxianismului, devenită limită a spaţiului vlahic / dacoromânesc, nu suferise vreo modificare esenţială.
Între orizonturile anilor 800 şi 500 î.H., în urma expansiunii helene, în urma breşelor produse în masa Pelasgo-Daco-Thracilor de procesul „grecizării“ şi, îndeosebi, în vremea extinderii Imperiului Persan, limita sudică / sud-estică a spaţiului pelasgo-daco-thracic s-a retras din Anatolia tot mai mult spre Marea Marmara şi Marea Tracică / Egee. Împotriva expansiunii elene / greceşti în bazinul Mării Egee / Mediterane, în bazinul vestic, nord-vestic şi nordic al Mării Getice / Negre, împotriva „grecizării“ sudului Pelasgo-Daco-Thraciei, împotriva cuceririlor şi ameninţărilor Imperiului Persan, Cogaionul / Sarmizegetusa a răspuns prin acei cavaleri salmoşieni, cavaleri ai lui Sol-Ares, deveniţi străluciţi regi („de arme“, subordonaţi, într-o mai mare sau mai mică măsură Cogaionului / Sarmizegetusei) în „ţările de râuri / munţi“ ale Pelasgo-Daco-Thraciei, ale Daciei Zalmoxianismului de Sud / Est, mai precis, în Pelasgo-Daco-Thraco-Edonia (lui Getas), în Pelasgo-Daco-Thraco-Bisalt-Crestona (sub „cumplitul“ / „crudul“ rege zalmoxian al Rodopilor, care l-a respins pe împăratul Xerxes – cf. HIst, II, 337), în Pelasgo-Daco-Thraco-Macedonia (sub regii: Amintă / Amintas, Alexandru, Filip, Filip al II-lea, cel căsătorit – în 339 î.H. – cu Meda, fiica regelui „de arme“, Cotilă / Kothelas, Alexandru cel Mare, Seuţă / Seuthes al III-lea, Lisimac / Lysimah ş.a.), în Pelasgo-Daco-Thraco-Odrisia (sub regii: Teres, Sitalche / Sitalkes, Seuţă / Seuthes I, Medoc / Medokos, Seuţă / Seuthes al II-lea, Hebry-Salmoş / Hebryzalmos, „omul-Soarelui-Moş“ / „Zalmoxis“ al Hebrului / Mariţei, Cotyu / Cotys I ş.a.), în Pelasgo-Daco-Thraco-Sciţia (sub regii Ariapida / Ariapitha – transliterat de Herodot în Ariapeithes, provenind din cuvântul pelasgo-daco-thrac ariapa / hariapa, din care a rezultat valahicul / dacoromânescul arap / harap, negru + suf. -ida / -itha > -iţă – a cărui soţie, Opia / Opoia, era fiica regelui Teres al Daco-Thraco-Odrisiei –, Schilă / Skyles – < ski- „spin“ + suf. aug. pelasgo-daco-thracic / vlahic -ila / -ilă – ş.a.), în Pelasgo-Daco-Thraco-Gaetia / Geţia (sub regii „de arme“: Dromichaida, Dromichaita / Dromichaites, sau Doru / Dorus-Michaita, ca în Istoriile lui Orosius – cf. Fontes, II, 193 – < daco-pelasgul drom, „drum“, sau dor + daco-pelasgul gai, „gaie“ / „vultur“ + suf. -ita / -iţă; numele înţeleptului rege pelasgo-thraco-dac / get însemnând „drumul“ / „dorul Găii Mici, al Vulturului” –, Salmodiessic / Zalmodegikos – < din daco-pelasgul Salmos-, „Zalmas-Zalmoxis“ + -diesse- „deget“ + suf. -ic , „degetul lui Zalmoxis“ ş.a.) etc. În orizontul anului 230 î.H., populaţiile pelasgo-daco-thracice din anatolienele „ţări de râuri / munţi“: Mysia, Lydia, Caria, Licia, Pamphilia, Lycaonia, Cilicia şi din multe insule ale Arhipelagului Thracic / Egeean erau peste 80 la sută „elenizate“ / „grecizate“; Pelasgo-Daco-Thraco-Phrigia, Thraco-Bithinia erau „semihelenizate“ / „grecizate”; „helenizarea“ / „grecizarea” cuprinsese şi „elitele“ Pelasgo-Daco-Thraco-Epirului, Pelasgo-Daco-Thraco-Tessaliei, dar şi o considerabilă parte din „elitele“ Pelasgo-Daco-Thraco-Macedoniei şi Pelasgo-Daco-Thraco-Buzantionului / Byzantionului, „ţară de râuri / munţi“, cunoscută mai târziu, sub numele de Thracia „propriu-zisă“. În acest orizont temporal, limita de sud / sud-est a spaţiului pelasgo-daco-thracic se mutase din Asia Mică în Europa, de la Marea Getică / Neagră a Bosforului / Byzantionului, trecând peste Marmara şi Marea Thracică, înaintând pe la sud de Golful Volos / Valah şi pe la nord de Insula Eubeea / Evvoia, spre a traversa pe la nordul Peninsulei Atica, pe la sudul Munţilor Pind, prin sudul Pelasgo-Daco-Thraco-Tesaliei şi Pelasgo-Daco-Thraco-Epirului, până la Golful Patrai, de la Marea Ionică / Mediterană.
