VIAŢA COPIILOR din Evul Mediu până în pragul secolului al XIX-lea

Pentru noi, astăyi, felul în care trăiau copiii acum o mie sau doar două sute de ani este aproape de neînţeles. Societatea medievală fiind una de oameni foarte tineri, unde puţini ajungeau să trăiască peste 30 de ani, copiii intrau în mijlocul adulţilor foarte devreme. De fapt, copilului i se dădea atenţie numai în primii ani, cât era prea mic ca să se descurce singur. La vârsta la care este acum trimis la şcoală, el era deja tratat ca om în toată firea, despărţit de familie. Afecţiunea o găsea în afara locuinţei părinteşti (adică, în oraşe, pe stradă). De la jucării (cal de lemn, păpuşi), se trecea la jocurile în aer liber, sportive, care pentru băieţi era o introducere în lumea bărbăţiei. Educaţia fetiţelor, dacă erau de neam nobil, le izola, ele fiind de obicei crescute într-o mănăstire până la căsătorie. Băieţii erau socotiţi apţi să intre în rândul bărbaţilor la 14 ani, ceea ce reprezenta vârsta majoratului şi pentru un rege. Această integrare în societatea adultă avea loc printr-o scurtă şi precoce ucenicie: la munca câmpului, într-un atelier, la oaste sau la Curte.
Până la Renaştere şcoala nu era necunoscută, dar era rezervată viitorilor clerici, celor care trebuia să ştie latineşte. Când şcoala a devenit obişnuită, ea a introdus o vârstă de tranziţie, care întârzia din ce în ce accesul la viaţa activă.
Educaţia religioasă, acasă, în familie, începea mult înaintea şcolii. După reformă, în societăţile protestante, copilul asista la rugăciunea colectivă a familiei, în fiecare zi. I se spunea că, minţind, furând sau neascultându-şi părinţii, a păcătuit.
Pe de altă parte, din secolul al XVI-lea se observă grija pentru buna purtare. A nu mânca cu degetele, a folosi lingura sau furculiţa n-au fost totdeauna reguli elementare de comportare, ci aparţin civilizaţiei moderne.
Ca urmare a faptului că băieţii erau consideraţi majori la 14 ani, iar fetele la 12 ani, aceasta este vârsta la care se putea încheia o căsătorie (întotdeauna ea era hotărâtă de părinţi, ţinând seama de zestre sau de interese de familie).
Din acelaşi motiv, învăţătura de carte a copilului era foarte încărcată. Cei care protestează astăzi contra manualelor şcolare de astăzi să-şi aducă aminte că Montaigne învăţase latineşte înainte chiar de limba lui maternă, franceza. Un nou tip de învăţământ e cel introdus de iezuiţi, aceştia căutând înainte de toate să formeze simţul ordinii şi al disciplinei. Gramatică, filosofie, teologie - iată ce trebuiau să înveţe de timpuriu elevii colegiilor iezuite. Idealul ce n-a fost pierdut din vedere niciodată, în secolele XVII - XVIII, era de a pregăti pe cineva care să fie folositor mai întâi Bisericii şi apoi statului. Latina nu era numai limba culturii clasice, era mai ales limba Bisericii catolice. Bineînţeles, era vorba de fiii nobilimii şi ai burgheziei.
Dar, chiar între meşteşugarii din oraşe, în Anglia, de pildă, contractul dintre ucenic şi patron prevedea ca acesta din urmă să-i predea celui dintâi cunoştinţele elementare de scris, citit şi educaţie religioasă. Aşa că regimul de muncă al copiilor putea fi foarte dur (în manufacturile de ţesut, de exemplu), dar se făcea şi şcoală, câte două ore pe zi (ziua începea la 6 dimineaţa şi se termina la 9 seara). Tot un sistem de dresaj era şi cel impus copiilor din colegii, care, pentru a fi "căliţi", erau siliţi să se spele cu apă rece iarna şi erau supuşi pedepselor corporale (biciuiţi pentru orice act de indisciplină).
În secolul al XVIII-lea, modelul de educaţie s-a schimbat. Se simte o nevoie de deschidere a sufletului adulţilor faţă de copii, ca urmare a unei reorganizări a familiei, care se izolează în casă. Apar orfelinatele: la Londra, un bătrân pirat a înfiinţat un azil, care există încă şi astăzi. Fetelor li se propunea un program de învăţătură potrivit pentru viitoare soţii şi mame: lucru manual, scris, citit, socotit, dar mai ales igienă şi morală. Asemenea şcoli, adesea internate, s-au înmulţit spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Dar rezultatul acestei "descoperiri a copilului" era şi o pedagogie nouă, cu intenţia de a dezvolta calităţile fiecăruia şi de a-l pregăti câte puţin către toate direcţiile ştiinţifice: matematică, astronomie, fizică. Educatorii îndrăzneau să se gândească la un om nou, întreg, util societăţii. Rousseau ar fi vrut chiar şcolarul său să fie într-o zi un cetăţean liber într-o societate prietenoasă de oameni egali.
Revoluţia Franceză a încercat să creeze instituţii pentru realizarea acestui tip uman, pregătit să lupte pentru libertate. Cu totul altă concepţie va fi impusă de Napoleon, care avea nevoie de supuşi cât mai asemănători între ei. Şcoala al cărei model l-au stabilit reformele Imperiului se baza pe disciplină militară. Chiar înainte de a fi generală şi obligatorie, această şcoală era una de supraveghere, comandă şi tipizare. Doar în Anglia şi în America se acorda o atenţie specială caracterului individual al copiilor.