În primăvara anului 229 î.H./ î.e.n., a trecut sub „tutela“ Romei prima provincie din Dacia Zalmoxianismului: «ţara de râuri / munţi» a Pelasgo-Daco-Thracilor-Sigyni (Ardieii-Dalmaţiei, Partinii-Epidamnosului şi Atintanii-Epirului de Nord – ai căror urmaşi sunt azi şi „Ţânţarii-aromâni“) de sub sceptrul „regelui de arme“, Agron, avându-şi reşedinţa la Scodra (azi, Shkoder, în nordul Albaniei), care „vămuia“ (cu o „armată de corsari / piraţi“) întregul comerţ din Marea Adriatică / Ionică. Th. Mommsen, în Istoria romană, notează în acest sens: «(...) stăpânii de la Scodra au unit populaţiile ilirice din Dalmaţia, Muntenegru şi actuala Albanie de nord în vederea unor expediţii de piraterie comune, în stil mare, cu flotile întregi formate din velierele lor rapide cu două punţi, renumitele „corăbii liburne“; Ilirii pelasgo-daco-thraci purtau război împotriva oricui pe mare şi pe ţărm. Coloniile greceşti din aceste ţinuturi, oraşele insulare Issa (Lissa) şi Pharos (Lesina), importantele porturi continentale de la Epidamnos (Durazzo) şi Apollonia (la nord de Avlone, pe râul Aoos) au suferit cel mai mult, fiind asediate deseori de către barbari; (...) flota de corsari a reuşit, în fine, să ocupe şi bogata şi importanta insulă Corcyra (Corfu).
Plângerile marinarilor italici, cererile de ajutor ale vechilor aliaţi ai Romei, Apolloniaţii, rugăminţile fierbinţi ale Isenilor asediaţi au determinat, în sfârşit, senatul să trimită cel puţin soli la Scodra. Fraţii Gaius şi Lucius Coruncanius s-au înfăţişat în faţa regelui Agron pentru a-i cere încetarea prădăciunilor. Regele a răspuns că, după dreptul public al Ilirilor pelasgo-daco-thraci, pirateria este un meşteşug legal şi că guvernul nu are competenţa să se opună pirateriei particulare. La acestea Lucius Coruncanius a răspuns că Roma se va preocupa de ameliorarea dreptului public al Ilirilor pelasgo-daco-thraci. Din cauza acestei replici, într-adevăr, nu prea diplomatică, unul dintre soli a fost ucis pe drumul de întoarcere în patrie, după cum afirmă Romanii, la porunca regelui, iar extrădarea ucigaşilor a fost refuzată. Senatul nu mai putea să aleagă. O dată cu venirea primăverii anului 525 (229), în faţa Apolloniei şi-a făcut apariţia o flotă formată din 200 de vase de linie, purtând la bord o armată de debarcare. Bărcile corsarilor s-au răspândit în toate direcţiile în faţa flotei, iar armata a asaltat toate cuiburile de piraţi; regina Teuta, care guverna în locul fiului său minor, Pinu / Pinnes, după moartea soţului ei Agron, a trebuit să accepte condiţiile dictate de Roma, fiind asediată în ultimul ei loc de refugiu. Tiranii de la Scodra au trebuit să se limiteze atât în nord cât şi în sud la teritoriul lor originar restrâns...». Teuta s-a lăsat „convinsă“ de consulii romani, Fulvius Centumalus şi L. Postumius Albinus, să intre sub „protecţia“ Romei; se realiza astfel „primul cap de pod“ al Romei peste Marea Adriatică. La scurt timp, în anul 219 î.H., Roma a reuşit să-şi anexeze toată coasta Mării Adriatice a Pelasgo-Daco-Thracilor-Sigyni, sau Dalmaţia / Illyria. În anul 118 î.H., o armată imperial-romanică, sub comanda lui Lucius Caecilius Mettelus, a reuşit să facă o breşă în Dacia de Vest, pe valea râului Sava / Savus, şi chiar să ţină sub control respectivul teritoriu de la nordul Munţilor Dinarici; însă ţinutul Daco-Thracilor-Sigyni, cu întregul lanţ muntos al Dinaricilor, rămăsese tot în administraţia / libertatea Cogaionului / Sarmizegetusei. Prin romanizarea populaţiilor autohtone de Pelasgo-Daco-Thraci-Sigyni, prin fuziunea elementului lingvistic pelasgo-daco-thracic-sigynian cu cel romanic / latin, începând dintre orizonturile anilor 230 / 229 şi 219 î.H., s-au ivit în „istorii“ Vlahii / Dacoromânii „de dinaintea lui Iisus Hristos“. Urmaşii acestor primi Valahi (Dacoromâni) sunt astăzi Istroromânii (adică Dacoromânii / Românii din Istria, pe cale de asimilare totală în Slovenia, Croaţia, Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru, sau „fosta Yugoslavie“).
După trei războaie (I – 215 / 205 î.H.; II – 200 / 197 î.H.; III – 171 / 168 î.H./ î.e.n.), Pelasgo-Daco-Thracii, monoteişti-zalmoxieni, ori politeişti, mai mult ori mai puţin „elenizaţi“ / „grecizaţi“, din strălucita Macedonie antică au fost înfrânţi şi supuşi Romei. După răscoala din 149 / 148 î.H., Macedonia a fost transformată în provincie romană; procesul de romanizare s-a extins şi în această arie; urmaşii Vlahilor / Dacoromânilor de aici sunt astăzi Macedoromânii (adică Românii / Valahii din Macedonia antică) / Aromânii din Albania, nordul Greciei, sud-vestul Bulgariei, Macedonia, sudul Serbiei.
Pornind de la arhaic-etnica înrudire cu Pelasgo-Daco-Thracii, Romanii au dus o politică subtilă; au anexat mai întâi la Imperiul Roman acele teritorii în care erau amestecuri de populaţii pelasgo-daco-thracice (politeiste) cu populaţii migratoare – mai vechi ori mai recente –, de Eleni / Greci, Celţi, Marcomani, Syrieni ş.a., speculându-se şi aspectul religios (faptul că teritoriile pelasgo-thracice respective nu erau sub pecetea Zalmoxianismului). Astfel Romanii s-au înstăpânit în Bitinia, în Pont etc. (Bitinia a devenit provincie senatorială de rang consular în anul 74 î.H.; în Pont au pus stăpânire începând din anul 74 î.H.).
În vremea regelui / „împăratului“ Burebista (82 – 44 î.H.), statul zalmoxian al Daciei se întindea – în vest – de la Alpii Norici / Răsăriteni şi izvoarele Dunării, la ţărmul vestic / nord-vestic al Mării Negre – dintre Byzantion şi Odesa / Olbia, şi la Nipru, în est, de la Carpaţii Nordici, Oderul / Vistula de Mijloc, Pripet şi Podişul Podoliei – în nord –, până la Marea Thracică şi până la hotarele cu Imperiul Roman din Macedonia şi Dalmatia (devenite din pelasgo-daco-thracice „ţări de râuri / munţi“, provincii „romane“). După asasinarea lui Burebista (44 î.H.), marile provincii („ţările de râuri / munţi“) ale Daciei s-au îndepărtat / rupt de Cogaion / Sarmizegetusa sub patru / cinci „regi“ / „regişori“ („de arme“), fiind treptat cucerite şi integrate Imperiului Roman până în anul 106 d.H. / e.n.
Dacia de Vest s-a integrat în Imperiul Roman, mai întâi ca provincia Dalmaţia, ori provincia Pannonia, apoi Illyricum etc., de prin anul 14 î.e.n., sub împăratul Augustus (este vorba despre teritoriile pelasgo-daco-thracice / dacoromâneşti-arhaice, sau valahice, aparţinând azi Sloveniei, Croaţiei, Bosniei / Herţegovinei, Muntenegrului, Serbiei, Ungariei, Austriei, Cehiei).
Dacia de Sud (de la Dunărea de Mijloc şi de Jos) s-a transformat în provinciile Imperiului Roman, Moesia Superior şi Moesia Inferior, începând tot din vremea împărăţirii lui Augustus, din anii 29 / 28 î.H. (dar provincie imperial-romanică, Moesia a fost abia din anul 45 / 46 d.H. – azi aceste teritorii dacice / vlahice, adică dacoromâneşti, aparţin Serbiei, Bulgariei, Ukrainei).
Thracia, provincia dintre Munţii Hemus / Balcani (adică Munţii Blachilor / Dacoromânilor), Marea Getică / Neagră, Marea de Marmara şi Marea Thracică / Egee, învecinată la vest cu Macedonia (deja provincie romană), a cunoscut statutul clientelarităţii faţă de Roma (provincie romană a devenit tardiv, din anul 45 / 46 d.H.). Din romanizarea Pelasgo-Daco-Thracilor din această provincie / „ţară de râuri / munţi“ au rezultat Vlahii / Dacoromânii, cei ce – peste aproape patru secole – sub împăratul lor, Constantin cel Mare, au întemeiat o nouă capitală a Imperiului Roman, Byzantion (de la dacicul budia > dr. „buză“ – cu sensul de „buzele Mării Megre“). Mai târziu, după moartea împăratului valah întemeietor, Constantin cel Mare, capitala a primit numele de Constantinusa / Constantinopol. Valahii („Bizantinii“) din Thracia au făcut să strălucească imperialul Constantinusa (Constantinopol / Creştinopol), sub conducerea celor 42 de împăraţi de neam pelasgo-daco-thrac, adică valahic / dacoromânesc, ridicaţi în tronurile Imperiului Roman (Imperiilor Romane), de la Aurelian (270) la Focas (610). Capitala Ortodoxiei, Constantinusa / Constantinopol („elenizându-se“ după anul 610, de când s-au instalat în tron împăraţi greci ori de altă naţie), se vede „turcizată“ în zilele noastre cu numele de Istambul – căci Grecii, preluând puterea imperial-romanică-răsăriteană, „au vândut-o“ Turcilor în urmă cu mai bine de o jumătate de mileniu. Urmaşii acestor Valahi / Dacoromâni ai Thraciei – aproape „asimilaţi“ de Greci, de Turci şi de Bulgari – sunt cunoscuţi azi ca Meglenoromâni (adică Dacoromânii / Românii, Valahii din Meglen-Grecia).
Dacia Nord-Dunăreană, sau Statul Independent al Daciei lui Decebal, întinzându-se (numai pe aproximativ 40 la sută din Dacia lui Burebista) de la Dunărea de Mijloc (din dreptul localităţii Budama / Budes – Budapesta de azi) şi Pădurea Hercinică, până la Nipru şi Marea Getică / Neagră, de la Vistula Superioară şi Pripet, până la Dunărea de Jos (peste România de azi, peste Basarabia / Rep. Moldova, peste Ukraina de Vest, peste Slovacia şi Ungaria de Est, de pe hărţile contemporane), a fost cucerită numai parţial – Banatul, Oltenia, Ardealul / Transilvania –, parte transformată în provincie a Imperiului Roman din august 106 d.H., în vremea împăratului Traian (în ceea ce priveşte romanizarea teritoriilor „estice“ / „nord-estice“ ale Dacilor „liberi“, aceasta s-a petrecut în vremea urmaşilor lui Traian / Decebal, îndeosebi, în vremea Dinastiei Pieporilor – cf. PGet, 135 – şi a împărăţirii lui Constantin cel Mare).
Din orizontul anului 230 î.H. / î.e.n. şi până în orizontul anului 250 d.H., după aproape o jumătate de mileniu de romanizare, întregul spaţiu al Pelasgo-Daco-Thraciei, evidenţiindu-se inconfundabil în statul Daciei Zalmoxianismului, a devenit spaţiu al Valahimii / Dacoromânităţii, cel mai mare popor al Europei, poporul Pelasgo-Daco-Thracilor reînfăţişându-se sub „noul chip“ al marelui popor al Valahilor / Dacoromânilor. Limba pelasgo-daco-thracică, în care s-au realtoit elementele limbii latine, a devenit limba valahă (dacoromână), în această întreagă arie, bineînţeles, înainte de anul 250 d.H., o dată cu încheierea procesului de romanizare – proces care nu a avut loc decât în aria Pelasgiei Arhaice (cf. CDr, 6), nu în toată aria fostului Imperiu Roman, căci numai din aria Pelasgiei Arhaice s-au ivit în istorii, „tot sub chip nou“, cam în acelaşi timp, toate celelalte popoare romanice.
Nemaisuportând exploatarea sângeroasă imperial-romanică, abuzurile funcţionarilor, corupţia etc., din vremea împărăţirii lui Gallienus (253 – 268), în toamna / iarna anului 257 d.H. Valahii (Dacoromânii) din provinciile dunărene, Pannonia, Dacia (Traiană) şi Moesia, s-au răsculat. În fruntea răsculaţilor a trecut chiar guvernatorul Pannoniei, Ingenuus, un destoinic general şi om politic, avându-şi obârşiile între răsculaţi. În valahica-i reşedinţă / „capitală“, Sirmium (azi Sremska Mitrovica), Ingenuus s-a declarat împărat al Vlahilor (Dacoromânilor) din Valea Dunării. În primăvara2 anului 258 d.H., împotriva răsculaţilor („uzurpatorilor“) a pornit prompt împăratul Gallienus cu trupele de represiune. Printre comandanţii cavaleriei, participanţi la înăbuşirea în sânge a răsculaţilor, se afla şi valahul (dacoromânul) Marcus Acilius Aureolus (cf. RDGIR, 59). Ingenuus moare în bătălia pentru independenţă de la Mursa (azi, Osjek-Croaţia – cf. Fontes, II, 105). Gallienus îşi arată neasemuita-i cruzime faţă de Vlahii răsculaţi, îndeosebi faţă de cei din Moesia, ordonând şi condamnarea la moarte a rudelor insurgenţilor, ceea ce a stârnit mari nemulţumiri şi în rândurile armatelor imperiale, având majoritatea comandanţilor ridicaţi dintre Valahi / Dacoromâni, cât şi preponderenţă dacoromânească între războinicii de rând. Spre a diminua tensiunea acumulată în armatele imperiale, în rândurile militarilor valahi, către sfârşitul primăverii anului 258, Gallienus a fost nevoit să numească în funcţia de comandant suprem al armatelor dunăreano-balcanice pe generalul Regalian.
|
| |
|
|
|
La 21 iunie 258, o dată cu intrarea în sacra săptămână a războinicilor Zalmoxianismului, a celor cu ştiinţa de a se face nemuritori, Valahii (Dacoromânii) s-au hotărât să continue lupta declanşată sub conducerea lui Ingenuus împotriva oprimării imperial-romane; Regalian şi armatele de sub comanda sa au fraternizat cu poporul revoltat de masacrele ordonate / dirijate de Gallienus îndeosebi în rândurile populaţiilor Valahice (Dacoromâneşti) din Moesia, declarând independenţa tuturor pământurilor strămoşeşti-valahice (dacoromâneşti), reînviind Statul Independent al Daciei / Dacoromâniei (fig. 1).
Dacia (Valahia Mare / Dacoromânia) «amissa est».
Atât istorici contemporani cu Gallienus şi Regalian, între care şi istoricul atenian, Dexip (ce a trăit între 210 şi 280 d.H.; în lucrarea Sciticele, abordează evenimentele dintre anii 238 şi 268), cât şi istoricii secolelor următoare – Eutropius (autor, în anul 359 d.H., al celebrei istorii, Breviarium ab Urbe condita / Scurtă istorie de la întemeierea Romei), Sextus Aurelius Victor (autor, în anul 360, al lucrării Caesares / Despre împăraţi), Rufius Festus (care scrie – pus de împăratul Valens – în anul 372, Breviarium rerum gestarum Populi Romani / Scurtă istorie a Poporului Roman), Aelius Spartianus, Aelius Lampridius, Iulius Capitolinus, Vulcacius Gallicanus, Trebellio Pollio, Flavius Vopiscus (scriptores Historiae Augustae, din orizontul anului 394 d.H.), Zosimos ş.a. – afirmă – mai mult, ori mai puţin răspicat – că provinciile imperial-romanice: Pannonia Superior / Inferior, Dacia (Traiană) / Daciile, Moesia Superior / Inferior, Dardania, Dalmaţia / Illyria, Scythia Minor / Major, Macedonia, Thracia –, cu ai Pelasgo-Daco-Thracilor urmaşi, Vlahii (Dacoromânii), la care s-a alăturat şi Dacia-Costoboceană / Carpo-Dacia, sau Dacia Liberă (căci teritoriile necucerite de Romani din statul Daciei lui Decebal, de la Pădurea Hercinică, Vistula Mijlocie, până la Pripet şi Nipru şi nord-vestul Mării Getice / Negre, imediat după dispariţia regelui-erou de la Sarmizegetusa, s-au constituit într-un stat liber, sub conducerea regelui Pieporu / Pieporus («rex Costobocensis» şi a urmaşilor acestuia din Dinastia Pieporilor – cf. PGet, 143 sq.), în vremea lui Gallienus, în anul 258 d.H., sub conducerea lui Regalian, strănepotul regelui-erou Decebal, s-au unit, rupându-se – printr-o serie de lupte / războaie – din Imperiul Roman, şi au reîntemeiat Statul Independent al Valahimii, adică Dacia (Dacoromânia).
Aşadar, Dacia (Blachia / Valahia Mare, sau Dacoromânia) ... «amissa est», încă din vremea împărăţirii lui Gallienus. Pentru tălmăcitorii „infideli“ ai documentelor istorice cu privire la statul independent al Daciei (Dacoromâniei) lui Regalian din anul 258 d.H., reamintim sensurile verbului latinesc amitto, ere, misi, missum : 1. «a pierde (suferind o pagubă)», „a pierde un teritoriu / oraş, armata / flota etc., desigur, prin luptă / război“; 2. «a părăsi (de bună voie), a renunţa, a abandona»; 3. «a lăsa să-i scape, a scăpa (involuntar)» „prada din mâini“ / „ocazia“, „momentul favorabil“ ; 4. «a trimite (departe de sine)» (GDlr, 77). Galienus a pierdut în faţa lui Regalian, printr-o serie de lupte / războaie, atât Dacia Sud-Dunăreană cât şi Dacia Nord-Dunăreană (Dacia Traiană); cu provinciile eliberate din Imperiul Roman s-a unit şi Dacia Liberă, realcătuind statul Daciei (sau Valahia Mare / Dacoromânia). Independenţa Daciei (Dacoromâniei), hotarele statului au fost magistral apărate de Regalian, dovedindu-se a fi unul dintre cei mai mari strategi ai timpului său. Mai întâi şi-a asigurat alianţe trainice la hotarele de nord-vest, de nord şi de est ale Daciei (Dacoromâniei), cu Goţii, cu Gepizii, cu Herulii, cu Tervingii ş.a., neamuri mereu pregătite pentru o invazie dirijată de războinicii lui Regalian în provinciile Imperiului Roman situate la graniţele cu statul său, în sud, sud-vest şi vest: în Bittinia (provincie cu amestec de populaţii, cu multe „cuiburi ale trădării“, chiar dacă avea aproape 50 la sută elemente valahice), în Pont, în Achaia / Grecia, în Noricum etc.; apoi, a coordonat / sincronizat răscularea altor ţări / provincii din Imperiul Roman, ca Raetia, Gallia, Britannia, Egipt etc. (cf. DMID, 174 sqq. / CDH, V, 12 sqq.), încât puterea armatelor imperial-romane să nu se poată concentra zdrobitoare asupra statului independent al Daciei (Dacoromâniei).
Statul Independent al Daciei (Dacoromâniei – fig. 1), sub Regalian (258 – 268 / 270), cu capitala la Sarmizegetusa (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), a avut monedă proprie, regalianul de argint (fig. 2), monedă naţională cu numele conducătorului lor: «IMP. C. P. C. REGALIANU...» / «REGALIAN...» (cf. CDH, V, 9 / RDGIR, 57) –, o limbă bine cristalizată, pelasgo-daco-thraca (valaha / dacoromâna), şi o religie monoteistă, Zalmoxianismul.
Despre independenţa Daciei (Dacoromâniei) aduce mărturie peste milenii şi realitatea arheologică din centrul financiar, religios şi legislativ, Sarmizegetusa (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), capitala lui Regalian.
Ultimele monede ale Romei aflate în circuit aici au fost emise în vremea lui Gallienus, înainte de anul 258 d.H., anul independenţei Daciei (Dacoromâniei) lui Regalian, anul în care regalianul de argint a înlăturat denarul Romei.
În acest sens, cercetătorul american Paul MacKendrick, în lucrarea Pietrele Dacilor vorbesc, certifică „de la faţa locului“: în Sarmizegetusa, «ultimele monede (romane) poartă efigia lui Gallienus» (MKP, 87).
Pe monedele de argint bătute în Dacia (Dacoromânia) – la Sarmizegetusa, în matriţe arhaice (în tradiţia centrelor metalurgice din Arutela / Ardeal, în acest sens, făcându-se precizările: «elles sont d’argent, parce qu’elles ont été batues sur des flans plus anciens» – CDH, 9) –, după cum le descrie, în 1861, numismatul / istoricul Henry Cohen, având la îndemână numai exemplare existente atunci la Muzeul din Viena (cinci emise sub Regalian, între anii 258 şi 268, şi trei emise de soţia sa, augusta Sulpicia Dryantilla, care a preluat conducerea statului Daciei / Dacoromâniei, după moartea lui Regalian, între anii 268 şi 270), este înfăţişat astfel: 1) «IMP. C. RE...; bustu-i înrăzărindu-se, în dreapta-i cu mantia-i (de războinic / cavaler al Zalmoxianismului), încadrând un altar» (faţă); «Regalian şi soţia-i împărăteasă, Sulpicia Dryantilla, în picioare; între ei, un altar» (revers – CDH, 8); 2) «... C. P. C. REGALIANVTORI. Bustu-i înrăzărindu-se spre dreapta (TORI este sfârşitul reversului MARTI PACATORI de Caracalla) (ibid.); 3) «IMP. C. P. C. REGALIANUS AVG. Bustu-i înrăzărit spre dreapta (de războinic / cavaler al Zalmoxianismului); revers: LIBERALITAS AVGG. / augusta LIBERTATE / ELIBERARE (Sora Soarelui / Co-Utya), în picioare, spre stânga, ţinând sita şi peste aceasta, transversal, sceptrul » (CDH, 9); 4) «IMP. C. P. C. REGALIANV... Bustu-i înrăzărit la dreapta; revers: So-Ares / Soarele-Tânăr / Războinic înrăzărit cu braţul drept ridicat, ţinând un bici» (cu care mână caii de la cvadriga-i celestă – ibid.); 5) «...REGALIAN... Bustu-i înrăzărit la dreapta; revers: Providenţa / Zâna Co-Utya (Sora Soarelui) în picioare, la dreapta, ţinând în braţele-i spice şi cornul abundenţei; la stânga, baniţa cu spice de grâu.» (ibid).
Fig. 2. Un regalian de argint, bătut în anul 258 d.H. (faţă şi revers)
Pentru numismaţi, H. Cohen subliniază cu privire la regalianul de argint, cu privire la adevăratul nume al împăratului pelasgo-daco-thrac / valah (dacoromân), Regalian / Regalianus (<>ragalia / regălia > valahicul / dacoromânescul răgălie / regălie „rădăcină de copac văzută pe la râpe, surpături etc.“ + suf. onomastic -an), cel de pe monedă (căci moneda s-a ivit, a circulat şi sub privirile împăratului), nu Regillianus, numele deformat de istoricii tardivi şi de scribii evmezici: «Les médailles décrites par Mezzabarba, etc., avec le nom REGILLIANUS et CONSECRATIO au revers, sont fausses ou n’ont jamais existé.» (ibid.). Înrăzărirea spre dreapta, spre Soarele-Moş (Tatăl-Cer) / Sa(l)-mos-“Zalmas-Zalmoxis”, aidoma Cavalerilor Zalmoxianismului / Dunăreni, reprezentarea perechii secunde sacre, Sol-Ares (Soarele Tânăr / Războinic) – Co-Utya (Cotys / Sora-Soarelui), mantia-i cavaleresc-imperial-zalmoxiană etc. indică profunda sa credinţă în Zalmoxianism, jurământul său de epopt al Zalmoxianismului, apartenenţa-i iniţiatică / misterică la ordinul confreriilor războinic-religioase ale Cogaionului / Sarmizegetusei (care au fiinţat / funcţionat până după Mihai Viteazul, dincoace de 1601 d.H.).
După un deceniu de războire fără succes cu împăratul Valahilor / Dacoromânilor, în anul 267, împăratul Gallienus mobilizase trupe importante – sub comanda generalilor Marcianus, Cleodamus, Athenaeus, Aureolus, Dexip (istoricul / comandantul Atenei), Claudius ş.a., în provinciile Imperiului Roman de la graniţa de sud a Daciei (Dacoromâniei), în Pont, în Bithynia, în Phrigia, în Achaia (Grecia), Tesalia, în Epir, cu intenţia de a da bătălia decisivă. Regalian, bun cunoscător al realităţilor militare imperial-romanice de la graniţele de sud ale Daciei (Dacoromâniei), a dirijat în respectivele provincii ale Imperiului Roman o puternică “invazie” a neamurilor nord-pontice: Goţi (Ostrogoţi, Vizigoţi), Tervingi, Greutungi, Gepizi, Heruli, Peuci ş.a., neamuri îndemnate – după cum spun cronicile – «la prada / devastarea Imperiului Roman» (cf. Fontes II, 105 sqq.). Devastările au început din provincia Pont şi au fost frânate / stăvilite abia în Achaia / Ellada (Grecia), în Tesalia şi în Epir; Herulii au asediat Atena; după relatarea, din Istoria bisericească, a lui Euagrios, Dexip, “generalul” / istoricul (autorul Sciticelor ), în anul 267, «a adunat în jurul său două mii de bărbaţi spre a înfrunta atacul Herulilor asupra Atenei» ( Fontes, II, 529), rezistând până în primăvara / vara anului 268, când Gallienus a venit în ajutorul Atenei, în fruntea unei puternice armate, respingând şi urmărind pe invadatori, pe teritoriul provinciei Thracia, până la râul Nestos / Mesta, unde s-a dat bătălia decisivă cu Herulii; Gallienus a ieşit biruitor în bătălia de pe râul Nestos, luând prizonier chiar pe regele herul, Naulobatus; dar încălcarea hotarelor Daciei (Dacoromâniei) a declanşat furia Pelasgo-Thraco-Dacilor / Valahilor (Dacoromânilor) din provincia Thracia împotrivă-i, obligându-l “să plece în Italia” (Fontes, II, 103). În vara anului 268 d.H., împăratul Gallienus, văzând zădărnicia luptelor sale de a reintegra Dacia (Dacoromânia) între fostele hotare ale Imperiului Roman, a recurs la soluţia mişelească, angajând ucigaşii lui Regalian; criminalii plătiţi de împăratul roman Gallienus au reuşit să pătrundă în tabăra împăratului valah Regalian, imediat după răsunătoarea-i victorie împotriva Sarmaţilor / Roxolanilor – ce fuseseră anihilaţi la hotarul de nord al Pannoniei. Complotiştii imperial-romanici ai lui Gallienus reuşesc să-l ucidă pe Regalian prin august 268. Moartea lui Regalian a indignat întreaga Dacie (Dacoromânie). Reacţia fidelilor cavaleri valahi ai Zalmoxianismului a fost de maximă promptitudine, la scurt timp fiind ucis şi împăratul roman Gallienus.
În Imperiul Roman, moartea lui Gallienus a declanşat “războialele civile” pentru tronul Romei. În Dacia (Dacoromânia), conducerea statului a fost luată de soţia lui Regalian, împărăteasa Sulpicia Druantilla / Druanţilă (268 – 270 d.H.), prilej cu care bate propria-i monedă (fig. 3), pare-se, la Carnuntum (azi, Petronell, pe Dunăre, la est de Viena), înfăţişând-o cu «bustu-i diademat, la dreapta, cu cornul Lunii» («SVLP. DRYANTILLA AVG. Son buste diadémé à droite avec le croissant» – CDH, 10). Împărăteasa Daciei (Dacoromânie)i, Sulpicia Dryantilla / Druanţilă, şi generalii fideli din armatele lui Regalian, imediat după mişelescul asasinat plătit de Gallienus, în toamna anului 268, au mobilizat în Dacia (Dacoromânia) de Est peste 320.000 de războinici – după cum relevă Scriptores Historiae Augustae (cf. Fontes, II, 105), pentru a da lovitura de graţie Imperiului Roman. La această putere armată a Daciei (Dacoromâniei) au fost asociate neamurile dintre Nipru, Marea Masagetilor / Azov şi din Crimeea: Goţii, Herulii ş.a. Campania împotriva Imperiului Roman s-a dezlănţuit în iarna / primăvara anului 269 d.H. Referindu-se la această campanie a Dacilor (Dacoromânilor), istoricul Zosimos subliniază: «Valahii (Dacoromânii) se uniră cu Herulii, cu Peucii şi cu Goţii şi, adunându-se lângă fluviul Tyras / Nistru, care se varsă în Pont, construiră şase mii de corăbii; îmbarcând în ele 320.000 de oameni, porniră pe mare (...), având vântul dinspre spatele corăbiilor» (Fontes, II, 307) până la “strâmtoarea Propontidei”. Desigur, o asemenea dezlănţuire de forţe pelasgo-daco-thracice / valahice (dacoromâneşti-arhaice) a avut menirea de a intimida orice încercare a Romei de a mai supune Dacia (Dacoromânia).
Fig. 3. Monedă de argint bătută de împărăteasa Pelasgo-Daco-Thracilor / Valahilor (Dacoromânilor), Sulpicia Dryantilla / Druanţilă, în anul 268 (faţă şi revers)
Dacia (Dacoromânia) «...restituta...».
În anul 270, Aurelian a devenit împăratul Daciei (Dacoromâniei); în acelaşi an ajunge şi în multvisatu-i tron împărătesc de la Roma. Dacia (Dacoromânia) se reintegrează Imperiului Roman, în baza Legământului de la Aurelian (legământ4 făcut lângă Aquileia5 – cf. Fontes, II, 307) – respectat în mai mică ori în mai mare măsură până după împăratul valah (dacoromân) de Constantinopol, Focas (602 – 610). Aşadar, în anul 270 d.H., sub împăratul Aurelian, în Imperiul Roman a avut loc un mare eveniment: Dacia (Dacoromânia) restituta...
prof. dr. Ion Pachia Tatomirescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu